Fond litigii munca. Actiune privind restituirea diminuarii de 25% din salariu aplicata potrivit Legii nr. 118/2010.

Fond litigii munca. Actiune privind restituirea  diminuarii de 25% din salariu aplicata potrivit Legii nr. 118/2010. Reclamantul O.C. a chemat in judecata Primaria Orasului Tandarei, solicitand , in contradictoriu cu aceasta  restituirea  diferentei de salariu de 25% retinuta potrivit Legii nr. 118/2010.
In motivarea cererii sale, reclamantul a aratat ca incepand cu luna iulie 2010, i-au fost diminuate in mod unilateral drepturile salariale cu 25% de catre parata.
Procedand astfel, considera reclamantul, s-au incalcat prevederile contractului sau individual de munca, contract in care, prin acordul partilor din proces, s-a stabilit intinderea salariului sau lunar.
Salariul fiind unul dintre elementele esentiale ale contractului de munca, nu poate fi modificat unilateral de catre parata.
Mai mult decat atat, statul, fiind un tert fata de contractul de munca, nu poate modifica ceea ce partile contractante au stabilit, respectiv nu poate diminua salariul prin edictarea unei legi in acest sens.
In dovedirea cererii sale, reclamantul a solicitat proba cu inscrisuri.
In drept, reclamantul si-a intemeiat cererea sa pe dispozitiile art. 40 alin. 2 lit. "c" din Codul muncii si art. 110 alin. 2 si 3 Cod procedura civila.
Cererea este legal scutita de taxa de timbru, potrivit art. 285 Codul muncii.
Prin intampinare, parata Primaria orasului Tandarei a solicitat respingerea ca neintemeiata a cererii formulata de reclamant.
In acest sens, parata arata ca la baza diminuarii salariului reclamantului a stat o dispozitie legala cuprinsa in Legea nr. 118/2010, iar potrivit art. 61 din Legea 215/2001, Primarul indeplineste o functie de autoritate publica si asigura printre altele respectarea si punerea in aplicare a legii.
Din actele si lucrarile dosarului, tribunalul retine urmatoarele :
Potrivit inscrisurilor aflate la dosarul cauzei, rezulta ca reclamantul are calitatea de salariat in cadrul unei institutii publice si este platit din fondurile publice in conditiile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fondurile publice si ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele masuri de reincadrare in functii a unor categorii de personal in sectorul bugetar si stabilirea salariilor acestora, precum si alte masuri in domeniul bugetar, avand astfel statutul de personal bugetar contractual.
Facand parte din aceasta categorie de personal, reclamantul a intrat sub incidenta dispozitiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar, lege publicata in Monitorul Oficial nr. 441/30 iunie 2010 si intrata in vigoare potrivit art. 11 alin. 1 din Legea nr. 24/2000, in sensul diminuarii cuantumului brut al drepturilor salariale lunare cu 25%.
  Sub aspectul legalitatii masurii diminuarii drepturilor salariale ale reclamantului prin prisma criticilor formulate de acesta, respectiv modificarea unuia dintre elementele esentiale ale contractului individual de munca, tribunalul retine urmatoarele :
Potrivit art. 157 alin. 2 din Codul muncii rezulta ca sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabileste prin lege, cu consultarea organizatiilor sindicale reprezentative.
Sub acest aspect trebuie sa retinem ca pentru personalul platit din fondurile publice raporturile de munca inclusiv salarizarea sta mult mai pregnant  sub semnul legalitatii spre deosebire de angajatii din mediul privat ale caror raporturi de munca sunt guvernate de contractul individual de munca incheiat intre angajat si angajator si in care salariile se stabilesc prin negocieri individuale sau colective potrivit art. 157 alin. 1 din Codul muncii.
Demn de retinut in acest sens sunt cele cuprinse in decizia nr. 847 din 25 iunie 2010 a Curtii Constitutionale potrivit carora " angajatii din mediul public nu se afla in aceeasi situatie juridica precum cei din mediul privat. Cei care sunt angajati in raporturi de munca in mediul bugetar sunt legati in mod esential, din punct de vedere al sursei din care sunt alimentate indemnizatiile sau soldele de bugetul public national, de incasarile si de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putand avea consecinte in ceea ce priveste diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile, indemnizatiile, soldele reprezinta astfel de cheltuieli - mai exact cheltuieli de personal."
