Constatare nulitate act juridic

Instanta a respins actiunea formulata de catre reclamanta.
In speta, instanta retine faptul ca, in baza certificatului de mostenitor nr. _./_ , intocmit de catre N . S Rin dosarul nr. 587/1981, reclamanta a dobandit dreptul de proprietate in cota de 1/1 parti asupra imobilului situat administrativ in _. , jud. Caras-Severin, nr. . evidentiat in CF nr. _ nr. top _.. , compus dintr-o casa cu nr. _ si teren in suprafata de 250 mp, restul terenului pana la suprafata tabulara de 1223 mp apartinand statului , prin fosta Cooperativa Agricola de Productie.
In baza Deciziei nr. 511/1989, emisa de catre Consiliul Popular al Judetului Caras-Severin, asupra cotei de proprietate a reclamantei, care a parasit tara in mod definitiv fara a avea aprobare, s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlul de preluare in conditiile Decretului nr. 223/1974 in favoarea Statului Roman.
Dupa anul 1989 , in imobilul in litigiu au locuit in calitate de chiriasi paratii P I si P I iar prin contractul de vanzare-cumparare nr. ../_, imobilul in litigiu le-a fost vandut in baza Legii nr. 115/1995 ,  dreptul de proprietate fiind inscris in Cartea Funciara la data de 24.08.2009.
Instanta retine ca imobilele preluate de Statul Roman in temeiul Decretului nr. 223/1974 de la persoanele care au plecat din tara sunt considerate ca fiind preluate in mod abuziv, indiferent daca plecarea s-a facut la cerere ori daca au fost acordate despagubiri sau nu  .
Reclamantei ii sunt aplicabile dispozitiile legii speciale (Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989) , intrucat nu se incadreaza in categoria persoanelor exceptate de la procedura acestui act normativ si nu a facut dovada ca din motive independente de vointa ei nu a putut sa utilizeze aceasta procedura.
Instanta retine ca reclamanta a uzat de doua cai in vederea restituirii in natura a imobilului, iar , in subsidiar, pentru obtinerea de despagubiri, respectiv de cea administrativa si cea judecatoreasca.
Astfel, prin notificarea inregistrata la data de 20.07.2009, sub nr. 43/2009, reclamanta  solicitat restituirea imobilului in litigiu, precizand ca pretul estimativ al acestuia este de 100.000 euro( fila 113 dos.).
Prin Dispozitia nr. 175/17.08.2009 emisa de catre Primaria Comunei Maureni( fila 110), a fost respinsa notificarea ca tardiva.
Impotriva acestei dispozitii, reclamanta  formulat contestatie , inregistrata pe rolul Tribunalului Caras-Severin sub nr. 2143/115/2009.
Prin sentinta civila nr. 759/03.05.2010 , pronuntata de catre Tribunalul Caras-Severin , in dosarul nr. 2143/115/2009, ramasa irevocabila, a fost respinsa cererea de repunere in termenul de depunere a notificarii prevazut de Legea nr. 10/2001. A fost admisa exceptia de tardivitate invocata de catre intimata fiind respinsa actiunea reclamantei ca tardiva.
  Asa, cum a retinut Inalta Curte de Casatie si Justitie in considerentele deciziei nr. 33/09.06.2008 , publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 108 din 23/02/2009, prin dispozitiile sale , Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate si, fara sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionari sistemului reparator, subordonandu-l, totodata, controlului judecatoresc prin norme de procedura cu caracter special.
Cat priveste dreptul persoanelor de a introduce actiuni in revendicare intemeiate pe disp. art. 480 C.civ., Inalta Curte a retinut ca _de principiu , persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii_
Referitor la raportul dintre legea interna, respectiv Legea nr. 10/2001 si Conventia europeana a dreptului omului , Inalta Curte a stabilit prin decizia susmentionata ca, concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres in legea speciala. In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
In speta, reclamanta a cunoscut faptul ca imobilul a fost atribuit spre folosinta paratilor, ca acestia au folosit casa si dupa 1989 in temeiul raporturilor juridice de locatiune, iar in anul 1997 au cumparat-o .
In Hotararea CEDO din Cauza Paduraru impotriva Romaniei, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 514 din 14/06/2006, se face o trecere in revista a practicii judiciare din Romania in privinta abordarii conceptului de buna-credinta.
