Competenta in materie de divort cu elemente de extraneitate

Dispozitiile art. 3, 4 si 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, instituie competente alternative cu privire la divort, separarea de drept si anularea casatoriei.
Astfel, Regulamentul prevede criterii obligatorii de stabilire a competentelor, dar acestea privesc mai multe ipoteze, care se aplica in ordinea indicata de dispozitiile art. 3, printre care se regaseste si ipoteza din prezenta speta, respectiv instanta de la domiciliul paratei, care este in Romania, la Timisoara.
Dispozitiile art. 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003 nu este apt sa inlature competentele aratate de art. 3, ci instituie un alt criteriu suplimentar, alternativ, pentru stabilirea competentei, sens retinut corect de tribunal. Prin sentinta civila nr. 24778/18.10.2011 pronuntata de Judecatoria Timisoara in dosarul nr. 9844/325/2011, a fost respinsa actiunea civila formulata de reclamantul S.G., in contradictoriu cu parata S.A.
Pentru a hotari astfel, prima instanta a retinut ca au fost aplicabile prevederile art. 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003, care statueaza ca "fara a aduce atingere articolului 3, instanta judecatoreasca dintr-un stat membru care a pronuntat o hotarare privind separarea de drept, este competenta sa transforme aceasta hotarare in divort", constatandu-se totodata ca instantele italiene au fost primele sesizate cu cererea de separare formulata de parata din cauza, iar, in urma pronuntarii hotararii de separare, s-a eliberat, in temeiul art. 33 din Regulament, certificatul privind deciziile matrimoniale, unde s-a mentionat ca este vorba de o separare personala, care a fost luata in prezenta partilor.
Fata de motivele detaliate anterior, prima instanta a retinut exceptia necompetentei generale a instantelor romane.
Prin decizia civila nr. 312/A/03.04.2012 pronuntata in dosarul nr. 9844/325/2011, Tribunalul Timis a admis apelul declarat de reclamantului impotriva sentintei primei instante, pe care a anulat-o si a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta.
Pentru a decide astfel, tribunalul a retinut ca, in fata primei instante, s-a depus sentinta nr. 1155/2010, pronuntata de Tribunalul Brindisi - Republica Italiana, prin care s-a declarat separatia personala a partilor si a fost obligat reclamantul din prezenta cauza, S.G., la plata unei pensii lunare de 200 Euro, incepand cu luna noiembrie 2010.
Constatarea primei instante ca, prin pronuntarea acestei hotarari, s-ar stabili competenta exclusiva a instantelor italiene de a solutiona divortul, este eronata, sensul art. 5 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003, privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, fiind acela de a institui o competenta alternativa in aceasta materie, si anume, atat a instantei competente, potrivit art. 3 din mentionatul Regulament, cat si a instantei ce a pronuntat separarea judiciara.
Prin urmare, fiind vorba de doua cereri avand obiect diferit, separare judiciara si divort, dintre care prima solutionata definitiv, nu isi gasesc aplicabilitatea dispozitiile art. 19 din Regulamentul nr. 2201/2003 in privinta determinarii instantei mai intai sesizate, ci doar a verificarii competentei generale a instantelor romane, conditie ce, in cauza este indeplinita, avand in vedere ca parata are resedinta in Romania.
Impotriva acestei hotarari, a declarat recurs, in termenul prevazut de lege, parata S.A., solicitand modificarea in tot a deciziei atacate, in sensul respingerii apelului reclamantului si mentinerii sentintei primei instante, ca temeinica si legala.
Examinand decizia atacata, prin prisma motivelor invocate, in limitele trasate de art. 304 si 306 alin. (2) C. pr. civ., Curtea constata ca prezentul recurs nu este intemeiat, Tribunalul Timis pronuntand o hotarare temeinica si legala, pentru considerentele expuse in cuprinsul acesteia si pe care instanta de recurs si le insuseste in intregime.
