Decizie de concediere. Indicarea motivelor de fapt ale concedierii colective. Notificarea reprezentantilor salariatilor privind concedierea colectiva. Inaplicabilitatea clauzelor contractului colectiv de munca la nivel de ramura asupra salariatilor une

-Legea nr. 53/2003, republicata privind Codul muncii: art. 69, art. 76 lit. a)
-Legea nr. 130/1996, art. 13 alin. (1) si alin. (2)

Dispozitiile art. 76 lit. a) din Codul muncii, republicat, sunt respectate daca din continutul deciziei de concediere rezulta ca s-a procedat la desfiintarea locului de munca detinut de catre salariat ca urmare a reorganizarii activitatii societatii, fiind inchis punctul de lucru al unitatii dintr-o alta localitate decat cea a sediului ei, punct de lucru in care acesta isi desfasura activitatea.
Dispozitiile art. 69 din Codul muncii, republicat, instituie obligatia pentru angajator ca, in situatia concedierii colective, sa initieze, in timp util si in scopul ajungerii la o intelegere, demersuri pentru consultari cu sindicatul, respectiv reprezentantii salariatilor. Alegerea reprezentantilor salariatilor este atributul exclusiv al salariatilor, necomportand un amestec din partea angajatorului. Eventualele neregularitati ce tin de alegerea reprezentantilor salariatilor vizeaza raporturile dintre acestia si persoanele desemnate pentru reprezentare, deoarece valorificarea drepturilor salariatilor nu poate institui o obligatie corelativa, in sarcina angajatorului, cu privire la manifestarea de vointa a salariatilor.
Potrivit art. 13 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 130/1996, partile aveau obligatia sa precizeze, in contractul colectiv de munca incheiat la nivel de ramura de activitate, unitatile in cadrul carora se aplica clauzele negociate. Daca societatea angajatoare nu figureaza printre unitatile indicate de catre partile care au negociat contractul colectiv de munca la nivel de ramura, clauzele sale nu sunt aplicabile salariatilor acestei societatii, chiar daca el este valabil si dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 62/2011.

Curtea de Apel Timisoara, Sectia litigii de munca si asigurari sociale,
Decizia civila nr. 907 din 24 aprilie 2013, dr. C.P.

Prin sentinta civila nr. 3648 din 20 decembrie 2012, pronuntata in dosarul nr. 2313/30/2012, a fost admisa in parte cererea formulata de catre reclamanta V.E. in contradictoriu cu parata SC R.A.G. SRL Timisoara si a fost obligata parata sa plateasca reclamantei o compensatie de 50% din salariul lunar de baza, fiind respinse celelalte cereri. Totodata, a fost obligata parata sa plateasca reclamantei suma de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata. 
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond a retinut, in esenta, ca, prin decizia de concediere nr. 169/05.03.2012, contractul individual de munca nr. 5085749/02.12.2008, incheiat cu reclamanta, a incetat in baza art. 65 din Codul muncii, ca urmare a concedierii colective si desfiintarii locului de munca.
Reclamanta afirma ca decizia contestata nu cuprinde detalierea motivelor de fapt, ceea ce contravine art. 76 din Codul muncii. Conform acestui text de lege, angajatorul nu este obligat sa detalieze motivele de fapt care l-au determinat sa ia decizia, ci doar sa indice motivul care determina concedierea. Daca ea s-a dispus ca urmare a desfiintarii locului de munca, aceasta mentiune este suficienta, iar decizia atacata in cauza cuprinde acest element obligatoriu.
Reclamanta a sustinut ca, in speta, procedura reglementata de art. 69 - art. 72 din Codul muncii nu a fost respectata, intrucat notificarea nu a fost comunicata unui reprezentant al salariatilor mandatat special in acest scop.
Prin notificarea nr. 09 S/20.01.2012, parata a adus la cunostinta reprezentantilor salariatilor intentia efectuarii concedierilor colective la punctul de lucru din Lugoj si motivele care au determinat concedierea, numarul si categoriile de salariati care urmeaza sa fie afectati de concedierea colectiva, masurile avute in vedere pentru limitarea numarului concedierilor, masurile pentru atenuarea consecintelor concedierii, data de la care vor avea loc concedierile, precum si termenul inauntrul caruia reprezentantii salariatilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numarului de salariati concediati.
