Prin cererea formulata si inregistrata la data de 27.04.2010, petenta SC A SRL a chemat in judecata pe intimatul Ministerul Finantelor Publice - Agentia Nationala de Administrare Fiscala - Directia Generala a Finantelor Publice Arges solicitand ins...

Prin cererea formulata si inregistrata la data de 27.04.2010, petenta SC A SRL a chemat
 in judecata pe intimatul Ministerul Finantelor Publice - Agentia Nationala de Administrare Fiscala - Directia Generala a Finantelor Publice Arges solicitand instantei ca, prin hotararea ce se va pronunta in cauza, sa fie anulata decizia nr.239/27.10.2009, decizia de impunere nr.778/2009 si RIF-ul nr.42354/2009 si obligata aceasta din urma sa emita decizia de rambursare a TVA, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii, legal timbrate, petenta a aratat  ca prin decizia de impunere s-au
stabilit in sarcina sa obligatii fiscale suplimentare de 33.084 lei TVA, respingandu-i-se
 cererea pentru rambursarea sumei de 36.161 lei.
Petenta a sustinut ca in perioada 01.04.2009 - 30.06.2009, activitatea de productie a
 societatii a fost sistata, pentru ca devenise neprofitabila, si se urmarea reorganizarea.
 S-a facut publicarea proiectului de fuziune, iar in perioada aratata petenta nu a
 inregistrat venituri, dar a efectuat cheltuieli de administrare/contabilitate,
consultanta financiar-contabila in legatura cu fuziunea, utilitati. Contestatoarea a
sustinut ca intimata nu are dreptul sa intervina in relatiile dintre partile unui contract, apreciind ca  onorariile sunt prea mari, fata de Regulamentul CECCAR din 12.02.2009, iar argumentarea intimatei este contradictorie, deoarece pentru anumite sume din facturi a acceptat rambursarea,  pentru altele   motivand respingerea pe nedovedirea serviciilor.
S-a mai sustinut ca intimata a incalcat  principiul de drept in dubio pro reo, deoarece
 simpla ei nemultumire fata de valoarea serviciilor nu-i dadea dreptul sa interpreteze
tranzactia juridica dintre parti, nemotivand acest lucru in actele contestate.
 Contestatoarea a pretins ca s-a dovedit intentia persoanei juridice, de a angaja
costuri si investitii pregatitoare pentru desfasurarea in viitor activitate economica.
A mai aratat contestatoarea ca decizia este contradictorie, ignora documentele depuse
 de ea si are o motivare straina de natura pricinii, incalcand art.145 Codul fiscal.
 La 27.09.2010 intimata a depus intampinare solicitand respingerea actiunii ca neintemeiata.
Prin sentinta civila nr.237 din 28 februarie 2011, Tribunalul Arges - Sectia civila a
respins contestatia formulata de contestatoare.
Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut ca, desi sustine ca intimata a aplicat
gresit art.145 Cod fiscal si paragraful 45 din Normele de aplicare a Codului fiscal,
 considerand ca nu s-a dovedit in mod obiectiv o intentie clara de a realiza in viitor
operatiuni taxabile, petenta nu a probat aceasta intentie .
Retinand ca s-a depus la dosar, in xerocopie, M.Of. nr.2823/26.05.2009, Tribunalul a aratat insa ca ce s-a  publicat reprezinta doar proiectul de fuziune prin absorbtie, dar nu s-a depus  vreo dovada ca aceasta fuziune s-a realizat (nici  sub forma actului de fuziune , semnat de parti, nici prin adresa de la Registrul Comertului, care sa ateste ca s-a inregistrat o astfel de tranzactie), la dosar aflandu-se doar dovada radierii din acest registru a societatii care urma sa fie absorbita, fara a se arata motivul. S-a mai retinut, de asemenea, ca se vorbeste in contestatie despre un proiect de fezabilitate, despre solutii tehnice, obtinerea autorizatiei de construire, s.a (in oct.2010), insa  pana la momentul pronuntarii nu s-a prezentat instantei nici un astfel de document.
