Cerere prin care se solicita obligarea reprezentantului statului, detinator al unui imobil, la incheierea unui contract de vanzare-cumparare cu titularul contractului de inchiriere, in temeiul Legii nr.112/1995. Interpretarea dispozitiilor art.9 din...

       Cerere prin care se solicita obligarea reprezentantului statului, detinator al unui imobil, la incheierea unui contract de vanzare-cumparare cu titularul contractului de inchiriere, in temeiul Legii nr.112/1995. Interpretarea dispozitiilor art.9 din lege, prin prisma prevederilor legii ulterioare, Legea nr. 10/2001
       
- Cod Civil, art.969;
- Legea nr. 112/1995, art.9;
- Legea nr. 10/2001, art.42;
       
       Regulii generale, a libertatii de vointa/consensualismului la incheierea oricarui contract - instituite prin art. 969 C.civ. - i s-a adus o aparenta limitare prin dispozitiile art. 9 din Legea nr.112/1995 care au consacrat dreptul chiriasilor de a opta spre a pretinde sa le fie vandute locuintele ce intrau in sfera de aplicare a acestei legi si pe care le ocupau in baza unor contracte de inchiriere.
       Insa, dupa intrarea in vigoare a Legii 10/2001 (lege speciala care, fiind ulterioara Legii nr.112/1995, are forta juridica de a modifica explicit sau implicit legislatia anterioara), prevederile art. 9 din Legea nr.112/1995 nu mai pot fi interpretate ca aducand o limitare regulii instituite prin art. 969 C.civ., in conditiile in care prin art. 42 alin. 3 din Legea nr.10/2001 s-a stabilit ca imobilele cu destinatia de locuinta ce nu se restituie in conditiile acestui act normativ "pot fi instrainate, potrivit legislatiei in vigoare, chiriasii avand drept de preemtiune".
Din interpretarea teleologica a acestei din urma norme - tinand seama ca finalitatea ansamblului reglementarilor care se regasesc in cuprinsul Legii 10/2001 este aceea de acordare de masuri reparatorii in beneficiul persoanelor  deposedate abuziv de imobile sau in beneficiul mostenitorilor acestora - se desprinde concluzia ca intentia legiuitorului nu a fost aceea de a stabili o obligatie legala imperativa in sarcina entitatilor detinatoare care sa fie corelativa unui drept al chiriasilor (din imobilele nerestituite in natura catre persoanele indreptatite) de a cere institutiilor publice ce detin asemenea imobile transferul proprietatii locuintelor prin vanzare-cumparare, ci s-a stabilit numai dreptul acestora de a avea beneficiul unei preemtiuni in ipoteza in care unitatea detinatoare isi manifesta vointa de a face o oferta de vanzare a bunului imobil. (Decizia nr.245R din 27.05.2010 - Curtea de Apel Bucuresti - Sectia a IX-a Civila si Pentru Cauze Privind Proprietatea Intelectuala)
       
       Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti, reclamanta G.S., a chemat in judecata pe paratele Primaria Municipiului Bucuresti si A.F.I., solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa dispuna obligarea acestora la incheierea contractului de vanzare cumparare cu privire la imobilul situat in Bucuresti, str. F.... nr. 22, sector 5.
       In motivarea actiunii, reclamanta a aratat ca locuieste in imobilul de la adresa sus mentionata de peste 40 de ani, ca dupa aparitia Legii nr.112/1995, la expirarea termenului prevazut de art. 14 din acest act normativ, a depus cerere pentru cumpararea apartamentului, inregistrata la AFI, sub nr. 9701/24.02.2002, iar de la acea data si pana in prezent cererea nu a fost solutionata.
       Reclamanta a invederat faptul ca nu exista nici un impediment legal la incheierea contractului de vanzare cumparare, iar paratele nu i-au adus la cunostinta nici o dispozitie legala care sa ii ingradeasca dreptul la cumpararea acestui apartament.
       Prin sentinta civila nr.6451/02.11.2005, instanta a respins ca inadmisibila actiunea reclamantei.
       Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta.
       Prin decizia civila nr. 592/21.03.2006 pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a V a Civila, a fost admis apelul, dispunandu-se desfiintarea sentintei apelate si a trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeasi instante, retinandu-se ca Judecatoria Sectorului 5 s-a pronuntat pe exceptia inadmisibilitatii actiunii fara a fi pusa in discutia partilor.
