Deschiderea procedurii insolventei la cererea creditorilor. Creanta izvorata dintr-un contract de credit bancar

Deschiderea procedurii insolventei la cererea creditorilor. Creanta izvorata dintr-un contract de credit bancar

- Legea nr. 85/2006: art. 31, rap. la art. 3 pct. 1, 6 si 12
- Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 99/2006 - art. 120

      Potrivit Legii insolventei creditorul nu poate declansa procedura decat pentru creante certe, lichide si exigibile. Caracterul cert al creantei vizeaza atat existenta acesteia, cat si cuantumul sau, iar caracterul lichid al creantei presupune ca intinderea acesteia, avand ca obiect o suma de bani, sa fie determinata sau determinabila. In plus, creanta trebuie sa fie exigibila, adica sa fie ajunsa la scadenta.
      Din punct de vedere al sarcinii probei intre creditor si debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligatii trebuie sa probeze existenta ei; la randul sau, in masura in care debitorul pretinde stingerea respectivei obligatii prin plata, acesta va trebui sa dovedeasca tocmai faptul platii, exceptie fiind cazurile in care plata este prezumata de lege.

Curtea de Apel Timisoara, Sectia a II-a civila,
Decizia civila nr. 1360 din 23 august 2012, dr. C.B.N.
      
