TAXA PENTRU SERVICIUL PUBLIC DE RADIODIFUZIUNE SI TELEVIZIUNE

TAXA PENTRU SERVICIUL PUBLIC DE RADIODIFUZIUNE SI TELEVIZIUNE

Art. 40 alin. 3 din legea 41/1994 (" persoanele juridice cu sediul in Romania au obligatia de a plati o  taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si televiziune, in calitate de beneficiari ai acestora") nu instituie o prezumtie legala absoluta, privind calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice. In eventualitatea in care legiuitorul ar fi dorit instituirea unei asemenea prezumtii legale absolute ar fi intrebuintat o formula de exprimare aflata la adapost de orice interpretare de genul "persoanele juridice cu sediul in Romania au obligatia de a plati o  taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si televiziune".

Judecatoria Bistrita - sectia civila, Sentinta civila nr. 7998/2013, pronuntata in dosarul nr. 2819/190/2013

Prin cererea inregistrata la aceasta instanta sub numarul de mai sus, reclamanta SRD a solicitat sa se dispuna obligarea paratei SC LM SRL la plata sumei totale de 736,34 lei, reprezentand taxa pentru serviciul public de radiodifuziune facturata in perioada aprilie 2010 - decembrie 2011, in cuantum de 630 lei, si penalitati de intarziere calculate la data de 19.02.2013, in cuantum de 106,34 lei; cu cheltuieli de judecata.
In motivare se arata ca, potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, privind organizarea si functionarea reclamantei, republicata, persoanele juridice cu sediul in Romania, inclusiv filialele, sucursalele, agentiile si reprezentantele acestora, precum si reprezentantele din Romania ale persoanelor juridice straine, au obligatia sa plateasca o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si o taxa pentru serviciul public de televiziune, in calitate de beneficiari ai acestor servicii.
In aplicarea art. 40 alin. 4 din Legea nr. 41/1994 a fost adoptata Hotararea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, hotarare aplicabila la momentul formularii prezentei cereri de chemare in judecata si care stabileste, printre altele, cuantumurile lunare ale taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de platitori, precum si modalitatea de incasare si scutire de la plata acestora, statuand si modalitatea de calcul pentru penalitatile de intarziere.
In conformitate cu prevederile HG nr. 977/2003, art. 5 alin. 1 "Taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune se va incasa de la platitorii acesteia, prevazuti la art. 1 si 3, de catre Societatea Comerciala de Distributie si Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, in baza unui contract de mandat, odata cu plata energiei electrice consumate".
Potrivit art. 6 alin. 1 si 2 din HG nr. 977/2003, pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune platitorii platesc penalitati pentru fiecare zi de intarziere, iar cuantumul acestora se determina in conformitate cu metodologia de calcul a Societatii Comerciale de Distributie si Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" -S.A. pentru intarzierea la plata a facturii de energie electrica, instituindu-se o derogare de la prevederile art. 1087 Cod civil conform principiului specialia generalibus derogant.
In drept s-au invocat dispozitiile art. 112 Cod procedura civila, art. 40 alin. 3 si 4 din Legea nr. 41/1994 si HG nr. 977/2003.
In probatiune s-au anexat inscrisuri (f. 5-27).
Legal citata, parata a formulat intampinare prin care a solicitat sa se dispuna respingerea ca neintemeiata a actiunii; cu cheltuieli de judecata.