       Prin sentinta civila nr.220/14.01.2008 pronuntata de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, a fost respinsa exceptia inadmisibilitati actiunii si, de asemenea, a fost respinsa actiunea ca neintemeiata.
       Pentru a dispune astfel, instanta a retinut in esenta ca:
       Cu privire la exceptia inadmisibilitatii, in prezenta cauza nu se poate retine ca reclamanta nu ar fi indeplinit vreo procedura prealabila sau nu ar fi efectuat un act anterior promovarii prezentei cereri astfel ca exceptia invocata de catre parata Municipiul Bucuresti a fost apreciata ca neintemeiata.
       Pe fond, s-a constat ca reclamanta locuieste in imobil in temeiul contractului de inchiriere nr. 2877/21.05.2002; ca imobilul a apartinut numitului H.G.A., asa cum rezulta din procesul verbal nr.43959/1940 al Comisiei pentru infiintarea cartilor funciare Bucuresti, aflandu-se in prezent in administrarea paratei Primaria Municipiului Bucuresti.
       A mai retinut instanta de fond ca dispozitiile art.9 din Legea nr.112/1995 dau dreptul chiriasilor titulari de contract pentru apartamentele ce nu se restituie in natura fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora de a opta, dupa expirarea termenului prevazut de art. 14 din lege, de a cumpara aceste apartamente cu plata integrala sau in rate, dar nu da nastere unei obligatii corelative, in sarcina paratelor de a vinde astfel de imobile.
       Impotriva acestei sentinte a formulat apel reclamanta G.S.
       In dezvoltarea motivelor de apel s-a aratat ca hotararea instantei de fond este netemeinica si nelegala si a fost data cu interpretarea gresita a art. 9 din Legea nr. 112/1995.
       Apelanta a sustinut ca dreptul de optiune apartine chiriasilor, si nu unitatii detinatoare, iar refuzul paratelor nu are nici un temei legal. In acest sens a invocat si jurisprudenta ICCJ, si anume decizia civila nr. 6129/07.07.2005. S-a mai sustinut ca toate reglementarile in vigoare au consacrat optiunea puterii legiuitoare de a da posibilitatea tuturor chiriasilor care indeplinesc conditiile legale sa cumpere locuintele pe care le ocupa.
       A precizat apelanta ca imobilul nu face parte din categoria celor cuprinse in art. 10 din Legea nr.112/1995, care nu pot fi instrainate; ca locuieste in imobil de peste 40 de ani; ca este nesocotit principiul consacrat de art. 16 din Constitutia Romaniei si anume ca cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari; ca imobilul a trecut cu titlu in proprietatea statului fiind confiscat de la cetateanul german H.G.A. si intrat in proprietatea fostei URSS prin decretul nr. 182/1946, iar printr-o nota interna din 2002 Serviciul Juridic Legislatie - Contencios a afirmat ca imobilul nu poate fi vandut, deoarece nu exista nici o dovada a renuntarii statului sovietic in favoarea statului roman a dreptului de proprietatea asupra imobilului. In anul 2002, statul URSS nu mai exista ca entitate politic - juridica; atat inainte de 1989 cat si dupa acest an imobilul a fost inchiriat de fostul ICRAL Cotroceni, devenita SC Cotroceni SA in calitate de mandat a statului roman; exista evidente din care rezulta ca statul roman este proprietarul imobilului potrivit unei adrese a MAE.
       Apelanta a solicitat sa se constate ca imobilul a trecut cu titlu in proprietatea statului, ca sunt indeplinite conditiile prevazute de Legea 112/1995, iar refuzul paratelor de a incheia un contract de vanzare cumparare in conditiile in care apelanta este indreptatita la cumpararea imobilului, imbraca haina unui abuz de drept.
       Intimata parata AFI, prin intampinare, a solicitat respingerea apelului ca nefondat si mentinerea hotararii atacate, cu motivarea ca dreptul chiriasilor de a cumpara imobilul nu da nastere unei obligatii corelative in sarcina paratilor de a instraina sau nu astfel de apartamente.
       Prin decizia civila nr. 780A/06.06.2008 pronuntata de Tribunalul Bucuresti sectia a IV-a civila, a fost respins ca nefundat apelul astfel declarat.
