Divort cu element de extraneitate-incidenta disp. Art. 3 alin 1 lit a pct 4 din regulamentul nr. 2201/2003 al ce

      Prin sentinta civila nr 5509/8.05.2009 pronuntata de Judecatoria Ploiesti  s-a admis  exceptia de necompetanta a instantelor romane invocata de parat, si-n consecinta, s-a declinat competenta de solutionare a cauzei  avand ca obiect - divort - in favoarea Republicii Italiene -Tribunalului Civil din Insernia- .
      Pentru a pronunta astfel instanta de fond a avut in vedere disp.art.11 alin.2 din Constitutia Romaniei cat si incidenta Regulamentul 2201/2003 al CE , care in art. 1 alin.1 lit a prevede ca prezentul regulament se aplica oricare ar fi natura instantei, materiilor civile privind divortul, separarea de drept si anularea casatoriei, iar in art.3 alin. 1 lit a pct. 4 se  stipuleaza ca sunt competente sa hotarasca in problemele privind divortul, separarea de drept si anularea casatoriei instantele din statul membru - in caz de cerere comuna, resedinta obisnuita a unuia dintre soti
      Intrucat partile au formulat o cerere de divort consensual, aflata pe rolul Tribunalului din Isernia  ce a format obiectul dos.236/07, in care s-a pronuntat Decretul 1968/25.05.2007, ce a confirmat intelegerea de divort consensual dintre parti, prima instanta a facut aplicarea disp.art 5 din Regulament.
      In atare situatie sunt aplicabile  dispozitiile art.19 alin.3 din acelasi Regulament, potrivit carora in cazul in care se stabileste competenta primei instante sesizate, instanta sesizata in al doilea rand isi declina competenta in favoarea acesteia, partile necontestand competenta instantei din Insernia.
      S-a avut in vedere ca dizpozitiile L.105/1992 invocate de reclamanta nu sunt aplicabile in speta, acestea facand referire la raporturile  juridice de drept international privat cu cetateni ale caror state nu sunt membre ale U.E.
      Impotriva acestei sentinte, in termen legal, a declarat recurs reclamanta , solicitand modificarea in tot a sentintei atacate in sensul respingerii exceptiei de necompetenta , ca nefondata si nelegala, si-n consecinta, trimiterea cauzei la instanta de fond, pentru continuarea judecatii , invocand dispozitiile art. 304 pct.9 CPCIV.
In motivare recursului recurenta a invocat disp. art. 22  alin.2 din L.105/1992, facand referire la legislatia italiana in materia divortului, care presupune existenta unor situatii deosebite si un termen foarte lung, in speta -de 3 ani- de la separarea in fapt a partilor  pentru a fi indeplinita cerinta  prevazuta de art 2 pct.b din Actul 898 din 1.12.1970, modificat de Actul 436/1.08.1978 si Actul 74/6.03.1987,  situatii ce nu sunt incidente in speta, cu atat mai mult cu cat  perioada de timp  sus  mentionata constituie o masura exceptionala si nu poate conduce cu siguranta la divort.
  O alta critica vizeaza gresita aplicare a disp.art.150  alin.1 pct. 1 din L.105/1992, intrucat reclamanta are resedinta in tara si, totodata,  exista un act de stare civila inregistrat in Romania, astfel ca sunt competente instantele romane.
Un alt motiv se refera  aplicarea gresita a disp. art. 3 lit. a pct. 5 din Regulamentul 2201/2003 ,conform carora sunt competente instantele din statul pe teritoriul  caruia se afla resedinta obisnuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel putin un an imediat inaintea introducerii cererii, respectiv instantele romane.
Reclamanta a criticat  solutia instantei de fond, ca fiind nelegala, intrucat aceasta ar fi  trebuit sa respinga cererea , conform art. 157 din L. 105/1992 , incalcand astfel prevederile  art. 31-33 din L. 187/9.05.2003 , care se  refera la sitautiile in care opereaza - declinarea- situatiile de exceptie ce vizeaza conexitatea si litispendenta- ceea ce presupune existenta unui proces pendente in Italia- si care nu se regasesc  in speta de fata .
Prin decizia civila nr. 1797/4,12,2009 Tribunalul Prahova s-a admis  recursul, s-a casat  in tot sentinta recurata si s-a trmis cauza la aceeasi instanta de fond- Judecatoria Ploiesti- in vederea continuarii judecarii  pricinii.
Pentru a se pronunta aceasta decizie s-a retinut ca  instanta de fond  a facut o aplicare gresita a  dispozitiile art. 3 alin. 1 lit. a pct 4 din Regulamentul nr 2201/2003 al CE , ce prevad o competenta  de fond ,alternativa  , reclamanta putand alege intre mai multe instante deopotriva competente, in speta ,asa  cum a aratat reclamanta, instanta " pe teritoriul caruia se afla  - re?edin?a obi?nuita a reclamantului in cazul in care acesta a locuit acolo cel pu?in un an imediat inaintea introducerii cererii sau...",  conditie probata prin aceea ca recurenta  s-a stabilit in Ploiesti, Romania .
Asa fiind, regulamentul reglementeaza normele de drept procesual in materie de compteneta intre statele membre  U.E. , ceea ce nu se confunda  cu legea aplicabila raportului de drept (norme de drept material), in speta , fata de  cele sus mentionate  codul familiei roman.
Nu pot fi retinute sustinerile recurentei , referitoare la incidenta disp art 22 din L. 105/1992, daca legea straina, astfel determinata, nu permite divortul ori il admite in conditii deosebit de restrictive, se aplica legea romana, in cazul in care unul dintre soti este, la data cererii de divort, cetatean roman - dispozitii care se coroboreaza cu art.158 C.civ. italian .
     Insa trebuie constatat ca L 105/1992 reglementeaza conflictul de lege, iar  procedura prevazuta de legea italiana este deosebit de restrictiva, printre alte conditii , ce nu sunt incidente in speta, sotii  nu pot obtine divortul inainte de implinirea unui termen foarte lung, de cel putin  3 ani,  perioada de timp care ar genera consecinte grave asupra statului acesteia cat si al copiilor, cu atat mai mult cu cat relatiile dintre parti s-au agravat simtitor, intre parti existand un litigiu penal -fila 9 dosar fond-.
Totodata, retine Tribunalul, la data cererii de divort reclamanta  avea cetatenie romana, astfel ca potrivit   art. 150 din L. 105/1992 " Instantele romane sunt, de asemenea, competente sa judece:1. procese dintre persoane cu domiciliul in strainatate, referitoare la acte sau fapte de stare civila inregistrate in Romania, daca cel putin una dintre parti este cetatean roman", competenta  apartine instantei romane, dar nu in mod exclusiv.
Apoi , prima instanta a retinut gresit incidenta dispozitiilor art.19  alin 3 din regulament, intrucat pe rolul instantei italiene nu exista un proces de divort pendente, pentru a putea opera declinarea de competenta , instanta italiana ar fi prematur investita , aceasta trebuind cel mult  sa respinga actiunea.