Continuand incursiunea in jurisprudenta contenciosului constitutional, in decizia nr. 1250/07.10.2010 a Curtii Constitutionale se arata ca ordonatorii de credite trebuie sa respecte legea chiar daca aceasta ar avea drept consecinta pentru viitor modificarea unor clauze din contractele de munca individuale sau colective ale personalului platit din fondurile publice.
De altfel, in acest sens trebuie sa amintim si dispozitiile art. 17 alin. 4 din Codul muncii potrivit carora orice modificare al unuia din elementele contractului individual de munca, inclusiv salariul, determinata de lege face parte de drept din acel contract.
Iata de ce, critica formulata de reclamant cu privire la modificarea unuia din elementele esentiale ale contractului de munca, respectiv salariul, determinat de o reglementare legala nu poate fi primita atata timp cat salarizarea personalului platit din fondurile publice se face prin lege si cat orice modificare a contractului individual de munca determinata de o dispozitie legala face parte de drept din acel contract.
Asadar, asa cum si Curtea Constitutionala a statuat in decizia nr. 838/2003 atunci cand a rezolvat un conflict de natura constitutionala intre autoritatea judecatoreasca, pe de o parte, si Parlamentul Romaniei si Guvernul, pe de alta parte, facand trimitere la art. 124 corelat cu art. 16 din Constitutie, instantele judecatoresti trebuie sa respecte legea de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determina comportamentul persoanelor fizice si juridice in circuitul civil si sfera publica.
Singura situatie permisa de ordinea de drept ca o dispozitie legala interna sa nu fie aplicata este atunci cand acea dispozitie intra in contradictie cu norma constitutionala sau nu este in concordanta cu declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte, situatie in care au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile ( art. 20 din Constitutia Romaniei ).
Competenta de stabilire a concordantei unei norme legale interne, fie ca ea emana de la legiuitorul originar sau cel delegat cu norma constitutionala apartine Curtii Constitutionale potrivit art. 146 din Constitutie, iar deciziile astfel pronuntate sunt general obligatorii de la data publicarii lor in Monitorul Oficial si au putere numai pentru viitor.
Cu privire la constitutionalitatea Legii nr.118/2010 Curtea Constitutionala s-a pronuntat prin Deciziile nr. 872 si 874 din 25 iunie 2010.
S-a retinut, in esenta, ca dreptul la salariu se include in dreptul la munca, drept complex protejat de art. 41 din Constitutie si ca diminuarea salariului se poate constitui intr-o veritabila restrangere a exercitiului dreptului la munca, ca drept constitutional.
O atare masura insa, se poate realiza numai in conditiile strict si limitativ prevazute de art. 53 din Constitutie.
Analizand conditiile in care a fost adoptata Legea 118/2010, prin prisma dispozitiilor art. 53 din Constitutie, Curtea Constitutionala a statuat asupra constitutionalitatii acestei legi concluzionand ca restrangerea mentionata este justificata, fiind intrunite cerintele expres prevazute de textul constitutional respectiv, necesitatea acestei masuri fiind determinata de motivele expres prevazute de textul de lege, proportionalitatea ei cu situatia care a determinat-o, aplicarea masurii in mod nediscriminatoriu si fara sa aduca atingere existentei dreptului sau a libertatii protejate de Constitutie.
In concret, Curtea Constitutionala a retinut ca situatia de criza economico- financiara mondiala reprezinta in continuare o amenintare la adresa stabilitatii economice a tarii si, deci, implicit la adresa securitatii nationale, iar una dintre masurile care se impun pentru combaterea acestei amenintari de catre guvern o reprezinta reducerea cheltuielilor bugetare, masura concretizata, printre altele, in diminuarea cuantumului salariilor, indemnizatiilor sau soldelor cu 25%.
Cu privire la proportionalitatea situatiei care a determinat restrangerea, Curtea a constatat ca exista o legatura de proportionalitate intre mijloacele utilizate ( reducerea cu 25% a cuantumului salariului, indemnizatiei sau soldei ) si scopul legitim urmarit ( reducerea cheltuielilor bugetare si reechilibrarea bugetului de stat ) si ca exista un echilibru echitabil intre cerintele de interes general ale colectivitatii si protectia drepturilor fundamentale ale individului.