       Pentru a dispune astfel, instanta de apel a retinut in esenta ca:
       Nu se poate retine critica adusa de apelanta ca prin refuzul paratelor de a-i vinde locuinta au fost incalcate dispozitiilor art.16 din Constitutia Romaniei si anume egalitatea in fata legii si a autoritatilor publice de care beneficiaza apelanta rec1amanta.
       In acest sens in mod corect instanta de fond a retinut ca dispozitiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 coroborate cu dispozitiile art. 14 din acelasi act normativ confera apelantei rec1amante dreptul de a cumpara imobilul pe care il foloseste cu titlu de chirias, si nicidecum obligatia in sarcina paratelor de a instraina acest imobil.
       Dispozitiile Legii 112/1995 nu pot incalca dispozitiile art. 969 si urm. din Codul Civil privind libertatea conventiilor si consimtamantul valabil al acestora la incheierea actului de instrainare.
       In cazul in care paratii ar proceda la vanzarea imobilului, potrivit Legii 10/2001 apelanta rec1amanta are un drept de preemptiune in vederea cumpararii imobilului in care locuieste in calitate de chirias de o lunga perioada de timp.
       Intrucat nu s-a pus in discutie imprejurarea ca imobilul ar fi fost preluat cu titlu in proprietatea statului, fapt ce nu s-a constatat printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, instanta nu poate retine aceasta aparare a apelantei reclamante privind modalitatea de trecere a imobilului in proprietatea statului roman si nici celelalte motive de apel privind predarea imobilului din proprietatea fostei URSS in cea a statului roman in anul 1950.
       Faptul ca imobilul nu se incadreaza intre cele prevazute de art. 10 din Legea 112/1995 ca fiind exceptate de la vanzare cumparare nu confera nici o obligatie de vanzare in sarcina intimatelor parate astfel ca si acest motiv de apel a fost apreciat ca neintemeiat.
       A fost apreciata ca nefondata si sustinerea apelantei referitoare la existenta unui abuz de drept din partea paratelor intimate, abuzul presupunand folosirea unor norme legale pentru eludarea altor dispozitii legale obligatorii; astfel cum s-a retinut prin considerentele expuse anterior, nu exista nici un text de lege care sa stipuleze in mod expres obligatia paratelor de a incheia contracte de vanzare cumparare pentru astfel de imobile, si nici o sanctiune in cazul neindeplinirii acestei obligatii.
       Impotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta reclamanta.
       In motivarea recursului se sustine in esenta ca:
       Instanta de apel a achiesat la opinia instantei de fond, in sensul ca Legea 112/1995 nu prevede obligatia unitatii detinatoare a imobilului (ca mandatar al statului) de a vinde imobilul, in cazul in care chiriasul care indeplineste conditiile legale formuleaza o cerere de cumparare a acestuia.
       Instanta de apel retine ca dreptul chiriasului la cumpararea locuintei nu naste in sarcina intimatelor-parate obligatia corelativa de a vinde imobilul.
       Aplicand prevederile legale in acest mod, instantele inferioare au golit de continut dreptul prevazut de art. din legea 112/1995. In cazul in care s-ar impune interpretarea pe care instantele de fond au dat-o prevederilor Legii 112/1995, rezulta ca cetatenii nu se mai pot bucura de egalitatea in fata legii, deoarece statul are un drept discretionar, decizia de a vinde sau nu ramanand la bunul plac al statului.
       Atat timp cat conditiile legale sunt indeplinite, atat cu privire la chirias cat si cu privire la imobil, este greu de inteles - in opinia recurentei - faptul ca instantele judecatoresti nu cenzureaza aceasta atitudine discretionara a statului.
       Majoritatea covarsitoare a chiriasilor care au formulat cereri de cumparare a locuintelor pe care le ocupau, au si incheiat contracte de vanzare-cumparare pentru acestea. Instantele de fond au trecut cu usurinta peste faptul ca, atatia ani, intimata A.F.I. nu s-a deranjat nici macar sa raspunda in vreun fel cererii recurentei, sau sa-si motiveze un eventual refuz.
