Antrenarea raspunderii personale a administratorului Raportat la art.137 lit.c din Legea nr.64/1995.

 Antrenarea  raspunderii  personale  a  administratorului
     Raportat  la  art.137  lit.c  din Legea  nr.64/1995.



Prin sentinta civila nr.41/2006, Tribunalul Covasna a respins actiunea creditoarei A.V.A.S. in contradictoriu cu paratul T.F. avand ca obiect stabilirea raspunderii personale a paratului administrator pentru o parte din pasivul societatii debitoare.
S-au retinut urmatoarele considerente :
Prin incheierea de sedinta din data de 25.10.2001, la cererea creditoarei D.S. s-a deschis procedura reorganizarii judiciare si a falimentului S.C. „A.C.”S.A. lichidator judiciar fiind desemnat S.C. „I.D.” S.R.L.
Tabelul definitiv al creditorilor inscrisi la masa credala, atesta ca valoarea creantelor fata de societatea debitoare se cifreaza la 39.027.518.349 lei ROL,  in care este inscrisa si creanta reclamantei.
Raportul lichidatorului judiciar din 24.01.2002 a retinut, in esenta,  ca in perioada 1999 – 2000 activul net contabil al debitoarei a inregistrat valori negative. Pierderile inregistrate, in fapt, provin inca de la infiintare, iar datoriile acumulate depasesc capitalul social.
In raportul prezentat de lichidatorul judiciar la 22.05.2005, se arata ca societatea nu putea obtine indicatori favorabili in conditiile in care activitatea principala a constituit-o cresterea animalelor, fara detinerea recurselor materiale si financiare necesare.
Totodata, s-a constatat si un management defectuos constand in imobilizarea unor resurse financiare substantiale in contracte de arenda si asocieri in participatiune, soldate cu pierderi.
Nu au fost identificate fapte ilicite dintre cele reglementate de art.137 alin.1 din Legea nr.64/1995 republicata.
La data de 25.02.2005,  prin raportul intocmit la cererea creditoarei-reclamante, lichidatorul judiciar reitereaza concluziile continute de rapoartele precedente : inregistrarea unei activitati nerentabile datorata managementului defectuos, concretizat in lipsa unui plan de trezorerie (incasari si plati); neadaptarea strategiei de marketing la evolutiile pietei; costurile utilitatilor pentru fabrica de lapte presupuneau o productie mai mare; neplata obligatiilor bugetare la scadenta a generat datorii suplimentare rezultate din majorari de intarziere, penalitati si alte obligatii accesorii; mijloace financiare limitate in raport de necesarul fondului de rulment; lipsa de profesionalism in procedura recuperarii creantelor, etc. Toate aceste imprejurari au dus la starea de insolventa a debitoarei, insa nu s-a putut retine o conduita ilicita a persoanelor implicate in administrarea acesteia.
Art.137 alin.1 din Legea nr.64/1995, republicata in 2004,  modificata si completata prin Legea nr.249/2005 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului reglementeaza cateva situatii, precis determinate, in care membrii organelor de conducere a unei societati comerciale ajunsa in incetare de plati (insolventa) vor putea fi obligati sa suporte o parte din pasivul debitoarei respective.
Raspunderea organelor de conducere are natura juridica a raspunderii civile delictuale reglementata de art.998 Cod civil, in raport de care se impune indeplinirea cumulativa a mai multor conditii : prejudiciul creditorilor, fapta ilicita sa se incadreze in cazurile viate de art.137 alin.1 din lege, raport de cauzalitate intre fapta si incetarea de plati si culpa persoanei a carei raspundere se pretinde a se stabili.
Aceste cerinte legale trebuie dovedite de titularul actiunii deduse judecatii.
In speta, reclamanta creditoare a indicat drept temeiuri ale pretentiilor sale art.137 alin.1 lit.c si f din lege, imputand paratului modul fraudulos si abuziv in care a condus societatea, continuarea activitatii in conditii de incapacitate de plata, ceea ce a determinat marirea valorica a pasivului, neluarea masurilor de mentinere a activitatii in conditii de eficienta pe fondul dezinteresului total manifestat de acesta, insa fara a preciza faptele concrete si suportul probator al acestora.
Rapoartele lichidatorului judiciar si documentele dosarului nu demonstreaza o conduita ilicita a paratului.
Mai mult decat atat, lichidatorul judiciar a mentionat factorii externi care au cauzat si favorizat starea de insolventa a societatii debitoare la care se insumeaza incapacitatea manageriala, atat a consiliului de administratie cat si a paratului.
In absenta faptei ilicite si a culpei paratului, antrenarea raspunderii reparatorii a acestuia ar contraveni dispozitiilor legale sus-mentionate.
Pe cale de consecinta, instanta a respins ca nefondata actiunea creditoarei A.V.A.S.
Tinand cont de culpa procesuala a creditoarei si de prevederile art.274 Cod procedura civila, instanta a obligat reclamanta sa suporte in raport de paratul T.F. cheltuielile de judecata de 7.000 RON rezultate din plata onorariului pentru aparator.
Impotriva acestei hotarari a declarat recurs creditoarea A.V.A.S., pentru urmatoarele motive :
Se impunea admiterea actiunii deoarece administratorul falitei se face vinovat de savarsirea faptei prevazute de art.137 lit.f din Legea nr.64/1995 ;  astfel,  societatea debitoare a inregistrat datorii catre fondul national unic de asigurari sociale de sanatate in cuantum de 176.838,83 RON, iar o parte din aceasta suma, respectiv 37.838,97 RON  reprezenta contributia personala a angajatilor societatii, in calitate de asigurati, pe care paratul avea obligatia imperativa de a o retine din salariile acestora si de a o vira lunar catre fondul national unic de asigurari sociale de sanatate, in conformitate cu prevederile art.55 din O.U.G. nr.150/2002, cu modificarile si completarile ulterioare.