Prin adresa nr. 74/02.02.2012, conform prevederilor art. 72 din Codul muncii, parata a comunicat Agentiei Judetene de Ocupare a Fortei de Munca, intentia de reorganizare a societatii si de disponibilizare a unui numar de 100 de salariati, in temeiul art. 65-68 din Codul muncii. Totodata, prin adresa nr. 75/02.02.2012, parata a comunicat Inspectoratului Teritorial de Munca Timis intentia de reorganizare a societatii si de disponibilizare a 100 de salariati, in baza art. 65-68 din Codul muncii.
Asadar, parata, in calitate de angajator, a indeplinit obligatiile ce-i reveneau in cadrul procedurii concedierii colective, iar faptul ca interesele salariatilor nu au fost sustinute de un sindicat nu poate afecta valabilitatea procedurii, dat fiind ca persoanele incadrate in munca au libertatea de asociere, ea nefiind ingradita de angajator. Totodata, modul de desemnare al reprezentantilor salariatilor nu constituie o obligatie a angajatorului, ci un drept al salariatilor, care pot sa-si aleaga reprezentanti mandatati in acest scop, potrivit art. 221 - art. 226 din Codul muncii. Reprezentantii salariatilor care au semnat de luare la cunostinta a notificarii sunt cei care au participat la negocieri in vederea incheierii contractului colectiv de munca la nivel de unitate.
Potrivit art. 65 alin. (2) din Codul muncii, desfiintarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aiba o cauza serioasa si reala.
Disponibilizarea personalului s-a facut in concordanta cu situatia financiara a societatii, aflata pe un trend descrescator, prin pierderea multor clienti si a comenzilor pentru productia de incaltaminte, asa cum rezulta din actele depuse de societate.
Constatand ca decizia contestata este temeinica si legala, tribunalul a respins ca neintemeiata contestatia impotriva acesteia, precum si cererile accesorii privind reincadrarea pe postul ocupat in cadrul societatii si obligarea paratei la plata unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi.
In subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea societatii parate la plata indemnizatiilor compensatorii ca urmare a concedierii colective, potrivit art. 76 din Contractul colectiv de munca pe ramura pielarie-incaltaminte, inregistrat sub nr. 967/3/29.03.2007, in cuantum de 4 salarii medii nete negociate pe unitate raportat la vechimea in munca a reclamantei.
Contractul colectiv de munca la nivel de ramura a fost incheiat pe perioada 2007-2011, iar reclamanta a sustinut ca, potrivit art. 19 alin. (2) din acest contract coroborat cu art. 141 din Legea dialogului social nr. 62/2011, el si-a prelungit valabilitatea, prin acordul partilor, pe o perioada de un an, respectiv pe anul 2012.
Conform art. 1 al capitolului "Dispozitii Generale" din acest contract, prevederile lui se aplica societatilor comerciale din ramura pielarie - incaltaminte prevazute in Anexa 1 din contract.
Societatea parata nu este mentionata in Anexa 1 a contractului colectiv de munca la nivel de ramura. Avand in vedere art. 133 lit. c) din Legea nr. 62/2011, Tribunalul a constatat ca acest contract nu este aplicabil in speta si a respins, ca neintemeiat, petitul privind plata indemnizatiilor compensatorii in cuantum de 4 salarii medii nete negociate pe unitate raportat la vechimea in munca a reclamantei.
Desi societatea parata a precizat ca, la data concedierii, nu a existat un contract colectiv de munca la nivel de societate, ci doar contractul colectiv de munca  nr. 224/14.03.2012,  incheiat si inregistrat ulterior concedierii colective, instanta de fond  a retinut ca, la nivelul unitatii, a existat un contract colectiv de munca, inregistrat la Directia Generala de Munca si Solidaritate Sociala a judetului Timis sub nr. 721/24.03.2000, care  prevede, la art. 14, ca: "in cazul in care concedierea se face pentru motivele prevazute la art. 12 alin. (1), exceptand lit. e), patronul va acorda acestuia o compensatie de 50% din salariul lunar de baza, in afara drepturilor cuvenite la zi".