Astfel, fata de starea de fapt retinuta pe baza actelor depuse la dosar (si care nu mai poate face obiectul controlului judiciar in recurs, fata de forma actuala a prevederilor art. 304 C. pr. civ.), tribunalul a facut o corecta interpretare si aplicare a dispozitiilor legale (interne si internationale) cu privire la competenta de solutionare a prezentei cereri de divort, cu elemente de extraneitate.
Este justa concluzia tribunalului ca ne aflam in prezenta a doua actiuni cu obiect diferit, astfel ca nu sunt incidente prevederile art. 19 din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003.
Desi recurentei i s-a pus in vedere sa faca dovada existentei unui litigiu avand ca obiect desfacerea casatoriei pe rolul instantelor din Italia, Curtea acordandu-i un termen in acest sens, proba nu a fost facuta.
Din actele depuse la dosar in cele trei cicluri procesuale, rezulta cu evidenta faptul ca, pe rolul instantelor judecatoresti din Italia, exista inregistrat doar dosarul avand ca obiect separarea judiciara.
Din traducerea hotararii Tribunalului din Brindisi, Italia, pronuntata in dosarul nr. 2776/2006, precum si din fisa acestui dosar, rezulta ca acel litigiu a privit exclusiv separarea judiciara, nu si desfacerea casatoriei, fiind finalizat in prezent, contrar afirmatiilor reprezentantei recurentei.
Cererea numitei S.A., adresata Tribunalului din Brindisi, motivarea acesteia si a hotararii pronuntate vizeaza aspecte ce privesc exclusiv separarea partilor, si nu divortul dintre ele, notiuni ce nu trebuie confundate.
Fisa acelui dosar, completata de Tribunalul Brindisi, contine bifarea exclusiva a rubricii "separare personala", dintre cele trei tipuri de actiuni prevazute la pct. 5 ( fila 32), fiind barata rubrica privind divortul.
Ca atare, nu se poate retine existenta unui proces vizand desfacerea casatoriei dintre parti pe rolul instantelor din Italia, nefiind, deci, aplicabile prevederile art. 19 din Regulament.
Cu privire la competenta de solutionare a prezentei cauze, este adevarat ca legea romana ( art. 607 C. pr. civ.), prevede norme imperative sub acest aspect, dar, avand in vedere elementele de extraneitate, sunt aplicabile, potrivit art. 20 din Constitutia Romaniei, prevederile Regulamentului (C.E.) nr. 2201/2003 si nu Legea nr. 105/1992, avand in vedere data introducerii prezentei actiuni si dispozitiile art. 725 alin. (1) C. pr. civ.
Se impune a mentiona, inainte de a proceda la analizarea Regulamentului aratat, faptul ca partile nu au avut domiciliu sau resedinta comuna, lucru statuat definitiv de Tribunalul Brindisi, reclamantul locuind de la incheierea casatoriei, in Italia, iar parata, in Romania.
In consecinta, instantele romane de la domiciliul paratei au competenta materiala si teritoriala de a solutiona pricina, in conditiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003.
Este adevarat ca art. 3, 4 si 5 din Regulament prevad competente, dar acestea nu sunt exclusive, cum incearca a acredita recurenta, ci alternative. Regulamentul prevede criterii obligatorii de stabilire a competentelor, dar acestea privesc mai multe ipoteze, ce se aplica in ordinea indicata de art. 3, printre care se regaseste si ipoteza din prezenta speta, respectiv instanta de la domiciliul paratei, care este in Romania, la Timisoara.
Art. 5 invocat de recurenta, nu este apt sa inlature competentele aratate de art. 3, ci instituie un alt criteriu suplimentar, alternativ, pentru stabilirea competentei, sens retinut corect de catre Tribunalul Timis.
In consecinta, fata de prevederile legale invocate, coroborate cu dispozitiile art. 299 si urmatoarele C. pr. civ., art. 159 C. pr. civ., Curtea a constatat ca prezentul recurs nu este intemeiat, astfel ca, in baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., a fost respins.