In conditiile in care aceasta suma nu apartinea falitei, fiind contributia personala a asiguratilor la fondul national unic de asigurari sociale de sanatate, este evident ca aceasta suma a fost utilizata in alte scopuri, determinand pe aceasta cale majorarea datoriilor societatii si contribuind la intrarea sa in incapacitate de plata.
De asemenea, se invoca savarsirea faptei prevazute de art.137 lit.c din Legea nr.64/1995, respectiv continuarea in interes personal a unei activitati care ducea in mod vadit la incetarea de plati. Astfel, se invoca obligatia legala a administratorilor de a apela la dispozitiile Legii nr.64/1995 pentru stabilirea starii de insolventa si, pe de alta parte, faptul ca interesul personal este prezumat datorita caracterului oneros al mandatului comercial.
Analizand hotararea atacata in limita motivelor de recurs formulate, Curtea retine urmatoarele :
In analiza starii de fapt, Curtea, bazandu-se pe concluziile rapoartelor lichidatorului judiciar, constata ca, in perioada 1999 – 2001, perioada analizata pe baza bilanturilor contabile, a avut loc o scadere continua a patrimoniului si a rezultatelor financiare. Astfel, volumul de activitate a scazut substantial, ajungand in 2001 la 32 %, societatea a inregistrat pierderi inca de la infiintare, datoriile acumulate ajungand sa depaseasca cu mult capitalul social ; gradul de indatorare la 30 iunie 2001 la cifra de afaceri era de 2193 %. De asemenea, lichidatorul judiciar a constatat ca reprezentantul societatii si-a exprimat intentia de a-si redresa activitatea prin obtinerea de credite PHARE si SAPARD, dar a concluzionat ca acest lucru nu este posibil cata vreme nu exista rezultate economice favorabile, or, societatea debitoare nu a inregistrat niciodata profit.
Pe baza acestei situatii de fapt, Curtea retine incidenta dispozitiilor art.137 lit.c din Legea nr.64/1995 fata de administratorul societatii, care a dispus,  in interes personal, continuarea unei activitati care ducea in mod vadit persoana juridica la incetarea de plati.
Din punct de vedere obiectiv, este neindoielnic ca, fata de situatia economica sever afectata a societatii, decizia de a continua activitatea conducea vadit la agravarea rezultatelor economice. Textul legal vorbeste de o stare de insolventa vadita, ceea ce in speta de fata este o realitate evidenta, societatea neinregistrand de fapt niciodata profit, inca de la infiintare. Din punct de vedere legal, administratorul societatii a ales sa continue activitatea desi numeroase texte legale ii impuneau o alta conduita.
Astfel, potrivit art.153 din Legea nr.31/1990, in situatia in care pierderile depasesc capitalul social, administratorii sunt obligati sa convoace adunarea generala extraordinara pentru a hotari reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma ramasa sau dizolvarea societatii.
De asemenea, dispozitiile Legii nr.64/1995 obliga debitorul aflat in stare de insolventa sa adreseze o cerere tribunalului pentru a fi supus procedurii reorganizarii judiciare si falimentului. Formularea unei astfel de cereri nu este o optiune a debitorului, ci o obligatie pe care societatea prin reprezentantii sau, nu o poate incalca fiind edictata pentru protejarea intereselor creditorilor si a debitorului deopotriva.
In ceea ce priveste conditia interesului personal Curtea retine ca interesul personal al administratorilor de a continua activitatea in cadrul unei societati comerciale aflate in vadita incapacitate de plata este prezumat, cata vreme, pe de o parte, continuarea activitatii nu profita in nici un fel societatii, si, pe de alta parte, mandatul comercial al administratorilor este prezumat a fi oneros. Potrivit art. 374 Cod comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros si, in cazul de fata administratorul T.F. nu a facut dovada contrarie.
In concluzie, incalcarea dispozitiilor legale amintite si luarea unei decizii in detrimentul societatii, care a contribuit la ajungerea in stare de insolventa si in acelasi timp la prejudicierea creditorilor, constituie fapta prevazuta de dispozitiile art.137 lit.c din Legea nr.64/1995.
In legatura  cu aplicarea art.137 lit.f din Legea nr.64/1995 pentru nevirarea contributiei angajatilor la fondul de asigurari sociale, Curtea retine ca textul de lege se refera la faptul de a „utiliza mijloace ruinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri in scopul intarzierii incetarii de plati”. Astfel, este vorba de situatiile in care administratorul societatii angajeaza imprumuturi oneroase ori apeleaza la vanzarea marfurilor sau activelor la valori mai mici decat valoarea reala pentru a procura societatii sumele necesare platii unor datorii scadente, in scopul intarzierii incetarii platilor, dar cu consecinte negative pentru auditori.
In speta, nevirarea contributiei angajatilor la fondul de asigurari sociale nu constituie un „mijloc ruinator” in acceptiunea conferita de art.137 lit.f din Legea nr.64/1995, ci eventual infractiunea prevazuta de dispozitiile art.94 din O.U.G. 150/2002. Or, solutionarea cauzei sub aspectul savarsirii infractiunii mentionate, nu este de competenta instantelor comerciale, ci a celor penale. 
Pentru aceste motive, in baza art.312 Cod procedura civila, se va admite recursul si sentinta va fi modificata in parte in sensul obligarii paratului T.F sa plateasca din averea personala o parte din pasivul S.C. „A.C” S.A. in cuantum de 50986,69 USD sau contravaloarea in lei la data platii.

(decizia nr.211/R /20 aprilie 2006 )