Anularea actelor frauduloase incheiate de debitor in dauna creditorilor. Contract de vanzare-cumparare. Conditii

Anularea actelor frauduloase incheiate de debitor in dauna creditorilor. Contract de vanzare-cumparare. Conditii
      
Legea nr. 85/2006 - art. 79 si 80 lit. c)

      Pentru admisibilitatea unei actiuni in anulare intemeiata pe dispozitiile art. 80 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006 se cere indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii: 1) transferul unui bun de catre un tert, in cei trei ani anteriori deschiderii procedurii; 2) intentia tuturor partilor contractante de a sustrage bunul de la o eventuala urmarire sau de a leza in orice fel drepturile creditorilor.
      Ca atare, trebuie dovedita existenta unui concert fraudulos, prezumtia de frauda fiind practic instituita doar in privinta debitorului, nu si in privinta unei actiuni frauduloase concertate.
      Actele frauduloase sunt acte incheiate cu rea-credinta pentru a leza drepturile altor persoane sau a incalca legea, in vederea obtinerii unui profit in favoarea debitorului sau a altei persoane. Or, in speta, pretul obtinut din vanzarea bunurilor, prin efectul subrogatiei reale, a intrat in patrimoniul debitoarei, astfel ca nu este indeplinita conditia de fraudare a intereselor creditorilor.
      
Curtea de Apel Timisoara, Sectia a II-a civila,
Decizia civila nr. 2312 din 13 decembrie 2011, dr. C.B.N.
      
      Prin sentinta comerciala nr. 1303 din 8 septembrie 2011 pronuntata in dosarul nr. 6020/30/2009 judecatorul-sindic din cadrul Tribunalului Timis a respins actiunea in anulare formulata de lichidatorul judiciar S.C.P. C S.P.R.L. Timisoara in contradictoriu cu parata debitoare S.C. D S.R.L. Peciu Nou si cu paratul cumparator M.D.
      Impotriva acestei hotarari a declarat recurs S.C.P. C S.P.R.L. Timisoara, solicitand modificarea ei tot, in sensul admiterii actiunii in anularea contractului de vanzare-cumparare nr. 1079/05.05.2009 si repunerea partilor in situatia anterioara, cu consecinta intoarcerii bunului vandut fraudulos in patrimoniul debitoarei ori, daca el nu mai exista, a restituirii valorii imobilului.
      Prin decizia civila nr. 2312 din 13 decembrie 2011 Curtea de Apel Timisoara a respins recursul practicianului, mentinand sentinta comerciala nr. 1303 din 8 septembrie 2011 pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr. 6020/30/2009 in contradictoriu cu paratul intimat M.D.
      In considerente s-a aratat ca instanta de recurs este tinuta sa analizeze daca tribunalul, prin judecatorul-sindic, a pronuntat o hotarare temeinica si legala, precum si daca in cauza este incident vreunul dintre motivele de modificare ori de casare prevazute de art. 304 pct. 1-9 din Codul de procedura civila.
      Potrivit pct. 9 al art. 304, caz invocat de recurent, modificarea unei hotarari se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci cand hotararea pronuntata este lipsita de temei legal ori a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii. Aceste dispozitii vizeaza aplicarea unui text de lege strain situatiei de fapt prin restrangerea sau extinderea nejustificata a aplicarii normelor unei situatii de fapt determinata, interpretarea si aplicarea gresita a textului de lege la o anumita situatie de fapt sau incalcarea unor principii generale de drept.
      In esenta, lichidatorul judiciar al debitoarei S.C. D S.R.L. Peciu Nou sustine ca in mod gresit prima instanta i-a respins cererea de anulare a contractului de vanzare-cumparare autentificat la B.N.P. T.F. din Timisoara sub nr. 1079/05.05.2009, privind imobilul falitei, inscris in C.F. nr. 400512 Peciu Nou, nr. cad. 128/a, constand in casa nr. 195 si teren intravilan in suprafata de 1.090 mp, desi pretul tranzactiei, de 67.000 euro (echivalentul sumei de 280.730 lei), este situat sub nivelul pretului real al bunului, actul intocmit fiind pagubitor pentru creditori, fiind clara intentia societatii debitoare de a frauda interesele masei credale.
