Conflict de munca. Actiune in anulare decizie desfacere disciiplinara a contractului individual de munca. Exercitarea de catre angajator a prerogativei disciplinare cu respectarea criteriilor legale privind individualizarea sanctiunii aplicate salariatulu

Domeniul: litigii de munca
Conflict de munca. Actiune in anulare decizie desfacere disciiplinara a contractului individual de munca. Exercitarea de catre angajator a prerogativei disciplinare cu respectarea criteriilor legale privind individualizarea sanctiunii aplicate salariatului. Recurs respins.

- Codul Muncii, art. 250;
Totusi, procurorul i-a aplicat contestatorului-recurent sanctiunea administrativa a amenzii, apreciind ca acesta a savarsit faptele ce puteau intruni elementele constitutive ale infractiunii de inselaciune si uz de fals, fapte comise in dauna intimatei si care sunt cele descrise in cuprinsul deciziei de concediere disciplinara nr. 6280/18.09.2012, mai precis cele prevazute in Regulamentul Intern al R-R SA, Capitolul VII, lit. b. si n.
Asa fiind, Curtea considera ca data fiind gravitatea acestor fapte, intimata-angajator, care are prerogativa disciplinara potrivit art. 247 alin. 1 din Codul Muncii, a procedat adecvat atunci cand a emis decizia contestata si a aplicat recurentului cea mai drastica sanctiune disciplinara (cea a desfacerii contractului individual de munca) in stricta concordanta cu prevederile art. 248 lit. e din Codul Muncii.
Din acest punct de vedere s-a facut o justa aplicare a dispozitiilor art. 250 din acelasi cod, referitoare la criteriile pentru stabilirea sanctiunii disciplinare, avandu-se in vedere imprejurarile in care au fost savarsite faptele, consecintele acestora si, mai ales, aspectul ca abaterile au fost comise cu vinovatie sub forma intentiei.

(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALA, DECIZIA NR. 5436 DIN 20.11.2014)
Prin sentinta civila nr. 2790 din data de 10.03.2014, pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, s-a respins ca neintemeiata actiunea prin care contestatorul C.L. a solicitat anularea deciziei de concediere disciplinara nr. 6280/18.09.2012 emisa de intimata SC R-R SA.
Contestatorul a declarat recurs, criticand sentinta suscitata sub urmatoarele aspecte, in esenta:
1. Hotararea este nelegala si netemeinica deoarece instanta de fond in mod eronat a apreciat ca termenul de 30 de zile prevazut de art. 252 alin.1 din Codul muncii a curs de la momentul intocmirii Notei de constatare nr. 22055/10.09.2012 si ca data de 10.09.2012 este momentul la care s-au constatat de catre angajator asa-zisele abateri disciplinare.
Referitor la asa zisa abatere disciplinara privind decontarea unor bonuri de taxi in suma de 707,5 euro in cadrul deplasarii pe care a efectuat-o in Italia la Udine trebuie aratat inca o data ca deplasarea in Italia, la Udine, a avut loc in perioada 07.01.2012-10.01.2012, iar decontarea bonurilor, inclusiv de celor la care se face referire in decizia de concediere, s-a facut in cursul aceleiasi luni.
Daca angajatorul avea vreun fel de suspiciuni cu privire la decontarea bonurilor respective, in primul rand nu ar fi trebuit sa aprobe decontarea cheltuielilor, iar in al doilea rand, in temeiul prevederilor art. 252 alin.1 din Codul muncii - prevederi ce au caracter imperativ - era obligat sa realizeze cercetarea disciplinara in termenul de 30 de zile de la data la care a luat la cunostinta (si care nu poate fi mai tarziu de data depunerii decontului de catre salariat) si sa aplice sanctiunea care i se parea justificata.
Potrivit art.252 din Codul muncii orice sanctiune disciplinara, inclusiv concedierea, se dispune printr-o decizie scrisa, emisa in termen de maximum 30 de zile de la data luarii la cunostinta despre savarsirea abaterii disciplinare si care trebuia comunicata in termen de 5 zile calendaristice de la data emiterii.