       Se mai arata ca instantele de fond au dat eficienta unui drept de optiune a statului (de a vinde sau a nu vinde) care nu este prevazut de legea 112/1995. Considera recurenta ca instantele de fond au dat o gresita interpretare art. 9 din Legea 112/1995. Dreptul de optiune apartine chiriasilor, si nu unitatii detinatoare. Textul de lege este - in sustinerea recurentei - clar in aceasta privinta, referindu-se strict la chiriasii care indeplinesc conditiile impuse de lege pentru a cumpara locuintele pe care le ocupa, in sensul ca acestia pot opta sau nu pentru cumpararea acelei locuinte.
       Nu exista nici un text de lege care sa faca cea mai vaga trimitere la dreptul de optiune (de a vinde sau nu) al unitatii detinatoare. In acelasi sens a fost invocata si jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie (decizia civila nr. 6129/07.07.2005, Sectia civila si de proprietate intelectuala), care in esenta a statuat: "Dispozitiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 trebuie aplicate in sensul ca, pentru locuintele care nu se restituie fostilor proprietari deposedati de stat, chiriasul are "optiunea" cumpararii acelei locuinte, iar nu in sensul ca unitatea detinatoare poate opta in a nu vinde locuinta". In mod evident, instanta suprema a dat eficienta interpretarii legii in sensul de a produce efectul social urmarit de legiuitor.
       Refuzul paratelor de a vinde recurentei reclamante locuinta pe care o ocupa in str. F...., nr. 22, sector 5, nu are temei legal.
       Chiar daca legiuitorul nu a mentionat in mod expres in lege obligatia statului de a vinde imobilele ce cad sub incidenta Legii 112/1995 catre persoanele care indeplinesc conditiile legale, acest fapt nu poate constitui o piedica in calea persoanei indreptatite de a-si valorifica drepturile recunoscute de lege si nici un temei de a o pune pe aceasta intr-o situatie de inferioritate fata de persoanele care si-au valorificat acest drept
       Mai arata recurenta ca instanta de apel a facut referire la art. 969 C.civ., in sensul ca prevederile Legii 112/1995 nu pot incalca prevederile textului legal antementionat.
       Trebuie remarcat, ca aceasta abordare nu a constituit o aparare invocata de nici una dintre partile litigante. In cazul in care, in virtutea rolului sau activ, instanta de fond ar fi dorit sa puna in discutie acest aspect, ar fi trebuit sa-l puna in discutia partilor, pentru ca acestea sa-si poata formula apararile in mod eficient. Art. 129 C.pr.civ dispune ca instanta trebuie sa puna in discutia partilor orice problema de fapt sau de drept, a carei dezlegare sa contribuie la solutionarea cauzei.
       In cazul in care aceasta problema de drept ar fi fost invederata, precizeaza recurenta ca ar fi putut sa isi sustina pozitia cu numeroase exemple in care dispozitii ale legilor speciale, derogatorii, au infrant principiul art. 969 C.civ., respectiv la Decretul-lege nr. 61/1990 Legea nr. 85/1992, Legea 112/1995, Legea nr. 114/1996, etc.
       Astfel, vointa juridica la care fac trimitere instantele de fond, trebuie sa se circumscrie necesitatii de ordin juridic, configurata de dispozitiile Legii nr. 112/1995.
       In acest sens, prin actul normativ anterior mentionat s-a nascut, pentru titularii contractelor de inchiriere, dreptul de a cumpara, la cerere, locuintele pe care le ocupa la data intrarii in vigoare a legii, cu exceptiile mentionate expres in art. 10.
       De altfel, urmarind evolutia reglementarilor legale in materie, in inlantuirea lor logica (Decretul-lege nr. 61/1990, Legea nr. 85/1992, Legea 112/1995, Legea nr. 114/1996), rezulta optiunea constanta a puterii legiuitoare de a lua masuri de protectie sociala, de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent.
       In ceea ce priveste motivarea instantei de apel referitoare la preluarea imobilului de catre statul roman cu sau fara titlu a imobilului in litigiu, mentioneaza recurenta ca nu a ridicat aceasta problema pentru a se pune in discutie existenta unei hotarari judecatoresti cu privire la acest aspect.
       Pe parcursul litigiului s-a demonstrat - sustine recurenta - pur si simplu existenta in patrimoniul statului a imobilului in care locuieste, ca raspuns la sustinerea intimatei A.F.I. potrivit cu care nu se stie daca acest imobil, pentru care a perceput chirie zeci de ani (ca mandatar al statului), este sau nu in patrimoniul satului roman.