In motivare se arata ca cererea reclamantei este neintemeiata, in primul rand, sediul societatii fiind in apartamentul proprietatea administratorului legal, LC si a sotiei. Cei doi, de asemenea, platesc in cadrul facturii de energie, factura emisa pentru persoane fizice, taxa radio si taxa TV, iar societatea nu desfasoara activitate la sediul social Ori, fata de acest fapt, nu poate fi obligata parata la plata taxei radio, atat timp cat societatea nu desfasoara activitate la sediul social, iar in celalalt punct de lucru nu detine niciun receptor radio. In plus, familia administratorului societatii, pentru apartamentul acestora, apartament in care se afla sediul societatii, plateste taxa radio datorata, in conditiile legii. De asemenea, in nenumarate randuri, Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a pronuntat cu privire la taxa radio, constatand nulitatea articolului 3 alin. l si 2 din HG nr. 977/2003, fata de dispozitiile art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994. In acest sens, parata invoca Sentinta civila nr. 185/27.04.2010 a Curtii de Apel Cluj, Decizia civila nr. 607/03.02.2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Decizia civila nr. 2102/09.04.2009 a aceleiasi instante. Astfel, in toate aceste hotarari judecatoresti, instanta suprema a constatat ca, in conformitate cu dispozitiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, "persoanele juridice cu sediul in Romania, inclusiv filialele, sucursalele, agentiile si reprezentantele acestora, precum si reprezentantele din Romania ale persoanelor juridice straine, au obligatia sa plateasca o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si o taxa pentru serviciul public de televiziune, in calitate de beneficiari ai acestor servicii". Ori, instanta suprema a analizat sintagma "beneficiar" - prin dispozitiile Deciziei nr. 297/06.07.2004 a Curtii Constitutionale - prin raportare la definitia acestei sintagme si la prevederile art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994. In urma acestei analize minutioase, Inalta Curte a concluzionat : "s-a relevat ca art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, stabileste ca veniturile proprii ale Societatii Romane de Radiodifuziune si Societatii Romane de Televiziune provin, intre altele, si din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, asa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face si obiectul exceptiei de neconstitutionalitate, taxele sunt datorate de catre subiectele de drept acolo mentionate, "in calitate de beneficiari ai acestor servicii". Asadar, obligatia prevazuta de text este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiaza, in diferite modalitati, de serviciile publice respective si, in consecinta, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi retinuta. [...] Autoritatea de jurisdictie constitutionala din Romania a examinat constitutionalitatea acestor prevederi statuand ca ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentala privind ocrotirea in mod egal a proprietatii, cata vreme textul in discutie se interpreteaza in sensul ca obligatia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiaza de aceste servicii.
Notiunea de "beneficiar" a fost definita ca fiind persoana, colectivitate sau institutie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoana fizica sau juridica in folosul careia se realizeaza o actiune; cel care beneficiaza de ceva; persoana, institutie etc. pentru care se face o lucrare; persoana, intreprindere, institutie pentru care se executa o lucrare, se presteaza diferite servicii. Prin interpretarea normelor de drept civil se intelege operatiunea logic-rationala de stabilire a continutului si sensului normelor de drept civil. Hotararile Guvernului dau expresie unei competente originare a Guvernului, strict limitata si decurgand din insasi natura functiei pe care acesta o indeplineste. Legile fiind adoptate de catre Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, ii revine numai organizarea executarii legilor, scop in care emite hotarari tocmai pentru a face o lege cat mai clara si pentru dezlegarea chestiunii litigioase,
Curtea a considerat ca este necesar sa se realizeze mai intai interpretarea normei cuprinse in art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare. Curtea a avut in vedere ca intr-o interpretare gramaticala aceasta norma juridica instituie obligativitatea platii taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, si anume a acelor entitati in folosul carora se realizeaza actiunea de informare de catre cele doua servicii publice. Nu numai interpretarea gramaticala conduce la aceasta concluzie, ci si o interpretare logica si sistematica a acestor dispozitii, care implica lamurirea intelesului lor tinandu-se cont de legaturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din acelasi act normativ sau din alte acte normative.
Se recunoaste dreptul societatilor comerciale de a-si suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendarii temporare a activitatii, entitatea nu mai desfasoara niciun fel de activitati menite sa conduca la realizarea obiectului social. in acest context nu are interesul ca entitate sa se expuna actiunii de informare realizata de catre cele doua servicii publice. Tot agentilor economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizarii ca nu desfasoara activitate la sediul social, context in care nu mai este necesara verificarea intrunirii conditiilor privind autorizarea functionarii in acele spatii.