Inauntrul acestui termen de 30 de zile, calculat cel tarziu de la data aprobarii decontului depus la casieria angajatorului, trebuia realizata cercetarea disciplinara prin care angajatorul urma sa stabileasca existenta sau nu a vinovatiei contestatorului si in functie de presupusa fapta si gravitatea ei urma sa stabileasca si sanctiunea aplicabila (daca era cazul).
In mod total gresit Tribunalul Bucuresti a apreciat ca momentul constarii faptelor apreciate de angajator ca abateri disciplinare a inceput sa curga de la data intocmirii Notei de constatare, adica de la 10.09.2012 si ca in termenul de 30 de zile calculat de la 10.09.2012 trebuia aplicata sanctiunea disciplinara.
Din probele administrate in fata instantei - interogatoriul luat paratei, audierea martorilor propusi de ambele parti, inscrisurile depuse la dosarul cauzei - a rezultat fara dubii ca a intocmit si depus foaia de decont pentru deplasarea din Italia cateva zile dupa momentul intoarcerii in tara, adica in luna ianuarie 2012.
Textul legal invocat trebuia interpretat in sensul ca termenul de 30 de zile curge de la data luarii la cunostinta de catre angajator despre savarsirea presupusei abateri, adica de la data inregistrarii notei, referatului, etc. in registrul general.
Data depunerii documentelor contabile de catre contestator la serviciul financiar al angajatorului si aprobarii decontului de cheltuieli astfel cum a fost prezentat, adica cu depasirea bugetului initial (ceea ce implicit inseamna aprobarea majorarii bugetului de cheltuieli pentru deplasarea respectiva) este momentul de la care curge pentru R-R acest termen de 30 de zile, termen care, pentru presupusa abatere disciplinara din deplasarea din Italia a expirat cu mult inainte de 10.09.2012.
2. Hotararea este nelegala si netemeinica deoarece in mod eronat Tribunalul Bucuresti a retinut ca abaterea disciplinara consta in faptul ca a depasit bugetul alocat cu ocazia celor 2 deplasari (Turcia si Italia), nu a cerut suplimentarea lui si nu a motivat aceasta nevoie, a suplimentarii bugetului.
A retinut instanta ca sanctiunea aplicata este justificata deoarece cu ocazia celor doua deplasari ar fi depasit bugetul aprobat fara a solicita suplimentarea bugetului si fara a motiva aceasta necesitate, ar fi prezentat bonuri de taxi ce nu corespundeau suma in cifre cu cea in litere iar numarul deplasarilor cu masina nu era justificat de activitatea profesionala.
Solutia instantei este eronata, ea fiind rezultatul unui rationament gresit si al unei gresite aprecieri a probelor din dosar: este adevarat ca in urma deplasarilor facute in Italia si respectiv in Turcia bugetul de cheltuieli pentru fiecare dintre cele doua deplasari a fost depasit, dar nu cu sumele indicate in decizia nr.6280/18.09.2012, aspect care rezulta cu claritate din verificarea bonurilor depuse spre decontare.
In ceea ce priveste bonurile de taxi aduse de la deplasarea din Turcia, a aratat ca sumele cele mai mari s-au platit pentru deplasarea de la si catre aeroport, deoarece in timp ce aeroportul pe care a aterizat se afla situat in Istanbul in partea europeana, hotelul se afla pozitionat in partea asiatica a orasului, aspect care rezulta chiar din declaratia colegului T.L. cu care a facut deplasarea in Turcia, declaratie data in cursul cercetarii disciplinare.
In ceea ce priveste chitantele emise de catre taximetristi, a predat chitantele asa cum le-a primit, cele scrise de mana taximetristilor exact ca atare.
Depune alaturat Ordonanta Parchetului de pe langa Judecatoria sectorului 5 din 28.01.2014 si referatul de neincepere a urmaririi penale din dosarul 9997/P/2012 (solutia fiind confirmata prin respingerea plangerii formulate de RCS&RDS impotriva ordonantei procurorului conform extrasului din sistemul Ecris) din care rezulta cu claritate ca a fost audiat martorul T.L.V. si ca acesta " precizeaza faptul ca pe perioada cat am fost in Istanbul au efectuat mai multe curse cu taxiul, deoarece prin natura profesiei era necesare sa aiba echipamentul de proiectie video, insa nu poate specifica daca au folosit acelasi taxi la fiecare deplasare si nici costul curselor efectuate (...) si ca a observat de fiecare data cand se afla in taxi ca valoarea pe fiecare km diferea".
