Decretul-Lege nr. 118/1990. Se exclude calitatea de persoana stramutata cu cea de persoana cu domiciliul fortat

Decretul-Lege nr. 118/1990. Se exclude calitatea de persoana stramutata cu cea de persoana cu domiciliul fortat.

- Decretul-Lege nr. 118/1990: art. 1

      Atunci cand masura stramutarii unei persoane coincide, ca perioada, cu cea a domiciliului obligatoriu al acesteia, dislocarea intr-o alta localitate include in mod obligatoriu si restrictia domiciliara, astfel incat nu se poate acorda decat o singura indemnizatie lunara aferenta pentru fiecare an de stramutare, aceasta constituind masura abuziva cea mai grea care o absoarbe pe cea a domiciliului obligatoriu.

Curtea de Apel Timisoara, Sectia contencios administrativ si fiscal,
Decizia civila nr. 1023 din 24 aprilie 2012, R.O.
      
      Prin sentinta civila nr. nr. 606/28.09.2011, pronuntata in dosar nr. 1716/115/2011, Tribunalul Caras-Severin a respins actiunea formulata de reclamanta F.C.M. in contradictoriu cu parata Agentia pentru Prestatii Sociale a judetului Caras-Severin, avand ca obiect obligarea paratei la emiterea unei decizii, prin care sa-i fie recunoscuta calitatea de victima a masurilor administrative cu caracter politic, respectiv faptul ca a avut domiciliu obligatoriu, pe perioada 18 iunie 1952 - 22 decembrie 1955, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-Lege nr. 118/1990.
      Recursul formulat de reclamanta a fost respins prin decizia civila nr. 1023 din 24 aprilie 2012 pronuntata de Curtea de Apel Timisoara in dosarul nr. 1716/115/2011* cu motivarea ca potrivit dispozitiilor art. 1 alin. (1) lit. c) si d) din Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri, republicat, timpul cat o persoana, dupa data de 6 martie 1945 a avut domiciliu obligatoriu ori a fost stramutata intr-o alta localitate constituie vechime in munca si se ia in considerare la stabilirea pensiei si a celorlalte drepturi ce se acorda, in functie de vechimea in munca.
      De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) si (2) din acelasi act normativ persoanele care s-au aflat in situatiile prevazute mai sus au dreptul la o indemnizatie lunara pentru fiecare an de stramutare ori domiciliu obligatoriu, indemnizatie al carei cuantum este diferit in functie de masura administrativa abuziva la care au fost supuse.
      In forma initiala a Decretului-Lege nr. 118/1990, publicata in Monitorul Oficial nr. 50 din 9.04.1990, art. 3 nu prevedea indemnizatii in cuantum distinct pentru fiecare tip de persecutie politica, cuantumul acestora fiind stabilit identic, indiferent de gravitatea masurii.
      Aceasta distinctie a fost realizata prin art. I pct. 1 din Legea nr. 53/1993, publicata in Monitorul Oficial , partea I, nr. 157 din 12 iulie 1993 care a modificat acest articol, stabilindu-se cuantumuri diferite pentru fiecare an de stramutare, respectiv, domiciliu obligatoriu, tocmai in considerarea naturii si gravitatii celor doua masuri, precum si a consecintelor diferite ale acestora asupra persoanelor vizate.
      Scopul acestei masuri legislative, de a trata diferentiat si distinct cele doua masuri, a fost acela de a se asigura o reparatie completa si echitabila, atunci cand, in decursul regimului dictatorial, o persoana a fost supusa, in perioade distincte, atat masurii represive a stramutarii, cat si masurii domiciliului fortat.
      Insa, atunci cand masura represiva consta exclusiv in stramutare (dislocare), stabilirea domiciliului obligatoriu functiona ca o masura accesorie, iar ambele se aplicau concomitent, pana la ridicarea restrictiilor domiciliare.
      Astfel, stramutarea (dislocarea fortata) presupunea pe de o parte, mutarea unei persoane dintr-o regiune in alta, iar pe de alta parte obligarea acelei persoane de a ramane in locul in care a fost stramutata. Masura domiciliului obligatoriu functiona in aceasta situatie complementar stramutarii, fiind menita sa accentueze puterea coercitiv-represiva a masurii principale (stramutarea).