De asemenea, Curtea a constatat ca masura legislativa criticata este aplicata in mod nediscriminatoriu, in sensul ca reducerea de 25% se aplica tuturor categoriilor de personal bugetar in acelasi cuantum si mod.
In sfarsit, Curtea a retinut ca legea criticata nu aduce atingere substantei dreptului din moment ce sunt indeplinite conditiile prev. de art. 53 din Constitutie analizate anterior.
In acest sens, Curtea a observat ca masura criticata are un caracter temporar ( pana la 31 decembrie 2010 ) tocmai pentru a nu se afecta substanta dreptului constitutional protejat, aceasta mentinandu-se atat timp cat se mentine amenintarea in considerarea careia aceasta masura a fost luata.
Asa fiind, din cele aratate mai sus, rezulta ca, Curtea Constitutionala a statut clar cu privire la constitutionalitatea masurii diminuarii drepturilor salariale cu 25% ale personalului platit din fondurile publice, iar aceasta statuare este general obligatorie ( art. 147 alin. 4 din Constitutie ) inclusiv pentru instantele judecatoresti.
De altfel, Curtea Constitutionala, in legatura cu aceasta problema, a avut si alte abordari asemanatoare. Astfel, plecand de la premisa ca stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept si o obligatie a legiuitorului ( decizia nr. 108/14.02.2006) a conchis ca atat incadrarea prin lege a diferitilor functionari publici in anumite categorii, clase si grade profesionale, cat si salarizarea acestei incadrari nu reprezinta drepturi fundamentale care nu s-ar putea modifica pentru viitor tot prin lege. Astfel, legiuitorul este in drept sa modifice sistemul de salarizare existent, ori sa il inlocuiasca cu cel nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmarit tinand seama si de resursele financiare disponibile in diferite perioade de timp. De asemenea, tine de  optiunea libera a legiuitorului incadrarea in categorii, clase si grade profesionale ale functionarilor publici ( Deciziile nr. 289/07.06.2005 si 339/28.06.2005 ).
In sfarsit, potrivit deciziei nr. 74/02.02.2006, Curtea a retinut ca "drepturile salariale ale personalului autoritatilor si institutiilor publice, inclusiv drepturile suplimentare, sunt stabilite prin lege. Or, in virtutea acestei atributii, legiuitorul poate ca, in functie de modificarea resurselor bugetare, sa intervina asupra criteriilor de acordare si cuantumurilor valorice ale unor drepturi, sa anuleze, ori sa suspende vremelnic acordarea unora dintre drepturile prevazute _".
Cu privire la compatibilitatea masurii dispusa prin Legea 118/2010 cu prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului, instanta retine urmatoarele :
Desi Curtea Constitutionala, atunci cand a fost sesizata sa se pronunte asupra constitutionalitatii masurilor dispuse prin Legea 118/2010, a fost chemata sa analizeze si daca prin masurile de diminuare a drepturilor salariale ale personalului platit din fondurile publice, se incalca sau nu articolul 1 la Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., chemare ce cade in competenta acestei curti, constituind un aspect de constitutionalitate potrivit art. 11 alin. 2 si art. 20 alin. 1 si 2 din Constitutie, totusi s-a evitat abordarea concreta a acestei chestiuni ( a se vedea Deciziile nr. 872 si 874/2010 ).
Cu toate acestea, in virtutea disp. art. 20 alin. 2 din Constitutie, judecatorul national are posibilitatea de a asigura efectul deplin si direct al normelor Conventiei drepturilor omului, al pactelor si tratatelor la care Romania este parte, acestea fiind prioritare fata de orice alta norma contrara din dreptul national. Statutul special de Conventiei de forta supra-legislativa in dreptul nostru intern, permite instantelor nationale sa inlature din oficiu sau la cererea partilor interesate prevederile legale pe care le considera incompatibile cu drepturile garantate prin Conventie, ori protocoalele sale aditionale, asa cum acestea se reflecta si in jurisprudenta Curtii.
De altfel, potrivit art. 1 al Conventiei se prevede ca partile contractante "recunosc oricarei persoane aflata sub jurisdictia lor, drepturile si libertatile" pe care aceasta le defineste, fapt ce implica indirect ideea aplicarii obligatorii si a dispozitiilor Conventiei in dreptul intern al statelor europene.