Tribunalul a retinut ca societatea petenta a solicitat rambursarea sumei negative aferente
lunii iunie 2009, in cuantum de 36.161 lei, pentru factura seria MPJ nr.01/31.12.2008,
emisa de SC M.P.I. SRL, pentru servicii consultanta contabila in perioada ianuarie-
decembrie 2008, care este persoana afiliata cu petenta si nu are salariati angajati
si nici activitate de consultanta si contabilitate.
De asemenea, s-a mai apreciat de catre instanta de fond ca deja existau facturi
 inregistrate in contabilitate de prestare de servicii pentru consultanta contabila
 emisa de SC A.C.T. SRL Bucuresti si ca  aceasta factura nu a fost emisa in  perioada
 verificata.
Tribunalul a apreciat ca organele fiscale nu s-au contrazis, deoarece au aratat exact
 ca s-a tinut cont de art.32 alin.1 din Regulamentul  CECAR, publicat in M.Of.87/2009.
Pentru considerentele aratate, tribunalul a respins contestatia ca neintemeiata.
Impotriva sentintei tribunalului a declarat recurs contestatoarea SC A. SA, criticand-o
 pentru urmatoarele motive de nelegalitate, prevazute de art.304 pct.7, 8 si 9 Cod
procedura civila:
           I. Hotararea pronuntata nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau
cuprinde motive contradictorii ori straine de natura pricinii, motiv prevazut de
 art.304 pct.7 Cod procedura civila.
In dezvoltarea acestui motiv de recurs se invoca in principal urmatoarele aspecte,
prin care recurenta sustine in principal teza lipsei motivelor pe care se sprijina
hotararea:
1. Instanta de fond nu a indepartat motivat apararile contestatoarei si nu a motivat
in niciun fel fondul cauzei, care se refera la imprejurarea ca, societatea nedesfasurand
activitate economica, nu poate deduce TVA aferenta cheltuielilor de consultanta si
intretinere.
2. Instanta face referire la proiectul de fuziune, nedepunerea unor dovezi de catre
 recurenta, in conditiile in care intimata D.G.F.P. Arges nu a contestat niciodata fuziunea si nici nu a folosit in motivare aspecte legate de fuziune.
3. Nemotivat a ramas si aspectul referitor la aplicarea de catre organele fiscale a
art.32 alin.1 din Regulamentul CECAR,  publicat in M.Of. nr.87/2009.
4. Intimata a respins contestatia formulata la raportul de inspectie fiscala si la
decizia de impunere, cu  motivarea ca, parte din facturile de consultanta nu vor fi
 acceptate intrucat "sumele nu sunt justificate", adica onorariile sunt prea mari,
fata de cele reglementate in Regulamentul din 12 februarie 2009 a CECAR, care nu face
 decat sa stabileasca "onorarii minimale" conform art.1 alin.4 din regulament.
5. Intimata a intervenit, in contra dispozitiilor art.969 Cod civil, in contractul de
 consultanta incheiat de recurenta cu diferiti prestatori, fara ca, in speta,  sa se fi
reincadrat continutul  economic al contractului de consultanta, pentru a face incidente
dispozitiile art.11 din Codul fiscal.
In ceea ce priveste teza motivarii straine de natura pricinii, contestatoarea arata ca,
atata timp cat instanta face vorbire despre un probatoriu de fuziune a societatii, fara
 a face nici cea mai mica trimitere la fondul cauzei, motivarea este si straina de pricina.
In ceea ce priveste teza motivarii contradictorii contestatoarea arata ca:
1. Instanta a retinut ca nu au fost depuse la dosar o serie de acte cu privire la fuziune,
desi aceste acte fac parte din dosarul administrativ de solutionare a contestatiei.
2. Aspectele legate de fuziunea prin absorbtie a SC M.P.I. SRL cu SC A. SA nu au relevanta
in speta, ci relevanta este pozitia societatii A.
II. Instanta a interpretat gresit actele juridice deduse judecatii, schimband natura sau
intelesul vadit neindoielnic al acestora, motiv de recurs prevazut de art.304 pct. 8 Cod
procedura civila.