Daca se admit aceste premise, la un sediu social unde nu se desfasoara activitate entitatea nu poate beneficia in locatia respectiva de cele doua servicii publice. A interpreta norma in discutie in sensul ca societatile comerciale datoreaza aceasta taxa chiar daca nu beneficiaza in mod direct de aceste servicii si nu detin receptoare menite sa transmita informatia inseamna a goli de continut celelalte dispozitii din normele juridice comerciale speciale care le confera acestor entitati dreptul de a nu desfasura niciun fel de activitate pe o perioada limitata de timp. Norma juridica trebuie interpretata in sensul aplicarii ei si, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distinga. Interpretarea gramaticala a notiunii de "beneficiar" include persoanele fizice sau juridice in folosul carora se presteaza efectiv cele doua servicii publice. [...] De aceea, exceptia prevazuta in cazul persoanelor fizice nu impiedica aplicarea logica a acestei scutiri si in privinta persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. (7) al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri si in ipoteza reglementata la alin. (3) al aceluiasi articol. Art. II din Legea nr. 533/2003 nu face distinctie in privinta scutirilor intre persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului in discutie in maniera evocata de Guvern ar fi neconforma cu dreptul garantat in art. 1 din Primul Protocol aditional si ar denatura sensul interpretarii jurisdictionale realizate indirect pe calea contenciosului constitutional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate in situatii similare cu persoanele fizice carora li se recunoaste acest drept nu vizeaza un scop legitim, constituind practic o ingerinta in dreptul de proprietate al celor dintai, ingerinta care nu se justifica nici prin proportionalitate, nici prin scop, neexistand un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat de Executiv prin masura care priveaza de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera — S.A. si altii impotriva Belgiei, Hotararea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38)".
Fata de interpretarea facuta de Inalta Curte de Casatie si Justitie a notiunii de "beneficiar" astfel cum a fost ea ceruta de dispozitiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, este evidenta nelegalitatea art. 3 alin.2 din HG nr.977/2008, nelegalitate constatata, de altfel, si de instanta suprema. Fata de constatarile, atat cele ale Curtii Constitutionale, dar si ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, parata invoca autoritatea de lucru judecat ale acestor hotarari, si, pe cale de consecinta nelegalitatea art. 3 alin.2 din HG nr.977/2008, articol de care se prevaleaza reclamanta in cererea sa.
Astfel, emiterea si facturarea taxei radio pe care o pretinde acum reclamanta, priveste sediul social al firmei, dupa cum rezulta din insasi actele depuse de reclamanta in probatiune. Dar, la sediul social al firmei este locuinta unei familii, familie care plateste, lunar, taxa radio. In consecinta, societatea parata nu desfasoara nici o activitate la sediul social, motiv pentru care nu detine niciun aparat de la acel sediu, nici la punctele de lucru pe care le au. Este evident ca societatea nu beneficiaza de serviciul public de radiodifuziune, atat timp cat activitatea societatii nu se desfasoara la sediul social. Fata de acest fapt, este ilogic sa fie obligata la plata taxei radio, atat timp cat nici la sediul social, nici la punctul de lucru nu detine receptor radio, deci nu este  beneficiara vreunui serviciu prestat de reclamanta. Fata de cele aratate, solicitarea reclamantei de obligare a sa la plata sumei de 630 lei cu titlu de taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, serviciu de care nu beneficiaza in cadrul societatii, este neintemeiata si se impune respingerea acestei cereri.
In ceea ce priveste obligarea societatii parate la plata penalitatilor in valoare de 106.34 lei si aceasta pretentie este neintemeiata. In primul rand, se invoca faptul ca atat timp cat nu datoreaza taxa radio, reclamanta nu poate solicita si plata penalitatilor aferente acestei taxe, conform principiului ca ceea ce este nul, nu poate produce efecte juridice. In al doilea rand, reclamanta nu este indreptatita sa ceara penalitati de la societatea in cauza atat timp cat aceste penalitati nu au fost prevazute in contract, intre cele doua parti neexistand niciun un contract valabil incheiat. Ori penalitatea este o sanctiune care se aplica pentru executarea cu intarziere a obligatiilor contractuale, doar daca aceasta sanctiune este expres prevazuta intr-un contract si acceptata de parti prin semnarea contractului. Intre societatea parata si reclamanta nu a existat niciodata contract incheiat in mod valabil prin care sa-si fi asumat vreo obligatie de plata a penalitatii, motiv pentru care nu poate fi obligata la plata acestei penalitati.
In drept s-au invocat prevederile art. 197, art. 205, art. 208, din Noul Cod de procedura civila, art. 178, art. 1179, art. 1204, art. 1242, art. 1552, art. 1553, art. 1538, art. 1539 din Noul Cod civil si art. 1066, art. 1067 din vechiul Cod civil.
In probatiune s-au anexat inscrisuri (f. 45-63).