       Instanta de apel a schimbat in mod evident sensul sustinerilor recurentei, fara ca aceasta sau intimatele sa fi investit instanta cu efectuarea de verificari referitoare la existenta sau inexistenta titlului statului.
       Instanta de apel devine contradictorie - in opinia recurentei - atunci cand pe de o parte face referire la inexistenta unei hotarari judecatoresti care sa constate existenta/inexistenta titlului statului, pentru ca in paragraful imediat urmator sa afirme ca imobilul nu se incadreaza in prevederile art. 10 din Legea 112/1995, nefiind exceptat de la vanzare. Dispozitiile art. 10 din lege in mod expres, imperativ si limitativ, categoriile de locuinte care nu pot fi instrainate. Per a contrario, categoriile de locuinte nementionate expres in textul de lege, pot fi vandute chiriasilor.
       Norma cuprinsa in art. 10 din Legea 112/1995 consacra exceptiile de la vanzare, astfel incat, potrivit adagiului "exceptio est strictissimae interpretationis", aceste ipoteze nu pot fi extinse si asupra altor situatii.
        Instanta de apel a respins apararea referitoare la abuzul de drept, definind abuzul de drept ca fiind faptul de a folosi anumite dispozitii legale pentru a ocoli alte dispozitii legale obligatorii.
       Doctrina a apreciat ca abuzul de drept reprezinta deturnarea dreptului de la ratiunea sa intrinseca, exprimata in scopul pentru care el a fost recunoscut si garantat, ori, altfel spus, utilizarea dreptului in alte scopuri decat cele avute in vedere prin norma juridica ce il intemeiaza - scopuri considerate ca fiind incompatibile cu interesul obstesc si exigentele normelor de convietuire sociala - conduita ce rezulta nu in uzul, ci abuzul de drept, in trecerea exercitiului dreptului de la normal la anormal, scoaterea lui de sub protectia juridica si expunerea sa sanctionarii.
       Doctrina a apreciat si ca exista insa numeroase imprejurari in care conduita abuziva consta in modul de exercitare sau neexercitare a unor competente, functii, ori puteri.
       Recurenta a afirmat ca intimatele au o conduita abuziva, chiar si pentru cazul in care li s-ar recunoaste un drept de optiune in legatura cu vanzarea imobilului, avand in vedere refuzul lor nejustificat de a incheia actul de vanzare-cumparare.
       In legatura cu conduita abuziva a intimatei AFI a aratat ca aceasta a luat initial hotararea de a vinde imobilul, in acest scop efectuandu-se masuratorile si evaluarea imobilului. Fara o decizie de a vinde, aceste lucrari efectuate de angajatii paratei, nu ar fi avut sens. Ulterior, fara nici o motivatie s-a razgandit.
       In drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Recurs legal timbrat.
Nu s-a formulat intampinare in recurs si nu s-au administrat probe noi in aceasta etapa procesuala.
Analizand recursul in raport de actele si lucrarile dosarului, de criticile formulate si de limitele stabilite prin art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea retine urmatoarele:
Recursul este o cale extraordinara de atac in contextul careia instanta de control judiciar poate realiza - corespunzator exigentelor art. 304 partea introductiva raportat la art. 299 alin. 1 din C.pr.civ.- un control care priveste exclusiv legalitatea deciziei pronuntate de instanta de apel.
In respectul acestor limite impuse prin normele mentionate, in solutionarea recursului pendinte nu vor fi analizate criticile care se refera la hotararea primei instante, ori cele care privesc situatia de fapt.
Reprosand instantei de apel faptul ca ar fi golit de continut dreptul conferit chiriasilor - prin prevederile din continutul Legii nr.112/1995 - de a cumpara locuintele pe care le detin in aceasta calitate, recurenta porneste de la o premisa eronata, si anume aceea ca Legea nr.112/1995 (de ale carei prevederi s-a prevalat in speta) ar trebui aplicata intr-o maniera izolata, desprinsa din contextul legislativ existent la momentul pronuntarii deciziei recurate.