      Prin sentinta civila nr. 425/JS din 31 mai 2012 pronuntata in dosarul nr. 3865/115/2011 judecatorul-sindic din cadrul Tribunalului Caras-Severin a respins contestatia debitoarei S.C. A S.R.L. Caransebes, admitand, in schimb, cererea introductiva formulata de creditoarea B S.A. Bucuresti, dispunand deschiderea procedurii insolventei impotriva societatii debitoare, cu toate consecintele care rezulta din adoptarea unei asemenea masuri.
      Impotriva acestei sentinte a formulat recurs debitoarea, solicitand casarea ei si trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Caras-Severin, iar in cazul in care instanta de control judiciar va aprecia ca nu se impune casarea hotararii atacate, modificarea acesteia in tot, in sensul admiterii contestatiei sale si respingerea cererii de deschidere a procedurii insolventei.
      Prin decizia civila nr. 1360 din 23 august 2012 Curtea de Apel Timisoara a respins recursul declarat de debitoarea S.C. A S.R.L. Caransebes impotriva sentintei civile nr. 425/JS din 31 mai 2012 pronuntata de Tribunalul Caras-Severin in dosarul nr. 3865/115/2011 in contradictoriu cu creditoarea intimata B S.A. Bucuresti si administratorul judiciar S.C.P. I S.P.R.L. Timisoara.
      Pentru a decide astfel, Curtea a retinut ca instanta de recurs este tinuta sa analizeze daca tribunalul, prin judecatorul-sindic, a pronuntat o hotarare temeinica si legala, precum si daca in cauza este incident vreunul dintre motivele de modificare ori de casare prevazute de art. 304 pct. 1-9 din Codul de procedura civila.
      Prin recursul formulat debitoarea a sustinut, in esenta, ca hotararea atacata este nelegala si netemeinica intrucat cererea creditoarei in mod gresit a fost admisa de tribunal, in speta nefiind indeplinite toate conditiile necesare deschiderii procedurii insolventei, creanta reclamata nefiind certa de vreme ce societatea a achitat o parte din sumele datorate bancii, ceea ce ar fi trebuit sa duca la diminuarea datoriei, impunandu-se prezentarea de catre creditoare a documentelor primare justificative care au stat la baza inregistrarilor efectuate in contul liniei de credit, iar mai apoi, solicitarea opiniei unui specialist.
      Potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, modificata, in vigoare la data inregistrarii cererii introductive, prin creditor indreptatit sa solicite deschiderea procedurii insolventei se intelege creditorul a carui creanta impotriva patrimoniului debitorului este certa, lichida si exigibila de mai mult de 90 de zile, iar conform pct. 1 al aceluiasi articol, insolventa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide si exigibile, ea fiind prezumata ca fiind vadita atunci cand debitorul, dupa 90 de zile de la scadenta, nu a platit datoria sa fata de unul sau mai multi creditori. Articolul 31 din acelasi act normativ statueaza ca orice creditor indreptatit sa solicite deschiderea procedurii colective impotriva unui debitor prezumat in insolventa poate introduce o cerere introductiva, in care va preciza: a) cuantumul si temeiul creantei; b) existenta unei garantii reale, constituite de catre debitor sau instituite potrivit legii; c) existenta unor masuri asiguratorii asupra bunurilor debitorului; d) declaratia privind eventuala intentie de a participa la reorganizarea debitorului, caz in care va trebui sa precizeze, cel putin la nivel de principiu, modalitatea in care intelege sa participe la reorganizare, anexand, totodata, documentele justificative ale creantei si ale actelor de constituire de garantii. Nu in ultimul rand, potrivit pct. 12 al art. 3, valoarea-prag reprezinta cuantumul minim al creantei necesara pentru a putea fi introdusa cererea creditorului, ea fiind de 45.000 lei, iar pentru salariati, de 6 salarii medii brute pe economie/pe salariat.
      Ca atare, dispozitiile legale privind procedura insolventei se aplica daca sunt indeplinite cele doua conditii de fond prevazut de art. 1 si art. 3 pct. 1 din legea amintita, respectiv debitorul sa aiba calitatea de comerciant, sa fie o societate agricola, un grup de interes economic sau orice alta persoana juridica de drept privat care desfasoara si activitati economice, si debitorul sa se afle in insolventa.
      Debitoarea recurenta este o societate comerciala cu raspundere limitata si este stiut faptul ca societatile constituite cu respectarea formalitatilor prevazute de Legea nr. 31/1990, republicata, cu modificarile ulterioare, au calitate de comerciant de la data inmatricularii in registrul comertului.
      Insolventa debitorului fiind o conditie a aplicarii procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificata, cel care solicita declansarea acestei proceduri judiciare trebuie sa administreze dovezi din care sa rezulte: neplata la scadenta a datoriilor si lipsa lichiditatilor, iar pentru a veni in sprijinul creditorilor legiuitorul roman, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de insolventa a patrimoniului debitorilor in situatia in care acestia, dupa 90 de zile de la scadenta, nu au platit datoria fata de unul sau mai multi creditori. Insolventa nu se caracterizeaza prin starea de fond generala proasta a afacerilor comerciantului in cauza sau existenta unui pasiv mai mare decat activul patrimonial al debitorului chemat in judecata, adica insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsa a fondurilor banesti necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile. Incetarea platilor trebuie sa aiba un caracter de generalitate si sa constituie indiciul exterior si manifestarea dezordinei si neputintei comerciantului de a executa obligatiile scadente asumate, de unde rezulta ca aceasta trebuie privita ca un fapt complex supus interpretarii si aprecierii judecatorului-sindic, impunandu-se o delimitare clara intre conceptul de "insolventa" si cel de "insolvabilitate", trasarea unei asemenea linii de demarcatie fiind necesara si datorita faptului ca nu putini dintre debitori contesta imprejurarea ca s-ar afla in stare de insolventa invocand existenta in patrimoniul lor a unor active prin a caror valorificare s-ar putea obtine acoperirea creantei reclamate de creditori.