           In dezvoltarea acestui motiv de recurs se invoca in esenta ca motivarea
 instantei referitoare la lipsa unor probe referitoare la intentii viitoare (construire
 centru comercial) este contradictorie si lipsita de fundament legal si, in plus,
depaseste cadrul controlului de legalitate stabilit de Legea nr.554/2004 in cadrul
 contestatiei impotriva deciziei administrative.
            Recurenta sustine ca instanta interpreteaza eronat atat raportul de inspectie
fiscala cat si Decizia nr.239/2009, data in solutionarea contestatiei administrative de
catre intimata, in conditiile in care retine alte imprejurari de fapt si de drept decat
cele ce rezulta din aceste inscrisuri, apreciind ca in cauza nu s-a probat intentia de
a realiza in viitor operatiuni taxabile.
Recurenta sustine ca intimata a opinat in cele doua documente contestate asupra unei
probleme de drept diferite de cea retinuta de instanta, respectiv imprejurarea ca,
neavand activitate economica, cheltuielile nu respecta principiul deductibilitatii TVA.
Sub acest aspect, recurenta sustine ca art.134 Cod fiscal, coroborat cu art.145 alin.1
Cod fiscal, analizeaza intentia de a realiza operatiuni taxabile la momentul incheierii
 tranzactiei, respectiv la momentul prestarii serviciilor, adica, prin raportare la
momentul contemporan facturilor, iar nu ulterior.
III. Hotararea pronuntata este data cu incalcarea si aplicarea gresita a legii, motiv
de recurs prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila
In ceea ce priveste acest motiv de recurs, recurenta invoca in esenta faptul ca, potrivit
dispozitiilor art.145 alin.2 lit.a) Cod fiscal, TVA-ul este deductibil daca tranzactiile,
 prestarile de servicii au fost realizate in folosul operatiunilor taxabile, iar faptul ca, intr-o anumita perioada de timp nu "a realizat venituri" nu poate conduce la lipsirea entitatii juridice de scop economic, intrucat s-ar incalca principiul liberei asocieri.
           Recurenta sustine ca, asa cum rezulta din chiar raportul de inspectie fiscala,
  societatea a avut o activitate economica de productie, a realizat in anii 2006, 2007,
2008, fie profit, fie pierderi. In consecinta, cheltuielile de intretinere a activelor
 societatii in vederea restructurarii si fuziunii cu o alta societate intra, in opinia
 recurentei, sub incidenta acestor dispozitii, dovada fiind ca intimata nu contesta acest
lucru, ci doar imprejurarea ca "nu s-ar fi dovedit o intentie clara de a realiza in viitor
 operatiuni taxabile".
In acest sens, recurenta invoca solutia din cauzele C-32/2003 a Curtii Europene de
Justitie si C-110/94 (INZO).
Mai arata recurenta ca intimata, desi motiveaza in drept respingerea contestatiei pe
imprejurarea ca nu s-a facut dovada obiectiva a realizarii in viitor de operatiuni
taxabile, pe de alta parte, deduce parte din facturile ce fac obiectul decontului,
 dar numai pentru suma minima prevazuta in regulamentul CECAR.
Cu privire la acest aspect, recurenta sustine ca in Codul fiscal nu exista vreun temei
de drept al deductibilitatii referitor sau care sa se raporteze la un ordin de marime.
Intimata D.G.F.P. Arges a formulat intampinare, solicitand respingerea recursului, avand
 in vedere faptul ca nu au fost respectate dispozitiile art.145 alin.2 si art.146 alin.1
 lit.a, coroborate cu art.11 alin.1 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, sub
aspectul indeplinirii celor doua conditii cumulative pentru exercitarea dreptului de
deducere a T.V.A., respectiv: achizitiile de serviciu sa fie destinate in scopul
operatiunilor sale taxabile si serviciile sa fi fost efectiv prestate.
Se mai sustine ca SC M.P.I. SRL, care a emis factura seria MPI nr.01/31.12.2008 pentru
servicii consultanta contabila in perioada ianuarie-decembrie 2008 este persoana afiliata
cu petenta si nu are salariati angajati si nici nu desfasoara activitate de consultanta si
 contabilitate si ca aceasta factura  nu a fost emisa in  perioada verificata.
