Daune morale. Dreptul persoanei - victima a regimului comunist din Romania, prin incalcarea libertatii sale de circulatie, de a solicita repararea prejudiciului moral suferit.

Restrictionarea dreptului reclamantului de a pleca din Romania nu a fost justificat ca o masura necesara pentru a ocroti securitatea nationala, ordinea publica, sanatatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertatile altora, ci pentru ca s-a considerat ca prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliului in alta tara reclamantul are "o activitate ostila, dusmanoasa" regimului politic de la acea vreme pe care o manifesta "sub acoperirea cultului adventist de ziua a saptea - reformat".
Printr-o cerere formulata la 15 noiembrie 2007 si depusa la Tribunalul Tulcea reclamantul V.I. a solicitat sa se constate, in contradictoriu cu Serviciul Roman de Informatii, ca intre anii 1980-1989 i-au fost ingradite libertatea de circulatie, dreptul la justitie, dreptul la gandire si la informatie.
In motivarea cererii reclamantul a aratat ca in anul 1980 a depus la Serviciul Pasapoarte al Judetului Tulcea o cerere de plecare definitiva din tara, fapt ce a atras numeroase persecutii si ingradiri ale unor drepturi care ii erau garantate, formandu-i-se dosar informativ pentru ca este adventist de ziua a saptea si pentru ca audia stirile postului de radio Europa Libera, fiind invinuit apoi de cele mai grave infractiuni - atentat care pune in pericol securitatea statului, marturie mincinoasa, ofensa adusa autoritatii de stat - cu scopul de a fi privat de libertate.
Ulterior, prin precizarile depuse la termenul din 19 iunie 2008, reclamantul V.I. a solicitat obligarea Statului Roman prin Ministerul Finantelor Publice la plata daunelor morale in suma de 500.000 euro pentru incalcarea drepturilor si libertatilor prevazute de Conventia europeana a drepturilor omului, respectiv ingradirea libertatii si vietii private prin intocmirea dosarului de urmarire informativa, limitarea dreptului la emigrare si la gandire, indicand ca temei al cererii sale art. 14 alin. 1 si 5 Cod procedura penala si apoi art. 21 alin. 1 din Constitutia Romaniei si art. 13 din Conventia europeana a drepturilor omului.
Reclamantul a renuntat la judecata in cererea formulata in contradictoriu cu paratul Serviciul Roman de Informatii, instanta luand act de aceasta renuntare prin incheierea din 6 martie 2009.
Prin sentinta civila nr. 615 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Tulcea a respins ca nefondata cererea reclamantului V.I.
In considerentele hotararii tribunalul a retinut ca Statul Roman nu poate fi obligat la repararea prejudiciului moral suferit de reclamant ca urmare a unei fapte ilicite cata vreme reclamantul nu a indicat care este fapta ilicita si culpabila a Statului Roman si nici nu s-a facut dovada vreunei erori judiciare savarsite in procesele penale care sa dea dreptul la reparare.
Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamantul V.I. care a sustinut ca in mod gresit i-a fost respinsa actiunea formulata in temeiul art. 21 alin. 1 din Constitutie si art. 13 din CEDO deoarece a depus dovezi suficiente in sustinerea cererii privind ingradirea dreptul la gandire din cauza opiniilor sale religioase.
Examinand legalitatea sentintei pronuntate in raport cu criticile  formulate de reclamant, instanta constata ca apelul este intemeiat, pentru urmatoarele considerente:
Prin cererea formulata reclamantul a solicitat sa se recunoasca faptul ca, in perioada anterioara evenimentelor petrecute in Romania in decembrie 1989, Statul Roman, prin organele sale de securitate, i-au incalcat o serie de drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libera circulatie, dreptul la justitie, dreptul la gandire si la informatie si a solicitat sa-i fie reparate daunele produse prin aceste incalcari, cuantificate de reclamant la 500.000 euro.
Desi temeiul juridic invocat de reclamant, respectiv art. 21 alin. 1 din Constitutie - accesul la justitie - si art. 13 din CEDO - dreptul la un recurs efectiv - nu sustine in fond dreptul afirmat ci doar dreptul reclamantului de a se adresa unei instante care sa-i examineze pe fond cererea, temeiul juridic aratat de reclamant nu este obligatoriu pentru instanta, in virtutea dispozitiilor art. 129 Cod procedura civila care consacra principiul rolului activ al judecatorului instanta fiind aceea care trebuie sa dea actiunii calificarea juridica exacta si in functie de aceasta sa verifice conditiile de admisibilitate a cererii.
Cu privire la existenta unei ingerinte in dreptul reclamantului la libera circulatie, la justitie, in dreptul la gandire si la informatie instanta este competenta sa se pronunte atat in virtutea art. 21 alin. 1 din Constitutie si art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului, dar si in virtutea dispozitiilor art. 1 si 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, precum si a dispozitiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Chiar daca ultimul act normativ invocat nu era in vigoare la data introducerii cererii de chemare in judecata si nici la momentul solutionarii cauzei in prima instanta, incidenta acestuia in speta de fata este evidenta in conditiile in  care prin acesta se urmareste acordarea unor reparatii persoanelor care au suferit masuri abuzive pentru manifestarea opiniilor si convingerilor lor politice considerate o impotrivire fata de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
Instanta observa ca desi prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave savarsite asupra cetatenilor romani, respectiv condamnari penale si sanctiuni administrative ca dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unitati si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, ea recunoaste totusi la aceasta epoca faptul ca au avut loc incalcari ale unor drepturi si libertati manifestate si sub alte forme (art. 4 alin. 2), toate masurile abuzive avand scopul sustinerii si consolidarii regimului politic comunist.
