Eroarea obstacol. Admisibilitatea probei testimoniale in situatia dovedirii unui fapt juridic stricto sensu

     Prin sentinta civila nr.3076/19.02.2009 Judecatoria Constanta a respins ca nefondata actiunea formulata de reclamanta F.P. in contradictoriu cu paratii M.C. si M.C.
     Prin cererea de investire a instantei, reclamanta a solicitat instantei sa constate nulitatea absoluta a contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr.1455/14.09.2005 pentru eroare obstacol. In motivarea cererii, reclamanta a aratat ca nu a intentionat sa incheie un contract de vanzare-cumparare cu paratii, ci un contract de intretinere, fiind in varsta de 77 ani, neavand copii si fiind efectiv in nevoie. A sustinut reclamanta ca nu a stabilit un pret cu paratii, nu a primit bani de la acestia si dupa ce s-au perfectat actele la notariat paratii si-au modificat comportamentul si nu i-au mai adus alimente, medicamente si nu au mai ingrijit-o.
      A precizat reclamanta si faptul ca este nestiutoare de carte, iar la notariat a fost convinsa ca a incheiat un contract de intretinere. In cursul anului 2007 a mai avut o actiune similara ce a formulat obiectul dosarului nr.16142/212/2007, renuntand la judecata la data de 07.02.2008, deoarece paratii i-au promis ca o vor ingriji conform intelegerii din momentul incheierii actului.
     In drept au fost invocate dispozitiile art.954 alin. 1 Cod civil.
     In considerentele sentintei, instanta a retinut ca eroarea obstacol este o varietate de eroare, numita si distructiva de vointa, constand intr-o falsa reprezentare fie a naturii juridice a actului juridic civil care se incheie, fie a identitatii obiectului actului juridic.
      In cazul in care acordul de vointa al partilor este consemnat intr-un inscris autentic, cum este in speta dedusa judecatii contractul de vanzare- cumparare cu clauza de abitatie autentificat sub nr.1455/14.09.2005 de BNP Mariana Mihaescu, se presupune ca acesta reflecta vointa reala a contractantilor, astfel ca acestia nu mai pot invoca ulterior semnarii actului juridic o falsa reprezentare a naturii juridice a actului juridic incheiat sau a identitatii obiectului actului juridic decat cele avute in momentul manifestarii acordului de vointa.
      Potrivit art.1169 Cod civil, dovada erorii obstacol trebuie facuta de partea care o invoca, adica reclamanta.
      In ceea ce priveste probatiunea administrata in cauza, cu inscrisuri si interogatorii reciproce ale partilor in vederea stabilirii naturii actului juridic a carui anulare se cere, a considerat prima instanta ca reclamanta nu a putut proba ca vointa reala nu este cea care rezulta din continutul actului autentic, deoarece a semnat cu mentiunea ,,am vandut", avand reprezentarea clara, in momentul incheierii actului, a naturii juridice a acestuia.
     Impotriva acestei hotarari, reclamanta a declarat in termen legal apel, ce a fost calificat de tribunal ca fiind recurs prin incheierea de dezbateri din 11.01.2010, raportat la disp. art.2821 din Codul de procedura civila si la pretuirea obiectului cererii realizata de reclamanta.
     In motivarea caii de atac, reclamanta a sustinut ca hotararea este nemotivata, continand doar teoretizarea institutiei erorii obstacol si aprecierile instantei fata de puterea probanta a unui inscris autentic.
     Dupa rationamentul judecatorului fondului, practic niciodata nu ar fi admisibila existenta erorii obstacol, scotand-o in afara codului civil, cata vreme nimeni nu mai poate ataca in instanta cu actiune in nulitate un act autentic incheiat de notar, ceea ce desigur este de neconceput.
     Desi instanta a respins proba cu martori ca inadmisibila, in hotarare retine ca reclamanta nu a putut proba ca vointa reala a partilor nu este cea care rezulta din actul autentic. Insasi instanta a stabilit prin incheierea din 12.06.2008 ca actul se bucura de prezumtia de legalitate, ori tocmai in ideea rasturnarii ei s-a propus proba cu martori.
     A sustinut recurenta ca hotararea este si netemeinica. Din chiar probele administrate, daca instanta le-ar fi dat eficienta juridica corespunzatoare, ar fi ajuns la concluzia ca vointa reala a partilor nu a fost sa incheie un contract de vanzare-cumparare pur si simplu, ci intelegerea a fost de a o ajuta si ingriji pe batrana.