Parata a sustinut ca acest contract este desuet si inaplicabil, deoarece a fost intocmit in baza Legii nr. 130/1996, iar prin art. 244  lit. d) din Legea nr. 61/2011 a fost abrogata Legea nr. 130/1996.
Aceasta alegatie nu a fost retinuta, intrucat nu are relevanta ca legea sub imperiul careia a fost incheiat contractul a fost abrogata daca, la data incheierii lui, au fost respectate cerintele legii, astfel incat contractul devine obligatoriu pana la incetarea lui.
In speta, sunt incidente dispozitiile art. II alin. (2) din Legea nr. 40/2011, deoarece contractul colectiv de munca nr. 721/24.03.2000 era in executare la data intrarii in vigoare a acestei legi, dat fiind ca, la art. 3 alin. (1) din acest contract, se prevede ca el se incheie pe o perioada de 1 an, iar la art. 3 alin. (2) se dispune ca isi pastreaza valabilitatea pana la incheierea urmatorului contract colectiv de munca. Prin urmare,  acest contract a fost valabil si a produs efecte pana la incheierea noului contract colectiv de munca la nivelul societatii, inregistrat sub nr. 224/14.03.2012.
Reclamanta a fost concediata pentru motivele prevazute la art. 12 alin. (1) lit. a) din Contractul colectiv de munca inregistrat sub nr. 721/24.03.2000, astfel ca este indreptatita sa beneficieze de indemnizatia compensatorie reglementata la art. 14 din acest contract, adica 50% din salariul lunar de baza.
In baza art. 274 din Codul de procedura civila, parata a fost obligata sa plateasca reclamantei suma de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, constand in onorariu avocatial.
Impotriva sentintei civile nr. 3648/20.12.2012, pronuntata de catre Tribunalul Timis in dosarul nr. 2313/30/2012, in termenul legal, a declarat recurs reclamanta - recurenta, solicitand admiterea recursului si modificarea sentintei recurate, in sensul admiterii primului petit al cererii de chemare in judecata, iar in subsidiar, aplicarea contractului colectiv de munca Ia nivel de ramura, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii de recurs se arata, in esenta, ca, in ceea ce priveste respingerea primului petit al cererii de chemare in judecata, tribunalul a preluat din apararea facuta de parata, motivarea sa nefiind sustinuta de nicio proba.
Decizia de concediere trebuia sa cuprinda, sub sanctiunea nulitatii, motivarea in fapt a concedierii, respectiv in ce consta si care au fost considerentele care au stat la baza reorganizarii si desfiintarii locului de munca. Simpla afirmatie ca ar fi avut loc o reorganizare a activitatii nu poate fi considerata ca intruneste cerinta prevazuta de art. 74 lit. a) din Codul muncii. Situatia de fapt trebuie indicata in materialitatea ei, nu sub forma unor generalitati sau afirmatii vagi. Totodata, trebuie indicate si dovezile care atesta situatia de fapt respectiva.
Mentionarea in cuprinsul deciziei de concediere a situatiei de fapt, in mod explicit, precis si clar este necesara, de exemplu, pentru verificarea indeplinirii cerintelor art. 65 alin. (2) din Codul muncii.
Aratarea faptelor doar in fata instantei, cu ocazia solutionarii contestatiei, nu inlocuieste omisiunea angajatorului, intrucat, fiind vorba de o nulitate absoluta, pentru nerespectarea cerintelor de forma ad validitatem, nu poate fi acoperita prin confirmare. Prin urmare, prima instanta a ignorat lipsa explicitarii motivelor in fapt a deciziei, luand in considerare explicatiile ulterioare din cursul procesului, astfel incat este incident art. 304 pct. 7 din Codul de procedura civila.
Actele prevazute de procedura obligatorie a concedierii colective trebuie semnate de toti reprezentantii si nu numai de o parte din ei, astfel incat se poate concluziona ca nu au existat reprezentanti alesi de salariati, prin vot liber exprimat in cadrul unei adunari generale, si actele au fost semnate de persoane care s-au aflat in anturajul conducerii. Instanta de fond a ignorat aceste aspecte. Scopul alegerii reprezentantilor salariatilor este acela de a mandata anumite persoane care sa apere interesele salariatilor si sa-i informeze pe acestia.