      Rezulta ca masura stramutarii, presupunand trimiterea unei persoane intr-o alta locatie decat propriul domiciliu si obligarea de a trai in acea locatie pe care nu o putea parasi sub sanctiunea legii penale, a inclus atat schimbarea domiciliului initial, cat si imposibilitatea alegerii libere a unui alt domiciliu pana la ridicarea restrictiilor domiciliare, aducand o mai mare atingere libertatii de circulatie ca drept fundamental.
      Ratiunea legiuitorului de a reglementa in mod diferit indemnizatiile pentru cele doua masuri a fost aceea de a stabili masuri reparatorii diferite in functie de masura abuziva suferita, in aprecierea gradului de severitate, a restrictiilor si consecintelor incalcarii libertatilor individuale produse, in perioade distincte de timp.
      Insa, in masura in care stramutarea coincide, ca perioada, cu domiciliul obligatoriu, apreciem ca nu se pot cumula indemnizatiile corespunzatoare celor doua situatii, deoarece dislocarea unei persoane de la domiciliul pe care liber si l-a ales si mutarea ei intr-o alta localitate presupunea in mod automat si stabilirea unui domiciliu obligatoriu.
      Astfel, stramutarea absoarbe masura domiciliului obligatoriu, iar restrictiile domiciliare sunt de esenta ambelor masuri analizate.
      In atare situatie, persoana indreptatita la masuri reparatorii poate beneficia de o singura indemnizatie ce va fi corespunzatoare celei mai grele masuri abuzive restrictive, respectiv aceea specifica stramutarii.
      Se cuvine a se aminti ca indemnizatiile prevazute de art. 3 din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat nu constituie singurele masuri reparatorii instituite de acest act normativ, ele fiind dublate si de recunoasterea ca vechime in munca a perioadelor in care o persoana a fost stramutata ori i s-a stabilit domiciliu obligatoriu potrivit art. 1 alin. (4), precum si de drepturile cu continut patrimonial si personal nepatrimonial prevazute de art. 8 si 9 din acelasi act normativ.
      Din aceste perspective, daca s-ar achiesa la teza potrivit careia, in ipoteza analizata, se pot cumula cele doua indemnizatii, ar trebui sa se recunoasca si posibilitatea dublarii celorlalte masuri reparatorii, ceea ce din punct de vedere rational si juridic nu poate fi primit.
      Astfel, doar prin reductio ad absurdum s-ar putea accepta ca este posibila recunoasterea unei duble vechimi in munca pentru aceeasi perioada de timp in care au fost aplicate masurile, precum si dublarea drepturilor prevazute de dispozitiile art. 8 si art. 9 din Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.
      Or, intentia legiuitorului a fost de a acorda reparatii materiale juste pentru repararea prejudiciului suferit de persoanele indreptatite.
      Se pot acorda indemnizatii distincte si considera vechime in munca distincta de care sa se tina seama la stabilirea pensiei si a celorlalte drepturi ce se acorda, dar numai in situatia in care cele doua masuri administrative abuzive nu coincid ca perioada, nu se absorb una pe cealalta, producand acelasi efect, respectiv incalcarea dreptului constitutional al unei persoane de a-si alege liber un domiciliu, ca atribut de identificare a persoanei fizice si care o individualizeaza in spatiu.
      In concluzie, Curtea a considerat ca atunci cand masura stramutarii coincide, ca perioada, cu cea a domiciliului obligatoriu, dislocarea intr-o alta localitate include in mod obligatoriu si restrictia domiciliara, astfel incat nu se poate acorda decat o singura indemnizatie lunara aferenta pentru fiecare an de stramutare, aceasta constituind masura abuziva cea mai grea care o absoarbe pe cea a domiciliului obligatoriu.
      In consecinta, in raport cu cele aratate mai sus, Curtea a respins ca nefondat, in temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., recursul reclamantei.