      Actele frauduloase sunt cele savarsite cu rea-credinta, in scopul de a leza creditorii si de a obtine pentru sine sau pentru o alta persoana un folos necuvenit. De regula, ele se savarsesc cu complicitatea altei persoane, dar este posibila si savarsirea de catre debitor, singur.
      Articolul 80 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006, modificata, care a fost invocat de practician drept temei legal al cererii sale introductive, prevede ca administratorul sau, dupa caz, lichidatorul poate introduce la judecatorul-sindic actiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale catre terti si pentru restituirea de catre acestia a bunurilor transmise si a valorii altor prestatii executate, realizate de debitor prin acte incheiate, in cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intentia tuturor partilor implicate in acestea de a sustrage bunuri de la urmarirea de catre creditori sau de a leza in orice alt fel drepturile.
      Din analiza acestui text rezulta ca pentru admisibilitatea unei asemenea actiuni in anulare se cere indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii: 1) transferul unui bun de catre un tert, in cei trei ani anterior deschiderii procedurii; 2) intentia tuturor partilor contractante de a sustrage bunul de la o eventuala urmarire sau de a leza in orice fel drepturile creditorilor.
      In speta, cea de-a doua conditie - cea a intentiei comune la fraudare - nu a fost demonstrata si, contrar sustinerilor recurentului, din actele dosarului nu rezulta fapte sau imprejurari de natura a atrage o asemenea concluzie. Specificul actiunii intemeiate pe acest text, in raport cu cele precedente si consecutive, consta in existenta unui concert fraudulos intre debitor si partenerii sai, toti fiind animati de intentia de a-i leza pe creditori prin sustragerea unui bun din sfera celor urmarite in temeiul gajului general al creditorilor.
      Simpla imprejurare ca in luna martie 2009 debitoarea a fost preluata de catre dl. B.V., care a devenit asociat unic si administrator al S.C. D S.R.L. Peciu Nou, iar contratul de vanzare-cumparare contestat a fost incheiat la data de 5 mai 2009, actul notarial fiind semnat de catre aceasta persoana, in virtutea calitatilor mentionate, nu poate determina concluzia intentiei de fraudare, care trebuie dovedita si nu prezumata. Daca intentia de fraudare ar fi fost prezumata de lege, atunci sanctiunea aplicata actului juridic era nulitatea absoluta si nu relativa, iar cel care o invoca trebuia sa demonstreze doar indeplinirea celorlalte conditii, lucru pe care legiuitorul nu l-a dorit. Ca atare, in cazul analizat trebuie dovedita existenta unui concert fraudulos, prezumtia de frauda fiind practic instituita doar in privinta debitorului, nu si in privinta unei actiuni frauduloase concertate, alin. 3 al art. 85 din legea-cadru prevazand expres ca, desi se instituie o prezumtie relativa de frauda in dauna creditorilor, care poate fi rasturnata de catre debitor, aceasta nu se extinde la tertul dobanditor sau subdobanditor (aspect cunoscut, de altfel, si de catre practician, fiind afirmat in doua randuri, chiar in cuprinsul motivelor de recurs).
      Nu s-a facut dovada ca, la data incheierii actului de vanzare-cumparare, partile aveau intentia de a scoate de sub urmarire bunul aflat in patrimoniul societatii debitoare. Este adevarat ca intentia de fraudare este greu de dovedit, deoarece ea presupune o manifestare de vointa clara de fraudare si nu se intemeiaza pe o stare de fapt, ce nu are elemente volitive. Pentru aceleasi considerente, se impunea ca recurentul sa dovedeasca raportul de cauzalitate dintre starea de insolventa a reclamantei si consecintele ce le poate produce actul de transfer al unui bun.