La termenul din 7.09.2001, recurenta a solicitat, prin cererea depusa la fila 25 din dosar, adresarea unei intrebari preliminare Curtii de Justitie a Uniunii Europene, cu urmatorul continut:
1. Daca cheltuielile de conservare ale unei societati, care a realizat in anii anteriori
 operatiuni taxabile de natura productive (productie si comercializare de incaltaminte)
dar, in urma reducerii activitatii, ia decizia de reorganizare, perioada in care,
inregistreaza cheltuieli de reorganizare si conservare se inscriu in categoria serviciilor
 utilizate in folosul operatiunilor taxabile, dand astfel dreptul de deducere al taxei pe
 valoare adaugata aferent achizitiilor pe perioada conservarii.
2. Daca contractarea unui studiu de fezabilitate/de piata, contractarea de servicii
juridice si contabile in vederea efectuarii fuziunii si conservarii, reprezinta un
act incepator de executare in ceea ce priveste realizarea de operatiuni taxabile in
viitor.
Asupra acestei solicitari de sesizare a Curtii de Justitie a Uniunii Europene cu
 intrebarea preliminara, Curtea s-a pronuntat prin incheierea de sedinta de amanare a
pronuntarii, respingand-o cu urmatoarea motivare:
Pentru a aprecia asupra pertinentei sesizarii Curtii Europene de Justitie cu intrebarea
preliminara, Curtea a tinut seama de sistemul articolului 267 din Tratatul privind
 Functionarea Uniunii Europene, care confera competenta Curtii de Justitie a Uniunii
Europene pentru a hotari, intre altele, cu privire la interpretarea tratatului si a
actelor adoptate de institutiile Uniunii Europene.
In temeiul celui de-al doilea paragraf din acest articol, orice instanta     dintr-un stat
 membru, in cazul in care apreciaza ca o decizie referitoare la o intrebare privind
 interpretarea este necesara pentru a pronunta o hotarare, "poate" cere Curtii de Justitie
sa decida cu privire la aceasta intrebare. In conformitate cu al treilea paragraf, atunci
 cand se invoca o intrebare privind interpretarea intr-o cauza pendinte in fata unei
 instante nationale ale carei hotarari nu pot face obiectul unei cai de atac in dreptul
intern, aceasta instanta "este obligata" sa sesizeze Curtea de Justitie.
Aceasta obligatie de sesizare se inscrie in cadrul cooperarii instituite pentru a asigura
buna aplicare si interpretarea uniforma a dreptului comunitar in toate statele membre,
intre instantele nationale, in calitatea acestora de instante insarcinate cu aplicarea
 dreptului Uniunii Europene si Curtea de Justitie.
           Asa cum a aratat intr-o jurisprudenta constanta instanta europeana, articolul
 267 al treilea paragraf urmareste in special prevenirea divergentelor de jurisprudenta in cadrul Comunitatii cu privire la unele intrebari referitoare la dreptul Uniunii Europene. Prin urmare, sfera de aplicare a acestei obligatii trebuie sa fie apreciata in functie de aceste obiective, tinand seama de competentele instantelor nationale si, respectiv, ale Curtii de Justitie, atunci cand se adreseaza o astfel de intrebare privind interpretarea, in sensul articolului 267.
Dupa cum se arata in cauza Cilfit C-283/81 (par.10), articolul 267 (fostul art.177) nu constituie o cale de atac deschisa partilor intr-un litigiu pendinte in fata unei instante nationale. Prin urmare, nu este suficient ca o parte sa sustina ca litigiul ridica o problema privind interpretarea dreptului comunitar pentru ca instanta nationala respectiva sa fie obligata sa considere ca este vorba despre o intrebare adresata in sensul articolului 267.
In al doilea rand, asa cum se arata in aceeasi hotarare, din raportul dintre al doilea si al treilea paragraf ale articolului 267 rezulta ca instantele vizate de al treilea paragraf se bucura de aceeasi putere de apreciere ca toate celelalte instante nationale pentru a aprecia daca aceasta decizie asupra unui aspect de drept comunitar este necesara pentru a le permite pronuntarea unei hotarari.