In ceea ce priveste deplasarea din ianuarie 2012 din Italia a aratat si dovedit (inclusiv prin audierea martorilor, chiar si a martorului propus de catre R&R, dl. L.S.) ca contestatorul si echipa cu care era in deplasare au fost nevoiti sa plece cu taxiul de la Udine la Venetia de unde urmau sa ia avionul spre tara (pentru ca asa fusesera cumparate biletele de avion de catre angajator) deoarece cursa de tren cu care ar fi trebuit sa ajunga de la Udine la Venetia se anulase.
3. Hotararea este nelegala si netemeinica si sub aspectul respingerii criticilor privind nulitatea deciziei de concediere ca urmare a incalcarii dreptului prevazut in art. 251 alin. 4 din Codul muncii cu privire la posibilitatea de a-si sustine apararile si de a fi asistat de avocat pe parcursul cercetarii disciplinare.
Instanta a retinut in hotararea pronuntata ca in cadrul cercetarii disciplinare singura conditie aceea ca comisia de cercetare disciplinara sa asigure respectarea salariatului cercetat de a fi asistat, la cererea sa, de un reprezentant al sindicatului.
Textul art.251 alin 4 suna altfel decat a interpretat instanta continutul sau: "in cursul cercetarii disciplinare prealabile salariatul are dreptul sa formuleze si sa sustina toate apararile in favoarea sa si sa ofere persoanei imputernicite sa realizeze cercetarea toate probele si motivatiile pe care le considera necesare, precum si dreptul sa fie asistat, la cererea sa, de catre un avocat sau de catre un reprezentant al sindicatului al carui membru este".
In cadrul R-R nu exista sindicat al salariatilor, dar atunci cand a fost chemat la Directia Juridica, pe data de 12.09.2012 si i s-a comunicat convocarea la cercetarea disciplinara, a aratat expres ca vrea sa fie asistat de un avocat in cadrul cercetarii si ca are nevoie de 2-3 zile pentru a-si angaja un avocat (mai ales ca auzise tot felul de discutii in cadrul societatii cu privire la faptul ca vor fi facute disponibilizari in cadrul societatii pentru ca e nevoie de eliberarea unor posturi pe care sa fie adusi unii dintre salariatii disponibilizati de la TVR); initial i s-a spus ca angajatorul este de acord sa se prezint insotit de avocat, dupa care, pe data de 13.09.2012- a doua zi dupa discutia purtata la Directia Juridica - a fost chemat la secretariat unde s-a dorit comunicarea convocarii la cercetarea disciplinara prin curier.
A refuzat sa primeasca convocarea si a rugat reprezentantul angajatorului sa-i comunice convocarea la adresa sa de corespondenta, care era cunoscuta la nivelul angajatorului deoarece o indicase in scris anterior.
Toata aceasta desfasurare de forte cu privire la realizarea cercetarii disciplinare nu a avut alt scop practic decat sa-l impiedice ca in cazul desfasurarii cercetarii disciplinare sa fie asistat de avocat si sa poata sa-si faca apararile in mod corect, motiv pentru care considera ca decizia nr.6280/18.09.2012 a fost emisa in mod nelegal si in raport de acest aspect.
Este total incorecta interpretarea pe care instanta a dat-o textului prevazut de art.251 alin.4 deoarece din interpretarea textului, sub orice forma, nu rezulta ca legea prevede expres ca este incalcare a dreptului la aparare numai lipsa unui reprezentant al sindicatului asa cum se afirma in hotarare.
Din moment ce legea nu distinge intre situatia prezentei la cererea angajatului, a unui avocat sau a unui reprezentant al sindicatului si nu reglementeaza sanctiuni distincte pentru cele doua situatii, nici noi nu putem face o altfel de interpretare deoarece ubilex non distinguitnecnosdistingueredeemus (unde legea nu dinstinge nici noi nu putem distinge); in consecinta hotararea pronuntata de instanta de fond este gresita si nelegala si sub acest aspect.