Prin raspunsul la intampinare depus la dosarul cauzei la data de 12.06.2013, reclamanta arata, referitor la faptul ca sediul principal al societatii parate se afla in B., str. TV, nr. 25, scara B, etaj 1, ap. 13, jud. BN, la aceeasi adresa cu a administratorului LC (adresa unde s-a platit taxa radio de catre persoana fizica), aceasta sustinere nu are nicio relevanta intrucat, potrivit legii (Legea nr. 41/1994 si HG nr. 977/2003) obligativitatea platii taxei radio revine atat persoanei juridice, cat si persoanei fizice. Persoana fizica si persoana juridica sunt doua entitati juridice distincte cu drepturi si obligatii distincte, astfel incat faptul platii taxei de radiodifuziune de catre persoana fizica nu scuteste persoana juridica SC P SRL de plata taxei radio.
Referitor la declaratia paratei facuta in cadrul intampinarii depuse la dosarul cauzei in sensul ca societatea respectiva nu detine radio, legea nu prevede declaratia persoanei juridice ca nu detine radio pentru a fi scutita de plata taxei radio, asa cum prevede in mod expres pentru persoanele fizice. Dupa cum se cunoaste, exceptiile de la lege trebuie interpretate strict si limitativ, fara a le putea extinde prin similitudine si la alte situatii asa cum procedeaza societatea parata in prezenta cauza. De asemenea, doar persoanele juridice care se incadreaza in categoria microintreprinderilor si care si-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale nu mai au obligatia de plata a taxei pentru radio, potrivit art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, cu modificarile ulterioare, ceea ce insa nu este cazul in situatia societatii parate (care nu este microintreprindere si nici nu si-a suspendat activitatea conform prevederilor legale).
Este adevarat ca, asa cum a aratat si parata in intampinarea depusa la dosarul cauzei, prin Decizia civila nr. 2102/09.04.2009 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie - Sectia de Contencios Administrativ si Fiscal, instanta a anulat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003. Ulterior, decizia respectiva a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 691/14.10.2009. Potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004, "hotararile judecatoresti definitive si irevocabile prin care s-a anulat in tot sau in parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor. Acestea se publica obligatoriu dupa motivare, la solicitarea instantelor, in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, sau, dupa caz, in monitoarele oficiale ale judetelor or al municipiului Bucuresti, fiind scutite de plata taxelor de publicare". Avand in vedere decizia instantei de judecata pronuntata in legatura cu art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, precum si publicarea acesteia in Monitorul Oficial al Romaniei, dar si efectele publicarii lor, Guvernul Romaniei a emis o noua hotarare avand numarul 1012/09.09.2009 (publicata in Monitorul Oficial nr. 695/15.10.2009).
Prin HG nr. 1012/09.09.2009, legiuitorul a modificat art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, iar articolul respectiv a devenit urmatorul (forma care se pastreaza si in prezent): "persoanele juridice cu sediul in Romania, care se incadreaza in categoria microintreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, au obligatia sa plateasca pentru sediul social o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune, cu exceptia celor care si-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale".
Potrivit art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003, persoanele juridice cu sediul in Romania, inclusiv filialele acestora, precum si sucursalele si celelalte subunitati ale lor fara personalitate juridica si sucursalele sau reprezentantele din Romania ale persoanelor juridice straine au obligatia sa plateasca o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune. Avand in vedere art. 3 alin. 1si 2 din HG nr. 977/2003 - in forma sa actuala - dar si prevederile art. 40 alin 3 din Legea 41/1994 rezulta indubitabil obligatia legala a societatii parate de a plati taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Referitor la sustinerea paratei din intampinarea depusa la dosarul cauze in sensul ca institutia reclamanta nu ar fi indreptatita sa ceara de la societatea parata penalitati intrucat penalitatile respective nu au fost prevazute in contract, avand in vedere faptul ca intre societatea parata si SRR nu exista un contract valabil incheiat, se impune respingerea sustinerii respective.
Referitor la inexistenta unui contract de furnizare servicii incheiat intre societatea parata si institutia reclamanta, aceasta invedereaza faptul ca SRR este o institutie publica ce desfasoara un serviciu public autonom de interes national potrivit art. 1 din legea de infiintare, nu o persoana juridica oarecare obligata la incheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitatile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR il reprezinta intreaga populatie a Romaniei, avand in vedere dispozitiile Legii nr. 41/1994, intrucat prin infiintarea SRR, aceasta asigura pluralismul, libera exprimare a ideilor si opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane in mod particular, societatea romaneasca de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalitati de aceasta. Articolul 31 din Constitutie prevede dreptul tuturor cetatenilor la informare, iar serviciile publice de radiodifuziune constituie modalitatile principale prin care statul asigura respectarea acestui drept.