Prin urmare, in prezenta cauza, desi investita cu solutionarea unei cauze in ultimul grad de jurisdictie, Curtea a apreciat ca nu este obligata sa trimita o intrebare privind interpretarea dreptului comunitar adresata in fata sa in cazul in care respectiva intrebare nu este relevanta, adica in cazul in care, indiferent care ar fi raspunsul la aceasta intrebare, el nu ar putea avea nicio influenta asupra solutionarii litigiului.
In cauza Cilfit, CJUE a aratat ca, articolul 267 al treilea paragraf trebuie sa fie interpretat in sensul ca o instanta nationala ale carei decizii nu pot face obiectul unei cai de atac in dreptul intern trebuie, atunci cand i se adreseaza o intrebare de drept comunitar, sa isi indeplineasca obligatia de sesizare a Curtii de Justitie, cu exceptia cazului in care constata ca intrebarea adresata nu este relevanta sau ca dispozitia comunitara in cauza a facut deja obiectul unei interpretari din partea Curtii sau ca aplicarea corecta a dreptului comunitar  se impune cu o asemenea evidenta incat nu mai lasa loc niciunei indoieli rezonabile; existenta unei astfel de posibilitati trebuie sa fie evaluata in functie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultatile specifice pe care le prezinta interpretarea acestuia si de riscul divergentelor de jurisprudenta in cadrul Comunitatii.
Or, in prezenta cauza, intrebarile pe care recurenta le doreste a fi adresate  Curtii de Justitie a Uniunii Europene nu vizeaza interpretarea sau validitatea unei dispozitii de drept al Uniunii Europene, ci interpretarea propriei norme nationale, precum si aplicarea ei in concret in litigiul dedus judecatii. De altfel, in chiar solicitarea de adresare a intrebarii preliminare, recurenta a sustinut ca aceasta ar avea ca scop "a completa si lamuri dreptul intern", finalitate straina de cea urmarita de art.267 TFUE.
De altfel, Curtea a retinut ca intrebarile pe care recurenta le doreste a fi adresate  sunt straine de considerentele organelor fiscale, retinute in decizia atacata.
Pentru aceste motive, cererea de sesizare a Curtii de Justitie a Uniunii Europene cu intrebarea preliminara a fost respinsa.
Analizand sentinta recurata prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constatat ca recursul este nefondat, fiind respins, pentru urmatoarele considerente:
I. A fost apreciat ca nefondat primul motiv prin care se sustine ca  hotararea pronuntata nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau cuprinde motive contradictorii ori straine de natura pricinii, motiv prevazut de art.304 pct.7 Cod procedura civila.
Curtea a retinut ca, desi nu a raspuns detaliat si in mod distinct in considerentele hotararii la toate criticile formulate de contestatoare, instanta de fond a indepartat motivat sustinerile acesteia si a motivat fondul cauzei, retinand in esenta ca aceasta nu a facut dovada intentiei de a realiza in viitor operatiuni taxabile.
Este adevarat ca, asa cum se sustine in recurs, D.G.F.P. Arges nu a contestat fuziunea si nici nu s-a folosit in motivarea deciziei atacate de acest aspect. Insa, sentinta de fond nu este motivata pe lipsa de la dosar a proiectului de fuziune, ci pe nedovedirea de catre contestatoare a necesitatii serviciilor achizitionate prin prisma intentiei contestatoarei de a realiza in viitor operatiuni taxabile.
In plus, caracterul sumar al motivarii instantei de fond poate fi substituit de catre instanta de control judiciar, care adauga celor retinute de catre instanta de fond urmatoarele argumente:
Intr-adevar, potrivit art.145 alin.2 lit.a din Codul fiscal, orice persoana impozabila are dreptul sa deduca taxa aferenta achizitiilor, daca acestea sunt destinate utilizarii in folosul unor operatiuni taxabile. Art.146 alin.1 lit.a din Codul fiscal prevede conditiile de exercitare a dreptului de deducere, si anume: "pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabila trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: a) pentru taxa datorata sau achitata, aferenta bunurilor care i-au fost ori urmeaza sa-i fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmeaza sa-i fie prestate in beneficiul sau, sa detina o factura care sa cuprinda informatiile prevazute la art.155 alin.2".