Instanta de fond nu a incuviintat probele solicitate pentru a face dovada faptului ca nu a avut loc adunarea generala de alegere a reprezentantilor salariatilor sau ca acestia ar fi adus la cunostinta salariatilor, in vreun fel, ca urmeaza sa fie concediati. Reclamanta a dovedit, prin pontajele depuse, ca, la data de 3 noiembrie 2010, mentionata pe procesul-verbal si la care se sustine ca s-ar fi ales reprezentantii salariatilor, 101 persoane din cei 194 semnatari ai tabelului anexat au fost in concediu de odihna sau in concediu de boala, ceea ce confirma ca nu a avut loc o adunare generala de alegere a reprezentantilor salariatilor si ca actele depuse in acest sens de parata au fost fabricate doar pentru a justifica indeplinirea procedurii concedierii colective prevazute de lege.
Cu toate ca reclamanta nu a solicitat anularea procesului-verbal, ea a invocat suficiente argumente, in fata instantei de judecata, care sa conduca la concluzia nevalabilitatii acestuia si a vicierii procedurii de concediere colectiva, imprejurare ce atrage incidenta art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila.
Cu privire la petitul secundar, recurenta sustine ca, Contractul colectiv de munca la nivel de ramura inregistrat sub nr. 967/3/29.03.2007 a fost valabil si in anul 2012, potrivit art. 19 alin. (2) din acest contract coroborat cu art. 141 din Legea dialogului social nr. 62/2011, fiindu-i aplicabil in temeiul art. 132 alin. (3) din Legea nr. 62/2011. Clauzele acestui contract colectiv de munca produc efecte pentru toti angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a incheiat, indiferent daca angajatorul a participat sau nu, direct ori prin reprezentare de catre o federatie sau confederatie, la negocierea si incheierea lui, date fiind dispozitiile art. 5 alin. (1) si alin. (3) din Codul muncii si natura juridica a contractului colectiv de munca, si anume: izvor de drept.
Parata-intimata a depus intampinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de catre reclamanta ca nefondat, cu cheltuieli de judecata.
Parata a formulat, in termenul legal, recurs impotriva aceleasi hotarari judecatoresti, solicitand admiterea recursului si modificarea in parte a sentintei atacate, in sensul respingerii in tot a actiunii, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii de recurs, se arata, in esenta, ca, referitor la admiterea petitului avand ca obiect obligarea paratei la plata indemnizatiilor compensatorii, in temeiul art. 14 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate nr. 721/24.03.2000, considerentele sentintei recurate sunt confuze, nefiind clare si precise, cu specificatii exprese asupra aspectelor de fapt care au dus la convingerea si aprecierea instantei.
Avand in vedere dispozitiile art. 3 din contractul colectiv de munca inregistrat sub nr. 721/24.03.2000, prima instanta a aplicat in mod gresit prevederilor art. II alin. (2) din Legea nr. 40/2011, considerand, fara temei legal, ca acest contract produce efecte pana la incheierea noului contract colectiv de munca la nivelul societatii, inregistrat sub nr. 244/14.03.2012, desi efectele lui au incetat cel mai tarziu la data aparitiei Legii nr. 62/2011, respectiv la data 10.05.2011, date fiind dispozitiile art. 141 alin. (2) si ale art. 151 din Legea nr. 62/2011.
Fata de dispozitiile art. 244 lit. d) din Legea nr. 62/2011, un contractul colectiv de munca la nivel de unitate, incheiat in baza unui legi abrogate, devine desuet si inaplicabil realitatii actuale din domeniul muncii.
Printr-o interpretare a sintagmei "partea care cade in pretentii" in litera legii si nu in spiritul ei, instanta de fond a considerat ca, prin admiterea unui singur petit si respingerea celorlalte petite, parata ar fi in culpa procesuala.
Avand in vedere solutia pronuntata si faptul ca parata nu poate fi in culpa procesuala, deoarece a dovedit atitudinea sa in cadrul negocierilor purtate cu reclamanta, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecata este neintemeiata, in conditiile in care actiunea nu a fost admisa in integralitatea sa.