      Trebuie avut in vedere si faptul ca vanzarea litigioasa a fost incheiata inainte de inregistrarea cererii de deschidere a procedurii de insolventa fata de debitoare si chiar inainte de inregistrarea oricarei cereri formulate de creditori fata de aceasta, astfel ca nu se poate sustine cu temei ca prin respectivele tranzactii cele doua parti contractante ar fi urmarit diminuarea frauduloasa a patrimoniului societatii falite. Articolul 80 din Legea nr. 85/2006, modificata, permite anularea operatiunilor comerciale incheiate in cei trei ani anteriori deschiderii procedurii daca sunt facute in paguba creditorilor. Or, in speta, pretul obtinut din vanzarea bunului, prin efectul subrogatiei reale, a intrat in patrimoniul debitoarei. Chiar daca aceasta a inteles sa stinga creditul pe care-l contractase de la Banca T, datoria care a fost achitata apartinea societatii vanzatoare, astfel ca nu este indeplinita conditia de fraudare a intereselor creditorilor. Pe de alta parte, asa cum s-a aratat mai sus, la momentul incheierii vanzarilor debitoarea se afla in cursul desfasurarii normale a activitatii sale, iar in conformitate cu art. 82 din lege, nu se va putea cere anularea unui transfer cu caracter patrimonial facut de debitor in cursul desfasurarii normale a activitatii sale.
      In mod corect a retinut judecatorul-sindic in considerentele hotararii, dar si intimatul in apararile formulate, ca din probatiunea administrata nu rezulta intentia partilor implicate in actul translativ de proprietate de a sustrage bunul de la urmarirea acestuia de catre creditori ori intentia de a leza interesele acestora, cu atat mai mult cu cat, spre deosebire de decizia de speta invocata in aparare de catre paratul cumparator, in cauza de fata lichidatorul judiciar confirma faptul ca pretul a intrat in patrimoniul vanzatorului, iar elementul bunei-credinte, care joaca un rol atat de mare in asumarea si executarea obligatiilor civile, se estompeaza in dreptul comercial, care prefera sa ia in considerare regularitatea obiectiva a situatiei juridice. Dar, oricum, reaua-credinta trebuia dovedita, iar nu prezumata, dovada care nu s-a facut, iar imprejurarea ca Inspectoratul de Politie al Judetului Timis - Serviciul de Investigare a Fraudelor, in luna martie 2011, a comunicat practicianului ca fostul administrator social este cercetat penal nu prezinta relevanta in prezenta cauza din moment ce nu se specifica nici macar care sunt faptele cercetate, respectiv operatiunile comerciale suspecte de a fi frauduloase. Daca recurentul aprecia ca dezlegarea pricinii de fata ar fi depins in vreun fel de solutionarea dosarului penal, mai exact ca infractiunea pentru care este cercetat dl. B.V. ar avea o inraurire hotaratoare asupra solutiei ce urma a fi data cererii de fata, ar fi avut posibilitatea sa solicite suspendarea judecatii, lucru pe care nu l-a cerut.
      Nici critica adusa sentintei recurate privitor la faptul ca temeiul de drept al cererii in anulare l-a constituit nu numai art. 80 alin. 1 lit. c) din lege, ci si art. 79, omis a fi avut in vedere de catre judecatorul-sindic, nu poate fi primita pentru simplul motiv ca cel din urma text constituie reglementarea generala in materie in raport de art. 80, care enumera anumite operatiuni juridice ce pot fi anulate. Altfel spus, in cazul art. 79 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul a descris, prin criteriile mentionate, categoria de gen a actelor vizate prin actiuni in anulare, fara a le mai enumera, fie si exemplificativ, in timp ce in articolul urmator a facut o enumerare a speciilor de acte avute in vedere in aceasta categorie, enumerare care trebuie considerata limitativa. Oricum, cata vreme reclamantul a indicat expres cazul de la lit. c) a art. 80 din legea-cadru, cererea sa fiind respinsa de tribunal nu pentru ca a fost gresit indicat temeiul de drept, situatie in care se impunea o calificare corecta, din punct de vedere juridic, a actiunii introductive (evident, dupa punerea in discutia contradictorie a partilor respectivei chestiuni), ci pentru nedovedirea uneia dintre conditiile cumulative impuse de legiuitor, acest motiv de recurs nu este intemeiat.