Nu s-au propus noi dovezi in cauza.
Curtea, vazand prevederile art. 312 alineatul 1 teza a II-a Cod Procedura Civila si apreciind ca in raport de pretentiile deduse judecatii, de probatoriul administrat si de normele juridice relevante, solutia primei instante este legala si temeinica, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse in continuare.
Criticile exprimate in cadrul primului motiv de recurs nu pot fi primite.
Este adevarat faptul ca potrivit art. 252 alin. 1 din Codul Muncii, "angajatorul dispune aplicarea sanctiunii disciplinare printr-o decizie emisa in forma scrisa, in termen de 30 de zile calendaristice de la data luarii la cunostinta despre savarsirea abaterii disciplinare, dar nu mai tarziu de 6 luni de la data savarsirii faptei".
Recurentul sustine ca emiterea deciziei contestate s-ar fi facut cu nerespectarea termenului de 30 zile calendaristice prevazut de textul legal redat anterior, termen care, in opinia sa, ar fi trebuit sa se considere ca a inceput sa curga de la data la care a prezentat spre decontare documentele (bonurile) privind calatoriile sale in interes de serviciu in Italia si Turcia, iar nu ziua de 10.09.2012, cand s-a intocmit Nota de constatare nr.22055/10.09.2012 de catre comisia desemnata pentru efectuarea cercetarii disciplinare.
Prin intermediul acestei note s-a constatat ca faptele imputate recurentului-contestator intrunesc conditiile pentru a fi considerate abateri disciplinare grave, facandu-se propuneri pentru aplicarea unei sanctiuni disciplinare adecvate. Practic, aceasta nota de constatare reprezinta actul final intocmit de comisia de cercetare disciplinara, act ce a fost inaintat persoanei fizice competente din conducerea intimatei imputernicita sa aplice sanctiuni disciplinare, respectiv administratorul SC R-R SA.
Sustinerile recurentului urmeaza a fi inlaturate.
Fata de problema de drept pusa in discutie de catre autorul caii de atac, cea referitoare la momentul la care incepe sa curga termenul de 30 zile prevazut de art. 252 alin. 1 din Codul Muncii, in speta trebuie sa se tina seama de considerentele si dispozitivul Deciziei nr. 16/12.11.2012, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in completul prevazut de art. 330/6 Cod Procedura Civila (completul competent sa solutioneze recursuri in interesul legii), decizie obligatorie pentru instantele judecatoresti potrivit art. 330/7 Cod Procedura Civila.
Prin aceasta decizie s-a statuat ca "in interpretarea si aplicarea art. 252 alin. 1 din Codul muncii, republicat, momentul de la care incepe sa curga termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sanctiunii disciplinare este data inregistrarii raportului final al cercetarii disciplinare prealabile la registratura unitatii".
In continutul acestei decizii se arata, printre altele:
"Termenul de 30 de zile nu poate curge decat de la data la care, in urma finalizarii cercetarii disciplinare prealabile, fapta salariatului a fost calificata ca abatere disciplinara si a fost adusa la cunostinta reprezentantului angajatorului abilitat sa aplice sanctiuni disciplinare, prin inregistrarea raportului final asupra cercetarii disciplinare la registratura unitatii.
Aceasta deoarece fapta dobandeste caracteristicile unei abateri disciplinare numai dupa finalizarea procedurii "cercetarii disciplinare prealabile", care are atat caracter obligatoriu, cat si anterior oricarei alte masuri, astfel cum rezulta din chiar denumirea sa. Doar in momentul identificarii elementelor cerute pentru existenta unei abateri disciplinare se poate vorbi despre incunostintarea angajatorului asupra "savarsirii" acesteia"_ .
"De altfel, art. 247 alin. (2) din Codul muncii, republicat, include in notiunea de "abatere disciplinara" notiunea de "fapta", privita ca actiune sau inactiune, de care legea leaga indeplinirea anumitor conditii. Aceste conditii urmeaza a fi verificate ulterior savarsirii faptei de catre organul sau persoana imputernicita de catre angajator sa efectueze cercetarea disciplinara prealabila .