     Intimatii au solicitat prin intampinare respingerea recursului ca nefondat. Au aratat ca inexistenta motivarii nu poate fi confundata cu motivarea gresita, insasi reclamanta apreciind motivarea ca "fiind de neconceput". In realitate, motivarea exista, dar este succinta, asa cum este practica completului respectiv. Instanta a hotarat corect respingerea probei testimoniale in raport de continutul cererii de chemare in judecata, de faptul ca a mai existat o cerere identica la care reclamanta a renuntat, de prezumtia de legalitate a actului autentic, de faptul ca principalul argument al prezentei actiuni si al precedentei il constituie imprejurarea ca reclamanta este netransportabila si foarte bolnava.
     Au apreciat ca hotararea este temeinica, urmand a se retine ca initierea demersurilor in vederea perfectarii actului de vanzare-cumparare a apartinut reclamantei, la data semnarii contractului intimatii au platit pretul cuvenit si nu au deranjat-o vreodata pe reclamanta in exercitarea dreptului sau de abitatie. Mai mult decat atat, intimatii au realizat si o serie de imbunatatiri la imobil, pentru ca era proprietatea lor.
     Daca s-ar admite nulitatea absoluta a unui act de autoritate publica pe baza unei simple afirmatii a unei parti semnatare, ca s-ar fi aflat in eroare asupra obiectului contractului, eroare pe care a constientizat-o dupa aproximativ 3 ani de la data perfectarii actului, s-ar ajunge la o abrogare implicita a textului de lege ce prevede scopul si utilitatea autentificarii anumitor acte juridice.
     Analizand sentinta recurata in raport de criticile formulate, tribunalul retine urmatoarele :
     Reclamanta a investit instanta cu o actiune in constatarea nulitatii absolute a unui contract autentic de vanzare-cumparare, invocand eroarea obstacol, respectiv ca intentia sa a fost de incheiere a unui contract de intretinere si nu a unui contract de vanzare-cumparare.
     Prin incheierea de dezbateri din 12.06.2008 instanta de fond a respins ca inadmisibila proba testimoniala solicitata de reclamanta, indicand disp. art.1191 Cod civil si considerand ca proba nu este admisibila pentru dovedirea unei stari de fapt, constatata de agentul constatator cu ocazia intocmirii unui act care se bucura de prezumtia de legalitate.   
     Tribunalul constata ca de lege lata, problema admisibilitatii probei testimoniale este reglementata de art.1191 Cod civil, respectiv in alin.1 se instituie interdictia de dovedi cu martori actele juridice a caror valoare depaseste 250 lei, iar alin.2 instituie interdictia de a dovedi cu martori impotriva si peste cuprinsul unui inscris.
     In ceea ce priveste regula inscrisa in alin.2, literatura juridica prin renumiti profesori de drept (I. Stoenescu, S. Zilberstein, A. Ionascu, V.M. Ciobanu) si practica judiciara au adus precizari cu privire la aceasta :
     -fiind de natura conventionala, regula priveste numai partile contractante, tertii putand folosi proba cu martori pentru a combate cele trecute in inscris.
     -regula se refera in mod exclusiv la inscrisurile preconstituite.
     -se poate dovedi intotdeauna cu martori eroarea, dolul, violenta, absenta cauzei, cauza falsa, ilicita sau imorala, frauda la lege, simulatia, chiar daca actul juridic a fost constatat printr-un inscris autentic.
     -proba cu martori este admisibila pentru a lamuri sensul exact al unora din clauzele inscrisului, cand acestea sunt obscure, confuze sau susceptibile de mai multe intelesuri.
     -dovada cu martori va fi admisa pentru stabilirea unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin inscris si ulterioare incheierii acestuia, care nu sunt in contradictie cu inscrisul si nu constituie modificari ale acestuia, ci moduri de executare sau de stingere a obligatiilor partilor.
     Eroarea, presupunand falsa reprezentare a realitatii in momentul incheierii contractului, are in continutul sau un element de natura psihologica. Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi probata prin orice mijloc de proba.
     In consecinta, se constata ca in mod eronat a fost respinsa ca inadmisibila proba testimoniala de catre prima instanta prin incheierea din 12.06.2008, motiv pentru care se impune casarea cu trimitere a sentintei si a incheierii mentionate, proba testimoniala fiind admisibila asa cum s-a aratat mai sus.
     Totodata, se retine ca este inutila analizarea criticii privind nemotivarea hotararii, deoarece aceasta priveste fondul cauzei, iar casarea are in vedere un aspect de procedura solutionat in mod gresit printr-o incheiere anterioara.  
     Cum proba testimoniala nu se poate administra in fata instantei de recurs, prin raportare la dispozitiile art.305 din Codul de procedura civila, in temeiul art.312 alin.3 din cod va fi admis recursul, va fi casata sentinta si va fi trimisa cauza primei instante pentru rejudecare, ocazie cu care vor fi avute in vedere si celelalte critici formulate prin cererea de recurs cu privire la fondul cauzei.