In drept, se invoca dispozitiile art. 304 pct. 9 si ale art. 3041 din Codul de procedura civila.
Reclamanta-intimata a depus intampinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de catre parata ca nefondat, cu cheltuieli de judecata.
Examinand recursurile promovate de catre parti prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate in cauza si a dispozitiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedura civila, Curtea constata ca sunt neintemeiate pentru considerentele ce vor fi expuse in continuare.
Concedierea reclamantei a fost dispusa prin Decizia nr. 169/05.03.2012, emisa de catre parata SC R.A.G. SRL Timisoara in temeiul art. 65 coroborat cu art. 68 din Codul muncii, republicat.
Sub aspect formal, decizia de concediere a fost emisa cu respectarea prevederilor art. 76 lit. a) din Codul muncii, republicat, intrucat din continutul acesteia rezulta ca s-a procedat la desfiintarea locului de munca detinut de catre reclamanta, ca urmare a reorganizarii activitatii societatii, fiind inchis punctul de lucru din localitatea Lugoj. In aceste conditii nu se poate retine critica reclamantei-recurente, conform careia decizia contestata nu cuprinde motivele care au determinat concedierea, expunerea realizata fiind suficienta pentru a permite instantei de judecata sa verifice daca masura concedierii a fost decisa ca urmare a reorganizarii societatii, prin inchiderea punctului de lucru din localitatea Lugoj.
De altfel, parata a probat desfiintarea locurilor de munca de la punctul de lucru Lugoj, adoptata prin Hotararea AGA nr. 10S/02.02.2012, in baza careia a fost emisa decizia de concediere, precum si inchiderea punctului de lucru din localitatea Lugoj, prin inregistrarea modificarilor la Oficiul Registrului Comertului Timis.
Referitor la urmarea procedurii concedierii colective, eventualele neregularitati invocate de catre reclamanta, care au in vedere alegerea reprezentatilor salariatilor, respectiv semnarea procesului-verbal de catre acestia si angajator in data de 03.11.2010, in mod corect a retinut prima instanta ca alegerea reprezentantilor salariatilor este atributul exclusiv al salariatilor, necomportand un amestec din partea angajatorului.
Dispozitiile art. 69 din Codul muncii, republicat, instituie obligatia pentru angajator ca, in situatia concedierii colective, sa initieze, in timp util si in scopul ajungerii la o intelegere, demersuri pentru consultari cu sindicatul, respectiv reprezentantii salariatilor, indatorire respectata in speta. Eventualele neregularitati ce tin de alegerea reprezentantilor salariatilor vizeaza raporturile dintre acestia si persoanele desemnate pentru reprezentare, deoarece valorificarea drepturilor salariatilor nu poate institui o obligatie corelativa, in sarcina angajatorului, cu privire la manifestarea de vointa a salariatilor.
 Pe de alta parte, reclamanta, desi a pretins ca salariatii nu si-au manifestat vointa pentru alegerea reprezentantilor salariatilor, nu a efectuat nici un demers ulterior in sensul reluarii procedurii de alegere a acestora, context in care procesul-verbal din data de 03.11.2010 a produs efecte juridice.
Caracterul efectiv al desfiintarii, precum si cauza reala si serioasa a masurii concedierii, au fost probate de catre angajator, care a depus la dosarul cauzei organigramele societatii angajatoare, dovedind ca reorganizarea societatii s-a realizat prin inchiderea punctului de lucru din localitatea Lugoj si disponibilizarea salariatilor.
In ceea ce priveste petitul subsidiar avand ca obiect obligarea paratei la plata indemnizatiilor compensatorii, partile din litigiu au prezentat puncte de vedere divergente, fata de aplicabilitatea contractului colectiv de munca la nivel de ramura, respectiv a contractului colectiv la nivel de unitate.