In aplicarea acestui text, pct.48 din H.G.44/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicarea a Codului fiscal, prevede ca:
"Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanta, asistenta sau alte prestari de servicii trebuie sa se indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:
- serviciile trebuie sa fie efectiv prestate, sa fie executate in baza unui contract incheiat intre parti sau in baza oricarei forme contractuale prevazute de lege; justificarea prestarii efective a serviciilor se efectueaza prin: situatii de lucrari, procese-verbale de receptie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piata sau orice alte materiale corespunzatoare;
- contribuabilul trebuie sa dovedeasca necesitatea efectuarii cheltuielilor prin specificul activitatilor desfasurate."
Or, in cauza nu s-a contestat nici imprejurarea ca recurenta a desfasurat in trecut activitate economica si nici posibilitatea ca aceasta sa reia o astfel de activitate, dupa o perioada de intrerupere, printr-o eventuala fuziune.
Ceea ce nu s-a dovedit insa in prezenta cauza este tocmai aceasta necesitate a efectuarii cheltuielilor prin specificul activitatilor desfasurate, respectiv imprejurarea ca achizitiile de servicii de consultanta si contabilitate erau destinate utilizarii in folosul unor operatiuni taxabile. Intr-adevar, prin RIF nr.42354/12.08.2009 s-a constatat ca in perioada 01.04.2009 - 30.06.2009 recurenta nu a realizat venituri din livrari de bunuri sau prestari de servicii, inregistrand in evidenta contabila doar cheltuieli. In aceste conditii, temeinicia sustinerilor organelor fiscale este data tocmai de imprejurarea ca nu se poate sustine ca  serviciile de consultanta si contabilitate erau necesare si destinate utilizarii in folosul unor operatiuni taxabile, atata vreme cat societatea, nedesfasurand activitate economica, doreste deducerea TVA aferenta acestor cheltuieli de contabilitate si consultanta intr-un cuantum cu mult mai mare decat cel pe care il deducea ea insasi in perioada in care desfasura o activitate economica profitabila.
Aspectul referitor la aplicarea de catre organele fiscale a art.32 alin.1 din Regulamentul CECAR,  publicat in M.Of. nr.87/2009 nu poate conduce la admiterea recursului, intrucat imprejurarea ca organele fiscale au acordat drept de deducere pentru o catime a sumelor solicitate la deducere se datoreaza tocmai recunoasterii imprejurarii ca o societate in inactivitate poate justifica necesitatea unui minim de servicii de consultanta si contabilitate, proportionale ca amploare si complexitate cu starea sa economica, insa nu se pot aprecia ca fiind necesare si destinate utilizarii in folosul unor operatiuni taxabile achizitii de contabilitate si consultanta disproportionate si fara legatura cu contextul economic al societatii. Nu a fost retinuta incalcarea dispozitiilor art.969 Cod civil, sustinuta de recurenta cu argumentul ca intimata a intervenit in contractul de consultanta incheiat de recurenta cu diferiti prestatori, dat fiind ca principiul obligativitatii efectelor contractului se refera la partile acestuia, neputand fi opus organelor fiscale. Imprejurarea ca, potrivit textului invocat, contractul este legea partilor, nu face ca acest contract sa poata fi opus in orice conditii organelor fiscale, cu nesocotirea literei si spiritului dispozitiilor legale aplicabile in materie fiscala.
 In sfarsit, s-a apreciat ca nu este reala sustinerea recurentei cu privire la neincidenta in cauza a dispozitiilor art.11 din Codul fiscal, referitor la reincadrarea continutului economic al contractului de consultanta, recurenta facand in argumentatia sa o confuzie intre calificarea juridica a contractului, pe care, intr-adevar, organele fiscale nu au antamat-o in prezenta cauza si reincadrarea continutului economic al acestuia, operatiune care priveste tocmai o analiza in termeni de eficienta din punct de vedere a economic a caracterului justificat, sub aspectul deductibilitatii in plan fiscal, al unor obligatii contractuale.