Referitor la penalitatile solicitate prin actiunea introductiva de instanta, potrivit art. 6 din HG nr. 977/2003, pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune platitorii platesc penalitati pentru fiecare zi de intarziere. Penalitatile se determina in conformitate cu metodologia de calcul a Societatii Comerciale de Distributie si Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" S.A. pentru intarzierea la plata a facturii de energie electrica.
Pe fondul cauzei, reclamanta invedereaza ca, potrivit art.40 alin 3 din Legea 41/1994, "persoanele juridice cu sediul in Romania, inclusiv filialele acestora, precum si sucursalele si celelalte subunitati ale lor fara personalitate juridica si sucursalele sau reprezentantele din Romania ale persoanelor juridice straine, au obligatia sa plateasca o taxa lunara pentru serviciul public de radiodifuziune". Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microintreprinderile, au prezumata calitatea de beneficiar in acceptiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin 3., iar in cazul de fata nu se poate da o alta interpretare termenului de beneficiar, fata de cea pe care a avut-o in vedere legiuitorul la momentul adoptarii legii, precum si Curtea Constitutionala la momentul cand a stabilit prin Decizia nr.297/2004 ca textul de lege este constitutional.
De asemenea, Inalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia nr. 1930/02.04.2009, s-a pronuntat deja pe notiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, avand in vedere totodata Decizia Curtii Constitutionale nr.297/2004. Astfel, in interpretarea acestei sintagme, trebuie sa se aiba in vedere ratiunile/motivarile Curtii Constitutionale care au condus la luarea Deciziei Curtii Constitutionale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici inlaturate de Curtea Constitutionala prin respingerea exceptiei de neconstitutionalitate a art. 40 alin 3 din Legea 41/1994.
In acest sens precizeaza ca, potrivit Deciziei nr. 297/2004, Curtea Constitutionala a mentionat ca nici una din criticile formulate nu poate fi retinuta, constatand de asemenea, ca sustinerile de neconstitutionalitate sunt neintemeiate si pe cale de consecinta a respins exceptia. Astfel, "...obligativitatea platii de catre toate persoanele juridice romane a taxei pentru serviciul public, independent de conditia detinerii de receptoare, este nejustificata, intrucat textul de lege criticat nu ia in considerare ca unele dintre acestea sa nu detina receptoare_". Rezulta din cele prezentate ca prin pronuntarea deciziei, Curtea Constitutionala a clarificat problema obligativitatii platii taxei, indiferent de detinerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevazute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Astfel, prin Decizia nr. 1930/02.04.2009, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat urmatoarele: "in cazul persoanelor juridice, in mod evident, legiuitorul nu a inteles sa faca deosebire intre cele care detin si cele care nu detin receptoare radio sau TV, instituindu-se asa cum rezulta in mod clar ...obligativitatea platii acestor doua taxe". "De altfel, daca in intentia legiuitorului ar fi fost sa se faca o asemenea distinctie acest lucru s-ar fi facut in mod expres asa cum s-a procedat in cazul persoanelor fizice..". "Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretata decat in modul in care Curtea Constitutionala si Curtea de Apel Cluj au abordat-o".
De asemenea, legat de ratiunea platii taxei radio de catre beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui sa tina seama instanta de judecata la pronuntarea hotararii, mentioneaza faptul ca din punct de vedere constitutional, in sistemul de drept romanesc, ratiunea existentei SRR, ca si fundamentul platii taxei radio isi gaseste reglementarea constitutionala in art. 31 alin 5 din Constitutia Romaniei, care stabileste, printre drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, dreptul la informare. Alin. 2 al acestui articol prevede faptul ca autoritatile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligatii a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetatenilor se coreleaza cu obligatia statului de a-i informa corect, atat dreptul cetatenesc cat si obligatia corelativa a statului fiind prevazute constitutional. Obligatia statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetatenilor implica o cheltuiala publica, inclusiv cu organizarea si functionarea serviciilor publice de radio si televiziune mentionate la art. 31 alin.5 din Constitutie. Din aceasta perspectiva, este de remarcat faptul ca art. 56 alin. 1 din Constitutie instituie obligatia cetatenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe si impozite.