De altfel, acest principiu a fost consacrat pentru prima data de Curtea Europeana de Justitie in hotararea VAN GEND EN LOOS din 5 februarie 1963 unde s-a pus problema aplicabilitatii directe a art. 12 ( devenit art. 25 ) din Tratat.
In aceeasi jurisprudenta constanta a C.C.J.E. se arata ca " Judecatorul national insarcinat sa aplice, in cadrul competentei sale, dispozitiile  dreptului comunitar, are obligatia de a asigura realizarea efectului deplin al acestei norme, lasand, la nevoie, pe proprie raspundere neaplicata orice dispozitie contrata legislatiei nationale, chiar ulterioara, fara a solicita sau a astepta eliminarea prealabila a acesteia pe cale legislativa sau prin orice prevedere constitutionala ( Hotararea din 9 martie 1978 data in cauza Administrazione delle finanze della Stato/Simmenthal nr. C/106/77 ).
Asadar, in sistemul judiciar roman exista doua cai la indemana instantelor de judecata prin care se poate verifica daca o norma de drept intern determinanta la pronuntarea unei solutii este sau nu conforma cu drepturile si libertatile fundamentale ale omului, astfel cum acestea sunt reglementate  de Constitutie, conventiile si tratatele internationale.
Una directa, de aplicare nemijlocita a normelor internationale si alta, indirecta, prin intermediul Curtii Constitutionale.
Alegerea este la latitudinea instantelor nationale, acest lucru fiind subliniat expres si de C.E.D.O. in jurisprudenta sa ( cauza D. Popescu c. Romaniei ( nr. 2 ) publicata in Monitorul Oficial nr. 830/5 decembrie 2007 ).
Verificand compatibilitatea masurii reducerii salariului reclamantului, prin prisma respectarii art. 1 al Protocolului nr. 1 la Conventie, trebuie mai intai sa parcurgem textul acestui articol care este urmatorul : "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adapta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor".
Cu privire la domeniul de aplicare a art. 1 al Protocolului 1, incepand cu cauza Spporong et Lonnroth c/Suediei si in continuare instanta de contencios european a drepturilor omului a stabilit ca el cuprinde trei norme distincte, strans legate intre ele si anume : prima care enunta principiul respectarii proprietatii; a doua care vizeaza privarea de libertate si o supune  anumitor conditii; si a treia recunoaste puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contributii sau a amenzilor.
Asa cum s-a statuat in cauza Gasus Dosier und Fardertechnik GmbH impotriva Olandei, ultimele doua reguli trebuie interpretate prin prisma principiului general enuntat in prima regula, deoarece se refera la cazuri speciale de incalcare a drepturilor la respectarea bunurilor.
Mai intai urmeaza sa analizam daca drepturile de natura salariala intra in sfera notiunii de bun si, prin urmare, beneficiaza de protectia asigurata de prevederile art. 1 al protocolului 1.
Jurisprudenta C.E.D.O. in acest domeniu este deosebit de nuantata, iar din analiza ei rezulta ca, Curtea face o distinctie esentiala intre dreptul de a continua sa primesti in viitor un salariu intr-un anumit cuantum si dreptul de a primi efectiv salariu, castigat pentru o perioada in care munca a fost prestata.
Astfel, in cauza Lelas v/Croatia din 20 mai 2010 Curtea a statuat inca o data ca nu este consacrat de Conventie dreptul de a fi platit in continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obtinut, ce s-a castigat, reprezinta un "bun" in sensul art. 1 din protocolul 1. Prin urmare, fiind prevazut intr-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuata este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
Edificatoare in acest sens este si hotararea Marii Camere in cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 in care reclamantii sustineau ca au dreptul la un supliment banesc, care insa fusese abrogat. Curtea a statuat ca pretentia poate fi considerata bun daca este suficient de determinata si fundamentata legal in dreptul intern ( de ex. cand exista o jurisprudenta constanta care sa recunoasca acel drept ). Curtea a retinut ca reclamantii nu aveau o speranta legitima de a primi un spor la salariu individual din moment ce schimbandu-se conditiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a incetat.
In mod similar si in speta Bahceyaka c/ Turciei din 13 iulie 2006 undeCurtea reitereaza faptul ca un venit viitor poate fi considerat "bun" numai daca venitul a fost castigat sau daca exista un titlu executoriu cu privire la acel venit.