      Insolventa este strans legata de incapacitatea de plata, privita ca incetare efectiva a platilor. Aceasta incapacitate exprima starea patrimoniului debitorului, care face imposibila plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Asadar, insolventa semnifica insuficienta reala a lichiditatilor, absenta fondurilor banesti necesare platii obligatiilor scadente. Atunci cand, indiferent din ce motiv, debitorul nu reuseste sa produca lichiditati intr-un ritm adaptat obligatiilor asumate (pentru ca, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului sau nu sunt lichide sau, fiind investite in operatii de lunga durata, nu pot fi afectate platii datoriilor), el se gaseste in insolventa ca urmare a incapacitatii sale de a plati, adica de a-si onora creditorii cu sumele pe care le datoreaza, aceasta stare subzistand si atunci cand lipsa lichiditatilor isi are sorgintea in blocajul financiar.
      In conformitate cu Legea nr. 85/2006, modificata, creditorul nu poate declansa procedura decat pentru creante certe, lichide si exigibile, conditii reglementate de art. 379 din Codul de procedura civila, care se aplica, potrivit art. 149 din lege, si in aceasta materie, cel din urma text statuand ca dispozitiile Legii insolventei se completeaza, in masura compatibilitatii lor, cu cele ale Codului de procedura civila, Codului civil si ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolventa, publicat in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000. Caracterul cert al creantei vizeaza atat existenta acesteia, cat si cuantumul sau, iar caracterul lichid al creantei presupune ca intinderea acesteia, avand ca obiect o suma de bani, sa fie determinata sau determinabila. In plus, creanta trebuie sa fie exigibila, adica sa fie ajunsa la scadenta, toate aceste conditii fiind indeplinite in speta.
      In mod corect judecatorul-sindic a retinut ca din inscrisurile depuse la dosar de creditoarea intimata reiese ca aceasta detine o creanta certa, lichida si exigibila de mai mult de 90 de zile, al carei cuantum este mai mare de 45.000 lei. Astfel, caracterul cert al creantei rezulta fara putinta de tagada din contractul de credit facilitate revolving nr. BL 27797/16.04.2008 si din modul de calcul al creantei prezentat de banca (care a fost depus la dosarul de sindic in data de 22 februarie 2012, contrar celor afirmate de recurenta), potrivit carora totalul datoriei S.C. A S.R.L. Caransebes (inclusiv dobanzile si comisioanele bancare) este de 187.722,14 lei.
      Sunt neintemeiate sustinerile recurentei in sensul ca datoria societatii fata de banca intimata nu poate fi asa de mare, de vreme ce, pe de o parte, debitoarea nici macar nu a indicat care ar fi, in opinia sa, creanta pe care ar datora-o in temeiul contractului de credit susmentionat, iar pe de alta parte, sumele platite de aceasta au fost avute in vedere de catre banca, fiind evidentiate in modul de calcul (totalizand 13.224,45 lei, cu care a fost diminuata valoarea dobanzilor bancare in suma de 18.893,89 lei), iar potrivit regulilor statornicite de Codul civil, din punct de vedere al sarcinii probei intre creditor si debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligatii trebuie sa probeze existenta ei (dovada facuta de intimata prin infatisarea contractului de credit bancar); la randul sau, in masura in care debitorul pretinde stingerea respectivei obligatii prin plata, acesta va trebui sa dovedeasca tocmai faptul platii, exceptie fiind cazurile in care plata este prezumata de lege (spre ex., art. 1138 din Codul civil); or, recurenta nu a facut dovada restituirii imprumutului acordat de intimata sau macar a existentei unei datorii sub valoarea-prag prevazuta de Legea insolventei.
      De asemenea, nu trebuie omis faptul ca in conformitate cu prevederile legale in materie bancara (art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului), contractele de credit, inclusiv contractele de garantie reala sau personala, incheiate de o institutie de credit constituie titluri executorii, iar creanta intimatei izvoraste tocmai dintr-un asemenea contract, cu toate consecintele care rezulta dintr-o asemenea imprejurare, ceea ce-i confera caracterul de a fi certa.
      Afirmatiile debitoarei privitoare la necesitatea obtinerii parerii unui specialist, a carui opinie ar fi putut fi opusa opiniei specializate a bancii nu pot fi primite, pentru ca un asemenea mijloc de proba nu a fost solicitat in prima instanta, iar partile nu pot invoca in caile de atac omisiunea instantei de fond de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus si administrat in conditiile legii.
      In fine, nici critica referitoare la nediminuarea datoriei reclamate, desi recurenta a facut plati catre intimata, nu este justificata pentru urmatoarele motive: din linia de credit in valoare totala de 100.000 lei, cat banca avea obligatia sa puna la dispozitia debitoarei potrivit contractului incheiat cu aceasta, societatea a utilizat (a efectuat trageri) suma de 99.805,95 lei; cu toate ca, in conformitate cu clauzele contractuale, imprumutatul avea obligatia sa plateasca dobanda la suma utilizata din linia de credit la o rata egala cu suma dintre rata de baza de 13,50% p.a. si marja bancii de 4% p.a., adica 17,50%, la care se adauga si comisioanele stipulate (comisionul de acordare, comisionul de administrare, comisionul de modificare etc.), debitoarea nu a respectat termenele de plata, desi dobanda era scadenta si platibila lunar, potrivit art. 3.1.1 din conditiile generale la contract (scadenta liniei de credit fiind 15.04.2009); acest lucru a determinat aplicarea de catre banca a unei dobanzi penalizatoare, in temeiul art. 2.5 din contract, in cuantum de 27,50%, toate sumele platite de recurenta fiind imputate asupra dobanzii si nu asupra capitalului, in deplina conformitate cu cele convenite de parti prin clauza de la art. 3.6.2 din conditiile generale; de aceea, sumele restituite de recurenta bancii nu se evidentiaza in privinta principalul, ci exclusiv asupra accesoriilor.
      Cum creanta pe care contractul de credit o atesta, desi contestata de societatea debitoare potrivit dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, modificata, nu a fost achitata pana la momentul pronuntarii in fond, in mod corect judecatorul-sindic a apreciat ca recurenta este in incetare de plati si a dispus deschiderea procedurii insolventei impotriva sa.