In acest context, fundamentul platii taxei radio de catre persoanele fizice si juridice este reprezentat in concluzie, in mod esential, de obligatia constitutionala a cetatenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si functionarea SRR, rezultand, dupa cum am aratat, din obligatia constitutionala a statului de a informa corect pe cetateni, dar si din cea de a asigura si de a stimula accesul la cultura) o desfiintare a acestor taxe insemnand lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizarii dreptului de informare a cetateanului si deci afectarea acestui drept, al oricarui cetatean, persoana fizica sau juridica (fiind cunoscut faptul ca, potrivit jurisprudentei constante a Curtii Europene a Drepturilor Omului si persoana juridica este considerata cetatean).
Reclamanta mai invedereaza ca, potrivit art.2 din Precizarile emise de SRR pentru aplicarea HG nr.977/2003 prin "receptor radio" se intelege orice aparat care poate recepta programele de radio, respectiv: radio la domiciliu, masina personala, telefonul mobil, calculator, I-poduri sau orice alte aparate de natura celor care pot receptiona in orice mod programele radio, precum si abonamentele la cablu TV.
Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la termenul din 18.09.2013, parata a reiterat aspectele relevate in intampinare, insistand asupra puterii de lucru judecat privind nelegalitatea art. 3 alin. l si 2 din HG nr. 977/2003; cu cheltuieli de judecata.
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta a retinut  urmatoarele: 
In perioada aprilie 2010 - decembrie 2011 au fost emise paratei de catre SC FFEE E. F T N SA, in calitate de mandatar al reclamantei, o serie de facturi fiscale in valoare de 630 lei reprezentand taxa radio si TV. Pentru suma de 630 lei reprezentand taxa radio si TV reclamanta a calculat penalitati de intarziere in cuantum de 106,34 lei. Potrivit disp. art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, persoanele juridice cu sediul in Romania au obligatia de a plati o  taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si televiziune, in calitate de beneficiari ai acestora. Acest text legal instituie in sarcina persoanelor juridice beneficiare a serviciului public de radiodifuziune si televiziune obligatia de a achita o taxa pentru aceste servicii, cuantumul taxei fiind stabilit prin dispozitiile HG 977/2003, acest text legal stabilind si penalitatile de intarziere in cazul neplatii la termen a taxei respective. Avand in vedere aceste texte legale  instanta retine ca singura conditie necesara pentru existenta obligatiei paratei de plata a sumei de 540 lei este ca aceasta sa fi beneficiat, in perioada aprilie 2010 - decembrie 2011, de serviciile  de radiodifuziune si televiziune furnizate de reclamanta, cuantumul obligatiei, in cazul in care aceasta exista, fiind stabilit prin lege.
La fundamentarea solutiei adoptate, prima instanta a mai mentionat ca parata a negat calitatea sa de beneficiar al serviciilor de radio si televiziune iar reclamanta nu a probat prin nici un mijloc de proba faptul ca in perioada pentru care s-au emis facturile fiscale parata a beneficiat de aceste servicii, cu toate ca potrivit disp. art. 249 din Noul cod de procedura civila cel ce face o sustinere in cursul procesului trebuie sa o dovedeasca, in afara de cazurile prevazute de lege. Sustinerea reclamantei potrivit careia textul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 prezuma calitatea persoanelor juridice de beneficiar al serviciilor de radio si televiziune este neintemeiata intrucat textul legal invocat este clar formulat si nu contine vreo dispozitie potrivit careia persoanele juridice sunt prezumate beneficiare ale serviciului de radio si televiziune sau potrivit careia obligativitatea achitarii taxei radio si TV ar exista indiferent daca persoana juridica este sau nu beneficiara a acestor servicii. De altfel, in acelasi sens si Curtea Constitutionala a retinut in considerentele  deciziilor 297/2004 si 331/2006, ca obligatia de plata a serviciului de radiodifuziune si televiziune este doar in sarcina persoanelor juridice care beneficiaza, in diferite modalitati, de serviciile publice respective. Astfel, din interpretarea data in considerentele deciziilor mentionate, Curtea Constitutionala a retinut in mod implicit ca sunt si persoane juridice care nu au in sarcina obligatia de plata a serviciului de radiodifuziune si televiziune, astfel neputandu-se vorbi de o prezumtie legala instituita de art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994. Singurul text legal care ar fi condus la retinerea prezumtiei legale indicate de reclamanta era prevazut in art. 3 alin. 2 din H.G. 977/2003, cu textul "persoanele juridice cu sediul in Romania au obligatia de a plati o  taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si televiziune", prevedere legala ce a fost anulata de Curtea de Apel Cluj prin sentinta nr. 64 din 16.02.2009, ramasa irevocabila prin respingerea recursurilor formulate impotriva ei de catre ICCJ prin decizia 607/03.02.2011.