Reclamanta s-a prevalat, in principal, de dispozitiile art. 76 din Contractul colectiv de munca pe ramura pielarie incaltaminte inregistrat sub nr. 967/3/29.03.2007, care prevedea acordarea unei compensatii in cuantum de 4 salarii medii nete negociate pe unitate, raportat la vechimea in munca a salariatului. Acest contract prelungit si aflat in derulare, conform art. II alin. 2 din Legea nr. 40/2011, nu produce efecte fata de reclamanta, asa cum corect a retinut instanta de fond, deoarece, potrivit art. 13 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 130/1996 sub imperiul careia a fost semnat si prelungit, partile aveau obligatia sa precizeze, in contractul colectiv de munca incheiat la nivel de ramura de activitate, unitatile in cadrul carora se aplica clauzele negociate. In cazul contractelor colective de munca incheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitatile componente ale acestora se stabileau si se precizau de catre partile care negociau contractul colectiv de munca. Or, in speta, societatea parata nu figureaza printre unitatile indicate de catre partile care au negociat Contractul colectiv de munca pe ramura pielarie incaltaminte inregistrat sub nr. 967/3/29.03.2007.
In conformitate cu art. 3 alin. 2 din contractul colectiv la nivel de unitate inregistrat la DMPS Timis sub nr. 72/24.03.2000, in care este reglementata acordarea unei compensatii de 50% din salariul lunar de baza, in afara drepturilor cuvenite la zi, contractul isi pastreaza valabilitatea, clauzele acestuia continuand sa isi produca efectele si dupa expirarea termenului pentru care a fost incheiat, pana la incheierea urmatorului contract colectiv de munca.
Prin urmare, contractul colectiv de munca la nivel de unitate inregistrat sub nr. 72/24.03.2000 a incetat sa produca efecte juridice, conform vointei partilor, la data de 14.03.2012, data la care a fost inregistrat noul contract colectiv de munca la nivel de unitate, respectiv contractul colectiv de munca la nivel de unitate nr. 106/14.03.2013, fiind in derulare la momentul intrarii in vigoare a Legii nr. 40/2011, lege care nu a stipulat incetarea tuturor contractelor colective de munca aflate in executare la momentul aplicarii sale. Astfel, in cauza, sunt incidente prevederile art. II alin. 2 din Legea nr. 40/2011, retinute si de catre prima instanta, conform carora contractele colective de munca, in aplicare la data intrarii in vigoare a Legii nr. 40/2011, isi produc efectele pana la data expirarii termenului pentru care au fost incheiate.
Cum Legea nr. 62/2011 desi a abrogat explicit Legea anterioara privind contractele colective de munca, nr. 130/1996 nu a prevazut ca acele contracte la care face referire norma tranzitorie art. II alin. (2) din Legea nr. 40/2011, inceteaza sa-si produca efectele, inseamna ca acestea au ramas valabile pana la data expirarii termenului pentru care au fost incheiate, prevazut in norma tranzitorie, in speta pana la 14.03.2012, cand noul contract colectiv de munca a fost incheiat, cum prima instanta legal a constatat.
Sentinta atacata cuprinde considerentele de fapt si de drept pentru care a fost admis petitul subsidiar al reclamantei, avand ca obiect obligarea paratei la plata indemnizatiilor compensatorii in temeiul art. 14 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate inregistrat sub nr. 721/24.03.2000, acestea fiind clare si precise, iar solutia pronuntata asupra acestui capat de cerere este legala si temeinica, fiind sustinuta de probatoriul administrat in cauza.
Cu privire la motivul de recurs al paratei referitor la nelegalitatea aplicarii prevederilor art. 274 din Codul de procedura civila, Curtea a constatat ca prima instanta a aplicat in mod corect aceste dispozitii legale si, in temeiul lor, a dispus obligarea paratei la plata sumei de 1200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata in fond.
Cererea de chemare in judecata a cuprins doua petite autonome, si anume: un petit principal si unul subsidiar. Avand in vedere faptul ca prima instanta a admis petitul subsidiar, parata se afla in culpa procesuala, impunandu-se astfel obligarea acesteia, conform dispozitiilor art. 274 din Codul de procedura civila, la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de litigiul pendinte.
Avand in vedere considerentele de fapt si de drept expuse anterior, Curtea a constatat ca hotararea recurata este temeinica si legala, nefiind incidente motivele de recurs invocate de catre parti, astfel incat, in temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedura civila, a respins recursurile promovate de catre reclamanta si de catre parata ca nefondate.