In aprecierea circumstantiata a continutului economic al contractului de consultanta prin prisma caracterului necesar si justificat al serviciilor de consultanta si contabilitate, s-a retinut ca organele fiscale in mod corect au tinut seama si de caracterul de persoana afiliata al SC M.P.I. SRL cu S.C. A. S.A., de imprejurarea ca SC M.P.I. SRL nu are salariati angajati si nici activitate de consultanta si contabilitate, precum si de faptul ca existau deja facturi inregistrate in contabilitate de prestare servicii de consultanta contabila emise de S.C. A.C.T. S.R.L..
In ceea ce priveste teza motivarii straine de natura pricinii, Curtea a retinut  ca, desi instanta de fond face referire la lipsa unui probatoriu de fuziune a societatii, motivarea nu este straina de pricina, din considerentele sentintei atacate rezultand ca instanta a apreciat ca pentru a beneficia de exercitarea dreptului la deducere a taxei pe valoare adaugata, contestatoarea trebuia sa probeze ca achizitiile au fost destinate utilizarii in folosul operatiunilor sale taxabile si sa aiba la baza facturi care contin toate informatiile prevazute de lege. Din acest punct de vedere, referirea instantei de fond la proiectul de fuziune s-a facut tocmai pentru a exprima ideea ca intentia de a realiza operatiuni taxabile s-a intemeiat pe actiuni viitoare, cum ar fi acest proiect de fuziune.
Nici teza motivarii contradictorii antamata pe calea aceluiasi motiv de recurs, imprejurarea ca instanta a retinut ca nu s-a depus un inscris, desi acesta exista la dosarul D.G.F.P. nu reprezinta o motivare contradictorie, ci o eroare care nu afecteaza insa legalitatea hotararii pronuntate, date fiind cele retinute de catre Curte mai sus cu privire la neindeplinirea conditiilor de deductibilitate ale serviciilor de consultanta si contabilitate, astfel cum sunt ele detaliate in pct. 48 din H.G.44/2004.
II. S-a retinut ca nu este fondat nici motivul de recurs prevazut de art.304 pct. 8 Cod procedura civila, potrivit caruia instanta ar fi schimbat natura sau intelesul vadit neindoielnic al actelor fiscale atacate.
Imprejurarea ca instanta de fond si-a argumentat solutia pe alte considerente decat cele retinute in decizia de solutionare a contestatiei nu echivaleaza cu a schimba "natura sau intelesul vadit neindoielnic" al actelor deduse judecatii, controlul de legalitate pe care instanta de contencios administrativ il exercita in conditiile Legii nr.554/2004 incluzand si posibilitatea ca instanta sa completeze sau substituie argumentele organelor fiscale cu propriile argumente.
III. In sfarsit, s-a apreciat, de asemenea, nefondat motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila, potrivit caruia hotararea pronuntata este data cu incalcarea si aplicarea gresita a legii.           
Cu privire la acest aspect, recurenta a sustinut in mod nejustificat ca in Codul fiscal nu exista vreun temei de drept al deductibilitatii referitor sau care sa se raporteze la un ordin de marime. Or, cenzurarea deductibilitatii sumelor solicitate de catre recurenta nu s-a facut pe criterii de raportare la un cuantum maximal, ci prin raportare la caracterul lor necesar fata de specificul concret al activitatilor desfasurate, asa cum prevede expres pct. 48 din H.G.44/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, care prevede ca pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanta, asistenta sau alte prestari de servicii trebuie sa se  dovedeasca de catre contribuabil "necesitatea efectuarii cheltuielilor prin specificul activitatilor desfasurate".