 Prima instanta a mai aratat ca potrivit disp. art. 453 alin. 1 din Noul cod de procedura civila partea care pierde procesul va fi obligata, la cererea celeilalte parti care a castigat, sa ii plateasca acesteia cheltuielile de judecata iar potrivit disp. art. 452 din Noul cod de procedura civila partea care pretinde cheltuieli de judecata trebuie sa faca, in conditiile legii, dovada existentei si intinderii lor, cel mai tarziu la data inchiderii dezbaterilor asupra fondului. Avand in vedere aceste dispozitii legale si faptul ca cererea de chemare in judecata urmeaza a fi respinsa instanta va respinge cererea reclamantei de obligare a paratei la plata cheltuielilor de judecata, ca neintemeiata. Intrucat parata nu a probat existenta si intinderea cheltuielilor de judecata, instanta va respinge si cererea acesteia de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecata.
Impotriva sentintei civile nr.7998/09.10.2013 pronuntata de Judecatoria Bistrita in dosar civil nr.2819/190/2013, SRD, in contradictoriu cu  intimata LM SRL, a declarat apel care este intemeiat in drept pe dispozitiile cuprinse in art.40 alin.3 si 4 din Legea nr.41/1994 republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, potrivit carora toate persoanele juridice cu sediul in Romania au obligatia de a achita taxa radio in calitate de beneficiari ai serviciului public de radiodifuziune.
Apelanta a mai mentionat ca legiuitorul a instituit o prezumtie absoluta cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice cu sediul social in Romania, iar instanta trebuia sa retina faptul ca in materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune notiunea de "beneficiar" a primit alte valente fata de cele cuprinse in definitia legala a taxei data de art.2 alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definiti nejuridice cum ar fi cea din Dictionarul explicativ al limbii romane. Daca legiuitorul ar fi dorit ca aceasta taxa sa fie achitata doar de catre cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv/detinator receptor, cum apreciaza instanta de fond, legiuitorul ar fi reglementat si in cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de aceasta obligatie printr-o declaratie pe proprie raspundere, astfel cum s-a procedat in cazul persoanelor fizice. Avand in vedere cele expuse, apelanta solicita admiterea apelului, rejudecarea cauzei si admiterea cererii de chemare in judecata, astfel cum a fost formulata, cu cheltuieli de judecata si respingerea ca nefondata a solicitarii paratei de acordare a cheltuielilor de judecata. In drept, invoca disp.art.470 si urm. C.pr.civ., Leg.nr.41/1994, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, H.G.nr.977/2003.   
Intimata SC LM SRL a formulat "intampinare" (f.10-11), solicitand respingerea cererii de apel formulata de apelanta impotriva sentintei civile nr.7998/2013 pronuntata de Judecatoria Bistrita, ca fiind nefondat si mentinerea in totalitate a hotararii instantei de fond ca fiind legala si temeinica, cu cheltuieli de judecata.
Apelanta SRD a formulat "raspuns la intampinare" (f.21) prin care solicita admiterea apelului, casarea hotararii atacate si admiterea cererii de chemare in judecata, cu motivarea ca intimata in calitate de persoana juridica, datoreaza apelantei reclamante taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligatia fiind una legala, iar nu conventionala, fiind expres prev.de art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, legiuitorul instituind o prezumtie absoluta cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent daca acestea detin sau nu receptoare radio.
Examinand sentinta atacata prin prisma motivelor de apel precum si in coordonatele stabilite de art. 476 din Noul Cod de procedura civila, tribunalul a constatat ca instanta de fond a pronuntat o sentinta temeinica si legala, procedand la o corecta interpretare a probelor administrate si la o aplicare corespunzatoare a dispozitiilor legale incidente in materie.