Numai dupa finalizarea cercetarii prealabile se poate aprecia daca "fapta" are caracterul unei "abateri disciplinare", deoarece, pana la acel moment, persoana care a savarsit "fapta" beneficiaza de prezumtia de nevinovatie. Astfel, "luarea la cunostinta" despre existenta abaterii disciplinare va avea loc numai dupa finalizarea cercetarii prealabile, deci ulterior momentului in care a fost savarsita fapta care a declansat cercetarea prealabila, tocmai pentru a se constata in ce masura faptuitorul este sau nu vinovat.
Prin urmare, momentul savarsirii "faptei" este distinct si anterior momentului stabilirii existentei "abaterii disciplinare", ca urmare a necesitatii verificarii indeplinirii conditiei ca "fapta" sa fie savarsita cu incalcarea normelor legale, a regulamentului intern etc.
In acest context, trebuie avuta in vedere si distinctia dintre comisia sau persoana imputernicita de angajator sa efectueze cercetarea prealabila si persoana indreptatita sa emita decizia de aplicare a sanctiunii disciplinare.
Termenul de 30 de zile nu se poate raporta decat la momentul la care persoana indreptatita sa emita decizia de aplicare a sanctiunii disciplinare a luat la cunostinta despre rezultatul cercetarii disciplinare prealabile si numai daca aceasta a constatat intrunirea elementelor constitutive necesare pentru existenta abaterii disciplinare.
Ratiunea instituirii termenului de 30 de zile este aceea ca angajatorul, dupa studierea referatului care finalizeaza cercetarea disciplinara prealabila, sa stabileasca daca exista abatere disciplinara, care sunt consecintele acesteia si daca se impune aplicarea unei sanctiuni disciplinare, care anume sanctiune se cuvine a fi aplicata. De asemenea, s-a avut in vedere si alocarea timpului necesar motivarii in fapt si in drept a luarii acestei masuri de catre angajator, motivare care urmeaza a fi cenzurata pe calea controlului judiciar".
Aplicand cele ce rezulta din continutul acestor considerente ale instantei supreme la situatia de fapt din cauza de fata, este evident ca termenul de 30 zile prevazut de art. 252 alin. 1 din Codul Muncii a inceput sa curga de la data de 10 septembrie 2012, cand s-a intocmit Nota de constatare nr. 22055/10.09.2012 de catre comisia desemnata pentru efectuarea cercetarii disciplinare in cazul recurentului-contestator.
In fapt, aceasta nota de constatare are natura si caracterul "raportului final al cercetarii disciplinare prealabile" despre care se vorbeste in dispozitivul Deciziei nr. 16/12.11.2012, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in completul prevazut de art. 330/6 Cod Procedura Civila.
Tocmai din acest motiv, in speta, termenul de 30 zile trebuie considerat ca a inceput sa curga de la data inregistrarii respectivei note de constatare in registrele de evidenta ale intimatei, adica ziua de 10 septembrie 2012.
De aici concluzia ca decizia nr. 6280/18.09.2012 a fost emisa de intimata inauntrul termenului prevazut de art. 251 alin. 1 prima teza din Codul Muncii.
Asa fiind, cel dintai motiv de recurs apare ca nefondat.
La fel se priveste si cel de-al doilea motiv.
Abaterile disciplinare imputate recurentului nu au constat in aceea ca "a depasit bugetul alocat cu ocazia celor 2 deplasari (Turcia si Italia), nu a cerut suplimentarea lui si nu a motivat aceasta nevoie, a suplimentarii bugetului".
Asa cum reiese din examinarea deciziei contestate, faptele retinute in sarcina autorului actiunii rezida in incalcarea dispozitiilor Capitolului VII lit. b. ("frauda"), m. ("falsul in acte contabile) si n.("inducerea in eroare prin folosirea de acte false") din Regulamentul Intern al intimatei, fiind vorba mai precis de "obtinerea unor sume de bani in dauna societatii prin falsificarea documentelor justificative pe baza carora s-au facut inregistrari in contabilitate si inducerea in eroare a Societatii prin prezentarea acestor documente falsificate in vederea obtinerii unor sume de bani".