Instanta a considerat de asemenea lipsita de relevanta pentru solutionarea cauzei de fata jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene din cauzele C-32/2003 si C-110/94 (INZO), care privesc o situatie de fapt straina de cea a litigiului dedus judecatii. Astfel, cauza C-32/2003 se refera la caracterul de persoana impozabila al unei persoane care a incetat efectuarea unei activitati economice, dar care, deoarece contractul de inchiriere prevede o clauza de ne-reziliere, continua sa plateasca chiria si taxele aferente locatiei respective. Or, in cauza, organele fiscale nu au contestat caracterul de persoana impozabila al recurentei, iar caracterul necesar al platii chiriei in temeiul unui contract de inchiriere incheiat anterior incetarii activitatii si care prevede o clauza de nereziliere se apreciaza dupa alte criterii decat caracterul necesar al cheltuielilor cu serviciilor de consultanta si contabilitate contractate de recurenta in perioada de inactivitate pe langa cele pe care le avea contractate in perioada sa de activitate.
       S-a apreciat ca sunt straine de obiectul pricinii de fata si referirile la cauza C-110/94 (INZO), care se refera la conditionarea deductibilitatii cheltuielilor efectuate de un contribuabil anterior desfasurarii operatiunii taxabile de depunerea unei cereri in acest sens anterioare exigibilitatii taxei si restrictionarea in timp a acestei deductibilitati prin instituirea unui termen de 1 an, situatii care nu se regasesc in prezenta cauza.
         Pentru aceste considerente, apreciindu-se ca netemeinice criticile formulate, in temeiul art.312 alin.1 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.

2.  Decizie privind regularizarea situatiei privind obligatiile suplimentare stabilite de controlul vamal. Suspendare. Caz bine justificat

Art.14 din Legea nr.554/2004
Art.109 alin.6, art.187 alin.1 si 2  din H.G. nr.1114/09.11.2001
Art.2 din Ordinul M.F.P. nr.687/2001
Art.78 din Ordinul nr.7521/2006
Art.11 din Acordul G.A.T.T. din Partea I - Reguli de evaluare in vama
Codul vamal

Curtea constata ca, vreme de aproape 5 ani, organele vamale au dat eficienta, in temeiul acelorasi dispozitii legale aplicabile si pe baza aceleiasi situatii de fapt, corect si exhaustiv stabilita de la momentul depunerii declaratiei vamale, documentelor integral depuse la acel moment de catre recurenta, care si-a dovedit buna-credinta si nu a ascuns in niciun fel valoarea tranzactiei autoturismului, ci, din contra, a depus atat facturile cat si chitantele de achizitionare a autoturismului si a mentionat in declaratie pretul total facturat.
O astfel de conduita din partea organelor vamale este de natura sa creeze o prezumtie simpla de regularitate in privinta manierei de completare a declaratiei vamale, adoptate de catre recurenta, atata vreme cat o perioada indelungata de timp intimata nu a dat societatii niciun motiv sa se indoiasca de legalitatea declaratiei sale vamale si pe parcursul acestei perioade nu a intervenit nicio schimbare in situatia de fapt pe deplin stabilita la momentul declaratiei vamale. In concret, nefiind depus vreun nou document sau vreo noua proba, pur si simplu organele vamale substituie o interpretare diferita a textelor legale, pe care o suprapune unei situatii de fapt pe deplin stabilita in urma cu aproape 5 ani.
Interpretarea complexa pe care intimata o da in intampinare textelor de lege, care erau in vigoare  si ar fi putut fi invocate si la momentul depunerii declaratiei vamale, vine in contradictie cu practica cu caracter de regularitate a organelor vamale pe durata a peste 4 ani, astfel incat se creeaza premisele unui dubiu in privinta corectitudinii noii interpretari date prin decizia pentru regularizarea situatiei privind obligatiile suplimentare stabilite de controlul vamal, cu atat mai mult cu cat aceasta stabileste in sarcina recurentei sume cu titlul de majorari de intarziere si dobanzi de intarziere intr-un cuantum mai mare chiar decat debitul principal, pentru o datorie vamala pe care, in toata aceasta perioada, intimata nu i-a dat recurentei niciun indiciu ca ar putea sa o aiba.

Decizia nr. 1934/R-CONT din 21 septembrie 2011