Instanta nu poate sa nu remarce imprejurarea ca Legea nr. 221/2009 a fost adoptata dupa Discursul Presedintelui Romaniei privind Condamnarea Comunismului, din 18 decembrie 2006, in care se propuneau o serie de masuri legislative menite sa transforme condamnarea comunismului dintr-o maniera declarativa intr-o realitate juridica cu efecte clare.
Intentia statului roman de a identifica abuzurile savarsite in perioada regimului comunist in legatura cu drepturile fundamentale ale omului si victimele acestor abuzuri, in vederea adoptarii unor acte sau masuri cu scop reparatoriu, s-a concretizat si prin infiintarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, prin HG 1724/2005, al carui scop este, printre altele, si acela de a efectua demersurile legale pentru obtinerea reparatiilor morale si materiale de catre victimele regimului comunist si ale fostei Securitati (art. 3 alin. 1 lit. i).
Actele normative sus mentionate, la care se adauga si altele (ex. Decret-Lege  nr. 118 din 30 martie 1990  privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri; Ordonanta de Urgenta nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea Securitatii) afirma deci, in prezent, ca in perioada de dictatura comunista, cuprinsa intre 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, puterea comunista a exercitat, in special prin organele securitatii statului, parte a politiei politice, o permanenta teroare impotriva cetatenilor tarii, drepturilor si libertatilor lor fundamentale si ca prin aceste acte se incearca o reparatie prin obtinerea unor satisfactii morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului.
Reclamantul afirma prin cererea adresata instantei ca a fost o victima a regimului comunist din Romania, prin incalcarea libertatii sale de circulatie, a dreptului la justitie, a dreptul la gandire si la informatie, sustinand ca potrivit documentelor obtinute de la C.N.A.S. a fost tinut permanent sub observatie de catre organele de securitate, fiind banuit de fapte ilegale pe care nu le-a comis - trecerea frauduloasa a frontierei de stat; confectionarea de cartuse si arme artizanale; actiuni de atentat care pun in pericol securitatea statului; ofensa adusa organelor de stat; marturie mincinoasa.
Instanta constata din probele administrate de reclamant, respectiv copiile documentelor eliberate de C.N.S.A.S. ca, dupa ce a depus in februarie 1980 o cerere de plecare definitiva din Romania, reclamantul V.I. si familia acestuia s-au aflat permanent sub supravegherea organelor de militie si de securitate, pana in anul 1989, rapoartele intocmite in legatura cu activitatea de urmarire evidentiind incercarea agentilor de securitate de intimidare a reclamantului, de compromitere a sa printre vecinii si prietenii sai si chiar in fata familiei sale, in scopul de a-l determina sa renunte la intentia de a parasi tara si de a-i anihila orice intentie cu privire la mutarea domiciliului sau in alta tara, intentie care era considerata defaimatoare la adresa regimului comunist din Romania pentru ca prin manifestarea acestei intentii se nega, indirect, existenta democratiei si a bunastarii poporului, proclamate de partidul comunist si de organele statului.
Desi Romania ratificase din anul 1974 Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, care in art. 12 stipuleaza ca "orice persoana este libera sa paraseasca orice tara, inclusiv propria sa tara" si promova la nivel declarativ drepturile si libertatile inscrise in Declaratia universala a drepturilor omului care, prin art. 13, afirma ca "orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv a sa, si de a reveni in tara sa", solicitarea reclamantului V.I. de a i se permite sa emigreze in Australia, dupa o prima avizare favorabila in decembrie1982, a fost ulterior respinsa.
Restrictionarea dreptului reclamantului de pleca din Romania nu a fost justificat ca o masura necesara pentru a ocroti securitatea nationala, ordinea publica, sanatatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertatile altora, ci pentru ca s-a considerat ca prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliului in alta tara reclamantul are "o activitate ostila, dusmanoasa" regimului politic de la acea vreme pe care o manifesta "sub acoperirea cultului adventist de ziua a saptea - reformat".
Inscrisurile prezentate de reclamant sustin astfel concluzia ca in mod abuziv in perioada 1980-1989 reclamantului i-a fost incalcat un drept fundamental, dreptul la libera circulatie si dreptul de a-si alege domiciliul, care se regasesc in prezent afirmate in art. 8 din Conventia europeana a drepturilor omului.
Instanta nu poate retine si incalcarea celorlalte drepturi reclamate prin cererea de chemare in judecata, respectiv dreptul la justitie, dreptul la gandire si la informatie pentru ca din documentele prezentate de reclamant nu rezulta ca acesta a fost impiedicat in vreun fel sa obtina la acea data recunoasterea dreptului sau in justitie ori ca a incercat sa obtina informatii care i-au fost refuzate.
Decretul nr. 31/1954 si Legea nr. 221/2009 permit o reparare pecuniara a prejudiciilor morale suferite.
Reclamantul afirma ca pentru incalcarea drepturilor sale i se cuvin despagubiri de 500.000 euro.
Instanta nu neaga faptul ca reclamantul a suferit un prejudiciu nepatrimonial prin incalcarea de catre autoritatile comuniste a dreptului sau de a-si stabili domiciliul in alta tara, dar nu poate sa nu observe ca reclamantul nu a adus nici o dovada a vatamarilor cauzate prin incalcarea acestui drept, respectiv consecintele negative suferite de reclamant pe plan psihic, implicatiile acestora in viata sa sociala.
De aceea, recunoasterea incalcarii si acordarea unor despagubiri in cuantum de 100 euro sunt apreciate ca echitabile si reprezinta o satisfactie suficienta acordata reclamantului.
Dosar nr. 182/88/2009