Trebuie relevat faptul ca intimata a avut in vedere strict doar faptele savarsite de recurent cu ocazia deplasarii sale in interes de serviciu in Turcia in perioada 31.07-02.08.2012.
Prin Ordonanta din 28.01.2014 emisa de Parchetul de pe langa Judecatoria Sector 5 Bucuresti in dosarul penal nr. 9997/P/2012, recurentului-contestator i s-a aplicat sanctiunea administrativa a amenzii in cuantum de 1000 lei, dispunandu-se neinceperea urmaririi penale in ceea ce-l priveste pentru infractiunile inselaciune (art. 215 alin. 1 si 2 Cod Penal) si uz de fals (art. 290 Cod Penal). Aceasta masura s-a luat apreciindu-se de catre organul de urmarire penala ca faptele respective nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, fiind intrunite cerintele prevazute de art. 10 lit. b/1 din Codul de Procedura Penala.
Totusi, procurorul i-a aplicat contestatorului-recurent sanctiunea administrativa a amenzii, apreciind ca acesta a savarsit faptele ce puteau intruni elementele constitutive ale infractiunii de inselaciune si uz de fals, fapte comise in dauna intimatei si care sunt cele descrise in cuprinsul deciziei de concediere disciplinara nr. nr. 6280/18.09.2012, mai precis cele prevazute in Regulamentul Intern al R-R SA, Capitolul VII, lit. b. si n.
Asa fiind, Curtea considera ca data fiind gravitatea acestor fapte, intimata-angajator, care are prerogativa disciplinara potrivit art. 247 alin. 1 din Codul Muncii, a procedat adecvat atunci cand a emis decizia contestata si a aplicat recurentului cea mai drastica sanctiune disciplinara (cea a desfacerii contractului individual de munca) in stricta concordanta cu prevederile art. 248 lit. e din Codul Muncii.
Din acest punct de vedere s-a facut o justa aplicare a dispozitiilor art. 250 din acelasi cod, referitoare la criteriile pentru stabilirea sanctiunii disciplinare, avandu-se in vedere imprejurarile in care au fost savarsite faptele, consecintele acestora si, mai ales, aspectul ca abaterile au fost comise cu vinovatie sub forma intentiei.
Nici un angajator nu poate fi obligat sa tolereze un comportament ilicit de tipul celui pe care l-a avut recurentul in timpul deplasarilor sale in interes de serviciu in strainatate, situatie in care aplicarea sanctiunii disciplinare a desfacerii contractului individual de munca al unui asemenea salariat apare ca fiind cea mai potrivita masura, tinand seama de starea de pericol pe care o prezinta respectivul comportament, de urmarile produse, precum si de faptul ca este foarte posibil ca el sa se repete.
Si cel de-al treilea motiv de recurs este neintemeiat.
La data la care s-a emis decizia contestata, art. 251 alin. 4 din Codul Muncii nu avea forma de redactare indicata de recurent ("in cursul cercetarii disciplinare prealabile salariatul are dreptul sa formuleze si sa sustina toate apararile in favoarea sa si sa ofere persoanei imputernicite sa realizeze cercetarea toate probele si motivatiile pe care le considera necesare, precum si dreptul sa fie asistat, la cererea sa, de catre un avocat sau de catre un reprezentant al sindicatului al carui membru este"), ci avea urmatorul cuprins: "in cursul cercetarii disciplinare prealabile salariatul are dreptul sa formuleze si sa sustina toate apararile in favoarea sa si sa ofere persoanei imputernicite sa realizeze cercetarea toate probele si motivatiile pe care le considera necesare, precum si dreptul sa fie asistat, la cererea sa, de catre un reprezentant al sindicatului al carui membru este".
Aceasta din urma este varianta legala ce se aplica in cauza.
Or, din interpretarea logico-gramaticala a acesteia nu reiese in nici un caz ca salariatul avea dreptul de a fi asistat de un avocat in cursul cercetarii disciplinare prealabile. Pe cale de consecinta, nu se poate sustine existenta la acel moment a obligatiei corelative a intimatei de a-i permite recurentului-contestator sa fie asistat de un avocat pe parcursul cercetarii disciplinare prealabile.
In raport de toate cele ce preced, recursul apare nefondat si va fi respins ca atare.