      Pe de alta parte, in conditiile in care pretul convenit de parti a fost unul serios, reprezentand, in intentia partilor, echivalentul valoric al lucrului vandut, respectiv, cumparat, altfel spus, constituind o cauza suficienta a obligatiei vanzatorului de a transmite dreptul de proprietate, incheierea contractului amintit nu putea provoca ori agrava insolventa debitoarei falite. Aceasta, cu atat mai mult cu cat societatea debitoare a dobandit imobilul in anul 2007, cand valoare bunurilor imobile a atins apogeul, pretul fiind achitat prin contractarea unui credit garantat cu ipoteca in favoarea Bancii T, vanzarea lui avand loc pentru suma de 67.000 euro (echivalentul a 280.730 lei), tranzactia fiind perfectata in anul 2009, cand, urmare a crizei economice globale, preturile imobilelor a scazut dramatic. Pe de alta parte, bunul in litigiu este situat in loc. Peciu Nou, si nu in Municipiul Timisoara sau in imediata sa vecinatate, fiind vorba de un teren de doar 1.090 m2 si o casa, carora le-au fost aduse imbunatatiri si dotari considerabile de la data incheierii tranzactiei, al caror pret de vanzare a fost achitat integral de intimat prin virament bancar, astfel cum rezulta din copiile documentelor de plata depuse de reprezentantul paratului in dosarul de prima instanta. Mai mult decat atat, imobilului instrainat a fost grevat de un drept de ipoteca constituit in favoarea bancii imprumutatoare pentru suma de 67.000 euro, acest aspect constituind in mod indubitabil unul esential in negocierea si stabilirea pretului de vanzare, coincidenta dintre pretul de vanzare si valoarea ipotecii fiind irelevanta.
      Articolul 1303 din vechiul Cod civil statueaza ca pretul vanzarii trebuie sa fie sincer si determinat. Intr-adevar, pretul vanzarii trebuie sa fie sincer, adica real, stabilit efectiv, cu scopul de a fi cerut si platit in realitate, deci nu un pret pe care partile sa-l fi stabilit in mod fictiv (neintentionand sa-l ceara, respectiv sa-l plateasca). Tot astfel, el trebuie sa fie serios, adica sa reprezinte intentia partilor, un echivalent valoric al lucrului cumparat; deci, el nu trebuie sa fie derizoriu. Insa, notiunea de "pret serios" presupune un pret care sa constituie o cauza suficienta a obligatiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului. Caracterul de seriozitate a pretului implica o echivalenta valorica, o proportie intre cuantumul pretului stabilit de parti si valoarea reala a bunului, precum si un anume subiectivism al partilor contractante, acest caracter avand aspectul unei situatii de fapt care constituie o problema de apreciere a instantei de judecata. Atat in doctrina cat si in practica judiciara s-a aratat ca pretul poate fi superior sau inferior valorii bunului care formeaza obiectul vanzarii, partile contractului fiind libere sa determine atat valoarea bunului, cat si pretul vanzarii, echivalenta dintre pret si valoarea bunului fiind una relativa, netrebuind confundata neseriozitatea pretului cu vilitatea lui, intrucat in caz de neseriozitate a pretului, contractul este nul absolut, iar in caz de vilitate a pretului, contractul de vanzare-cumparare este valabil. Pentru a fi derizoriu (infim), pretul stabilit de parti in contract trebuie sa fie atat de disproportionat fata de valoarea bunului vandut incat practic sa nu existe pret, sa nu poata constitui cauza obligatiei asumate de vanzator de a transmite proprietatea lucrului vandut, ceea ce in speta nu poate fi vorba, astfel ca sustinerile recurentului in sensul ca "neavand o justificare economica in situatia data, vanzarea disimuleaza clar frauda fata de creditori, debitoarea fiind pe deplin constienta de efectul pagubitor fata de creditorii existenti, ea urmarind doar obtinerea unui avantaj injust" nu pot fi primite, cu atat mai mult cu cat practicianul nu a adus nicio proba in dovedirea eventualului pret de piata al bunului in litigiu.
      In fine, este fara relevanta si imprejurarea, reala de altfel, ca societatea falita inregistra, la inceputul anului 2008, profit (fara sa se precizeze cuantumul acestuia), iar la sfarsitul anului 2009 creditorii i-au solicitat deschiderea procedurii colective, pentru ca nu este de neinteles ca un comerciant, care in ultimul an anterior declansarii crizei financiare a inregistra profit, odata cu propagarea acestui fenomen mondial sa intre in incapacitate de plata, iesirea unor jucatori de pe piata fiind tocmai una dintre consecintele recesiunii economice.