In sfarsit, potrivit hotararii Kechko c/ Ucrainei din 8 noiembrie 2005, Curtea statueaza ca este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi platite angajatilor sai din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, facand modificarile legislative necesare. Totusi, daca printr-o dispozitie legala in vigoare se stabileste plata unor sporuri si conditiile pentru acestea au fost indeplinite, autoritatile nu pot in mod deliberat sa amane plata lor, atata vreme cat dispozitiile legale sunt in vigoare.
Rezulta, asadar, din multitudinea solutiilor prezentate ca dreptul la anumite beneficii banesti in calitate de salariat nu este un drept de sine statator consacrat  si aparat ca atare de Conventie ci a fost asimilat de catre Curte in anumite conditii unui drept de proprietate si analizat de perspectiva art. 1 al primului Protocol aditional la Conventie.
De aceea, dreptul salarial ca sa fie considerat un "bun", el trebuie sa indeplineasca toate conditiile prevazute de Conventie si consacrate de jurisprudenta C.E.D.O., situatie fata de care Curtea se raporteaza si verifica constant legislatia interna care instituie acele drepturi stiut fiind ca, Conventia nu garanteaza persoanelor dreptul de a obtine pe viitor un anumit bun in lipsa unei baze legale a pretentiei reclamantului, Curtea neputand crea un drept nou in favoarea acestuia.
Cu alte cuvinte, Conventia protejeaza dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor intinderea acestuia.
Revenind la cazul concret al spetei, se poate observa, din perspectiva celor aratate pana aici, ca ceea ce s-a afectat prin masurile reglementate de Legea 118/2010 nu este dreptul la salariu al reclamantului, ci cuantumul acestuia in sensul diminuarii pentru viitor cu 25%, ceea ce din perspectiva jurisprudentei C.E.D.O. nu este o incalcare a Conventiei si art. 1 al primului Protocol.
A acorda reclamantului, in continuare, drepturile salariale nediminuate cu 25%, prin ignorarea dispozitiilor Legii 118/2010, inseamna a proteja o pretentie care nu mai are baza legala in dreptul intern, ceea ce nici Conventia nu protejeaza.
In sfarsit, daca am merge mai departe, si cu luarea in considerare a precizarilor facute mai sus, drepturile de natura salariala invocate de reclamant intra in sfera drepturilor de proprietate reglementate de art. 1 Protocolul nr. 1 aditional la Conventie asa cum de altfel rezulta din jurisprudenta Curtii ( cauzele De Santa c. Italia, Zapalorcia C. Italia, Abenovoli C. Italia, Nicodemo C. Italia ) diminuarea acestor drepturi s-ar plasa in contextul unei ingerinte a autoritatilor publice in exercitarea dreptului la respectarea bunului in sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al articolului din Protocolul 1.
In atare situatie pentru ca ingerinta sa fie compatibila cu Conventia si jurisprudenta C.E.D.O., aceasta trebuie sa intruneasca cumulativ urmatoarele conditii : sa fie prevazuta de lege, sa urmareasca un scop legitim de interes general, sa fie proportionala cu scopul legitim urmarit, adica sa releve un "echilibru" just intre cerintele interesului general si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale omului.
Ori circumstantele spetei de fata releva faptul ca sunt indeplinite toate conditiile mai sus aratate, explicatia fiind relatata in detaliu atunci cand s-a analizat constitutionalitatea masurii diminuarii drepturilor salariale al reclamantului.
In esenta, masura diminuarii s-a luat in baza unei legi ( Legea 18/2010 ), scopul de interes general fiind acela al realizarii stabilitatii economice a tarii si, implicit, a securitatii nationale prin reducerea cheltuielilor bugetare, masura concretizata, printre altele, in reducerea cheltuielilor cu salariile.
Cu privire la proportionalitate masurii in raport de scopul legitim urmarit trebuie aratat ca  diminuarea drepturilor salariale  desi o ingerinta in acest bun, aceasta nu este calificata ca fiind o "privare de bun", ci ca o atingere adusa dreptului la respectarea bunurilor ( cauza Hasani vs. Croatia, hotararea din 30 septembrie 2010 si cauza Aizupurna C. Spania din 02.02.2010 ).
Aceasta chestiune este esentiala pentru ca numai in aceasta situatie in care ingerinta este calificata ca fiind o "privare", plata despagubirilor ( sau a unei compensatii ) este o conditie esentiala pentru respectarea proportionalitatii  (  in afara unor circumstante exceptionale - cauza Jahn si altii c. Germaniei ).