Participantii la circuitul civil nu pot insa, prin vointa lor, sa opteze pentru una sau alta dintre reglementarile legale aflate in vigoare la momentul la care tind a-si valorifica un drept si, astfel, sa se sustraga unor dispozitii legale care nu le sunt favorabile.
In speta, prin raportare atat la momentul promovarii actiunii pendinte cat si la acela la care a fost formulata de catre recurenta reclamanta cererea de cumparare a locuintei (24.04.2002), regimul juridic al vanzarii de imobile era reglementat prin prevederile art. 969 C.civ. (cu titlu de norma generala) si de prevederile Legilor nr.112/1995 si 10/2001 (cuprinzand norme speciale).
Acesta fiind contextul legislativ existent la data la care reclamanta recurenta a initiat demersul de cumparare a locuintei pe care o ocupa, in mod judicios instanta de apel a dat eficienta - in analiza pretentiilor reclamantei recurente - si dispozitiilor art. 969 C.civ. cat si celor din continutul Legii speciale nr. 10/2001, iar nu numai celor ale Legii 112/1995 pe care recurenta le-a invocat.
Se impune mentiunea ca prin art. 9 din Legea 112/1995 legiuitorul a consacrat vocatia oricarui chirias din imobilele nationalizate de a cumpara imobilele pe care le detin cu acest titlu.
Aceasta vocatie a capatat - in ce o priveste pe recurenta reclamanta - valentele juridice ale unui drept numai din momentul in care a depus cererea de cumparare a locuintei inchiriate, moment la care intrase in vigoare si Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6.03.1945-22.12.1989.
In conditiile in care locuinta in litigiu este una care se afla in detinerea intimatilor ca urmare a unei preluari ce a avut loc in perioada de referinta a Legii nr.10/2001 (fiindu-i astfel aplicabile si reglementarile din continutul acestui act normativ in concurs cu cele de drept comun si cele din Legea nr.112/1995), si in prezenta prezumtiei de cunoastere a legislatiei in vigoare (dedusa din principiul general de drept "nemo censetur ignorare legem") de catre oricare dintre subiectii de drept, sustinerea recurentei in sensul ca ar fi incumbat instantei de apel - in virtutea rolului activ - obligatia de a pune in discutia partilor incidenta prevederilor legale ce nu fusesera invocate de acestea in derularea procesului este in evidenta contradictie cu mentionatul principiu general de drept cat si cu prevederile art. 129 alin.5 C.pr.civ (prin care sunt stabilite limitele rolului activ al instantei) potrivit cu care "Judecatorii au indatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronuntarii unei hotarari temeinice si legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca partile se impotrivesc".
Regulii generale, a libertatii de vointa/consensualismului la incheierea oricarui contract - instituite prin art. 969 C.civ. - i s-a adus o aparenta limitare prin dispozitiile art. 9 din Legea nr.112/1995 care au consacrat dreptul chiriasilor de a opta spre a pretinde sa le fie vandute locuintele ce intrau in sfera de aplicare a acestei legi si pe care le ocupau in baza unor contracte de inchiriere.
       Insa, dupa intrarea in vigoare a Legii 10/2001 (lege speciala care, fiind ulterioara Legii nr.112/1995, are forta juridica de a modifica explicit sau implicit legislatia anterioara), prevederile art. 9 din Legea nr.112/1995 nu mai pot fi interpretate ca aducand o limitare regulii instituite prin art. 969 C.civ., in conditiile in care prin art. 42 alin. 3 din Legea nr.10/2001 s-a stabilit ca imobilele cu destinatia de locuinta ce nu se restituie in conditiile acestui act normativ "pot fi instrainate, potrivit legislatiei in vigoare, chiriasii avand drept de preemtiune".
Din interpretarea teleologica a acestei din urma norme - tinand seama ca finalitatea ansamblului reglementarilor care se regasesc in cuprinsul Legii 10/2001 este aceea de acordare de masuri reparatorii in beneficiul persoanelor  deposedate abuziv de imobile sau in beneficiul mostenitorilor acestora - se desprinde concluzia ca intentia legiuitorului nu a fost aceea de a stabili o obligatie legala imperativa in sarcina entitatilor detinatoare care sa fie corelativa unui drept al chiriasilor (din imobilele nerestituite in natura catre persoanele indreptatite) de a cere institutiilor publice ce detin asemenea imobile transferul proprietatii locuintelor prin vanzare-cumparare, ci s-a stabilit numai dreptul acestora de a avea beneficiul unei preemtiuni in ipoteza in care unitatea detinatoare isi manifesta vointa de a face o oferta de vanzare a bunului imobil.