Cum insa asa cum am aratat mai sus, Curtea considera ca diminuarea drepturilor salariale nu este "o privare de bun" ci o atingere adusa dreptului la respectarea bunurilor, lipsa despagubirii nu duce automat la incalcarea art. 1 din Protocolul 1.
In acest sens, jurisprudenta C.E.D.O. statueaza ca statul se bucura de o larga marja de apreciere pentru a  determina oportunitatea si intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea constata ca nu este rolul sau de a verifica in ce masura existau solutii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmarit, cu exceptia situatiei in care aprecierea autoritatilor este vadit lipsita de orice temei ( Wieczorek C. Poloniei, hotararea din 08 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher C. Austriei, Hotararea din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53 ).
Avand in vedere ca nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proportionalitate nu va consta in  verificarea acordarii de catre stat a unei despagubiri adecvate, si se va analiza in concret in ce masura functionarul public a fost lipsit in totalitate de salariu ( Kjartan Asmundsson C. Islandei, hotararea din 12 octombrie 2004, par. 39 ), functionarul si familia sa au fost lipsiti in totalitate de mijloace de subzistenta ( Azinas c. Ciprului, par. 44 ) sau masura este discriminatorie ( Kjartan Asmundsson C. Islandei, citata mai sus, par. 39 ).
Asa dupa cum aratam, in aceste conditii trebuie avuta in vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasa statelor in stabilirea propriilor politici in aceasta materie, marja care consideram ca este si mai mare atunci cand necesitatea interventiei statului rezulta din consecintele pe care criza economica internationala le produce asupra deficitului bugetar.
Chiar si in aceste conditii, s-ar putea ajunge in anumite situatii la concluzia incalcarii Conventiei atunci cand in circumstantele concrete ale unui caz dat salariatul va suporta o sarcina disproportionata si excesiva: spre exemplu, pe langa reducerea de 25% a salariului acestuia mai exista si alte pierderi de venituri, situatia financiara a familiei ar fi grav afectata, nemaiputand fi platite rate, intretinere, salariatul fiind astfel lipsit de mijloace de subzistenta.
O astfel de situatie constatam ca in cazul de fata nu a fost dovedita de catre reclamant, motiv pentru care nu se poate trage concluzia ca au fost incalcate normele comunitare sub aspectul proportionalitatii.
Pe de alta parte, in analiza de proportionalitate in cazul in speta, trebuie tinut cont si de caracterul temporar al masurii luate.
Prin urmare, conform jurisprudentei C.E.D.O. instanta constata ca statul are posibilitatea sa reduca salariile personalului bugetar prin modificari legislative pe care le adopta, iar Conventia nu confera dreptul de a continua sa primesti un salariu intr-un anumit cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul salariului.
Daca am rationa in sens contrar, adica in sensul ca salariile bugetarilor nu pot fi diminuate nici printr-o lege edictata de stat in conditiile in care exista o criza economica mondiala, fiind in pericol stabilitatea economica a statului si am accepta ca, cuantumul salariului este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie s-ar ajunge la situatia in care, in virtutea Conventiei statele nu ar mai putea legifera in viitor asupra diminuarii cuantumului sau eliminarii unor beneficii sociale, indiferent de situatia economica sau sociala concreta si asta in conditiile in care C.E.D.O. nu a reglementat expres acest domeniu.
Ar mai fi de spus si faptul ca instantele nationale nu pot interpreta Conventia si sfera de aplicare a acesteia fara a exista o jurisprudenta a Curtii in acest sens ci pot doar aplica jurisprudenta existenta la situatii similare din statul respectiv.
Concluzionand, din analiza facuta pana aici, avand in vedere circumstantele concrete ale cauzei si marja mare de apreciere de care se bucura statele in domeniu, se poate conchide ca in cauza s-a demonstrat ca masura diminuarii salariului cu 25% nu incalca conditiile reglementate de art. 1 din Protocolul 1 la Conventie, situatie in raport de care dispozitiile legale privind aceasta diminuare urmeaza a fi avute in vedere de instanta si aplicate in speta si in consecinta cererea reclamantului O.C. urmeaza a fi respinsa ca neintemeiata.

Tribunalul Ialomita - sectia civila si litigii de munca - sentinta civila nr. 209 F/ 25.01.2011