        Imprejurarea ca prin alte reglementari legale cu caracter special s-au realizat derogari de la regula ce rezida din art. 969 C.civ. nu poate produce vreun efect in interpretarea mentionatelor dispozitii ale Legilor nr. 112/1995 si nr. 10/2001 pentru ca cele dintai au o sfera de aplicare distincta, respectiv se refera la imobile construite din fondurile statului, din fondurile unitatilor economice sau ale unitatilor bugetare de stat. Cum normele derogatorii sunt de stricta interpretare si aplicare, ele nu pot fi extinse pe cale de analogie asupra altor situatii decat cele care se regasesc in ipoteza normelor juridice ce instituie o atare derogare.
       Imprejurarile in care alte persoane au beneficiat de cumpararea de imobile in pe temeiul Legii nr.112/1995 exced limitelor litigiului pendinte, litigiu care - potrivit cu exigentele art. 129 alin. ultim din C.pr.civ. - este limitat la situatia concreta a recurentei reclamante, respectiv la contextul legislativ existent la epoca la care aceasta a initiat demersul cumpararii locuintei detinute cu chirie si la pozitia adoptata, in aceste conditii, de unitatea detinatoare in raport de un asemenea demers.
       Cat priveste hotararea adoptata de instanta suprema intr-o decizie de speta -evocata de catre recurenta - Curtea aminteste faptul ca jurisprudenta nu constituie izvor de drept.
       Mai mult decat atat, Curtea observa ca citatul pe care recurenta il reda din mentionata decizie a instantei supreme surprinde numai motivele de drept avute in vedere, iar nu si o situatie de fapt similara celei analizate in litigiul pendinte, in raport de care sa se fi dat o asemenea interpretare art. 9 din Legea 112/1995.
       Fata de considerentele expuse anterior, Curtea constata ca in absenta unei obligatii ce ar reveni (in puterea unei dispozitii neechivoce a legii) intimatilor parati de a vinde recurentei reclamante imobilul, in considerarea unei cereri de cumparare adresate de aceasta din urma, si in conditiile lipsei vreunei manifestari de vointa care sa aiba valoarea juridica a unei oferte voluntare de instrainare din partea paratilor intimati, nu sunt intrunite premisele perfectarii unui contract cu respectarea principiului libertatii de vointa a partilor, asa incat fara temei sustine recurenta ca intimatii ar fi savarsit un abuz de drept (constand intr-un refuz nejustificat de a proceda la vanzarea locuintei ocupate de recurenta) - chiar prin raportare la modalitatea de definire a acestei notiuni ce este relevata prin motivele de recurs.
       In ce priveste chestiunea legata de modalitatea in care imobilul aflat in litigiu a ajuns in posesia intimatelor, respectiv de existenta unui titlu care sa justifice preluarea acestuia de catre statul roman, Curtea constata ca, in conditiile in care  prima instanta nu retinuse ca imobilul in litigiu nu ar fi unul aflat in patrimoniul statului roman (si in administrarea paratelor), argumentele prin care reclamanta recurenta a reiterat spre analiza - instantei de apel - o atare situatie nu putea constitui suportul unei analize de legalitate si temeinicie a sentintei apelate (in cadrul apelului promovat de insasi reclamanta apelanta) fata de exigentele art. 295 alin. 1 C.pr.civ. potrivit carora "instanta de apel va verifica, in limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt si aplicarea legii de catre prima instanta". 
       Altfel spus, in masura in care mentionatele argumente constituiau numai o reiterare a sustinerilor  facute prin cererea introductiva, fara a constitui critici la adresa solutiei apelate (care era favorabila reclamantei pe acest aspect, de vreme ce a tratat situatia imobilului ca una care se circumscrie sferei de aplicare a Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului), instanta de apel nu avea a realiza o analiza noua asupra acestei chestiuni.
Avand in vedere considerentele expuse si dispozitiile legale mentionate, Curtea constata caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenta deciziei atacate cu recurs, urmand a dispune, in baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ., respingerea recursului astfel sustinut.