O parte a instantelor nationale a considerat ca trebuie sa i se ceara cumparatorului sa faca dovada ca a indeplinit diligente rezonabile pentru a cunoaste situatia juridica a imobilului. Pentru alte instante, buna-credinta ar trebui sa fie prezumata si obligatia de a face dovada relei-credinte ii revine celeilalte parti. Jurisprudenta constanta nu indica, asadar, nici cui ii apartine obligatia de a proba buna-credinta, nici care sunt circumstantele pe care trebuie sa le dovedeasca cel care o contesta.
Prin Hotararea nr. 510/2003, Curtea Suprema de Justitie a admis actiunea in revendicare a fostului proprietar al unui imobil nationalizat, considerand ca reaua-credinta a cumparatorului "nu parea sa poata fi pusa la indoiala, dat fiind (...) ca acesta stia sau ca ar fi putut sti ca imobilul risca sa fie revendicat de catre fostii proprietari, ca ar fi putut sau chiar ca ar fi trebuit sa se informeze despre demersurile intreprinse de fostul proprietar in vederea obtinerii bunului sau si ca pasivitatea sa ii este imputabila". Aceeasi instanta a declarat - in Decizia nr. 4.218/2002 - ca era de neconceput ca in calitate  de cumparator al unui bun atat de important ca un imobil chiriasul sa nu indeplineasca diligentele rezonabile pentru a cunoaste situatia juridica a bunului. In plus, ea a precizat - in Decizia nr. 4.623/2002 - ca dobanditorul ar fi trebuit sa verifice, cel putin, inainte de a incheia actul de vanzare, daca imobilul a facut obiectul unei cereri de restituire in temeiul Legii nr. 112/1995 sau al unei actiuni in revendicare din partea fostului proprietar, fara de care buna sa credinta putea fi pusa la indoiala.
In Decizia nr. 4.561/2003, Curtea Suprema de Justitie a considerat ca lipsa de informare sau ignoranta cumparatorului in ceea ce priveste situatia juridica a imobilului dobandit nu poate scuza eroarea cumparatorului.
Cu toate acestea, in Decizia nr. 3.962/2003, Curtea Suprema de Justitie a indicat ca lipsa diligentei din partea unui chirias in vederea cunoasterii situatiei imobilului pe care avea sa-l dobandeasca era lipsita de consecinte in plan juridic.
In alte hotarari instanta suprema a aplicat principiul enuntat la art. 1899 alin. 2 din Codul civil, conform caruia buna-credinta este prezumata, iar reaua-credinta trebuie dovedita de cel care o invoca in favoarea sa, dar fara a acorda atentie demersurilor pe care dobanditorul le-a facut sau nu inainte de a incheia cumpararea unui bun care fusese nationalizat (de exemplu, hotararile nr. 781/2003, 5.359/2003, 1.476/2004, 2.559/2004, 3.855/2004 si nr. 4.229/2003).
Astfel, buna-credinta reprezinta, conform definitiei date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, credinta posesorului ca, cel de la care a dobandit imobilul avea toate insusirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. In Hotararea nr. 4.894/2003, Curtea Suprema de Justitie a considerat ca buna-credinta consta in convingerea cumparatorilor ca au incheiat un contract cu adevaratul proprietar, cu respectarea dispozitiilor legale in vigoare la momentul incheierii contractului si ca aceste doua conditii sunt indeplinite in speta. Reaua-credinta a fost definita in literatura juridica romana ca atitudinea unei persoane care indeplineste un act sau un fapt ce contravine legii, fiind in acelasi timp deplin constienta de caracterul ilicit al conduitei sale. (S. Ghimpu, Gh. Brehoi, Gh. Mocanu, A. Popescu si I. Urs, Dictionar juridic, Editura Albatros, Bucuresti, 1985).
Asa dupa cum s-a aratat mai sus, reclamanta nu a intreprins nici un demers in termenul prevazut de lege pentru restituirea in natura sau prin echivalent a imobilului , cu toate ca era in masura sa faca acest lucru.
Pe de alta parte, paratii au fost de buna-credinta in momentul incheierii contractului de vanzare cumparare in temeiul Legii nr. 112/1995, care unita cu speranta legitima de recunoastere a dreptului de a pastra imobilul , dedusa din dispozitiile legii speciale si jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului , este in masura a considera ca si acestia se bucura , la randul lor,  de un bun in sensul Conventiei.
In cauza nu sunt indeplinite conditiile prev. de art. 1201 C.civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, deoarece intre actiunea ce a facut obiectul dosarului nr. 2143/115/2009 si cea dedusa judecatii nu exista identitate de cauza juridica.
Cum in speta, prin solutionarea actiunii in revendicare intemeiata pe dreptul comun s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate , instanta, in baza art. 137 C.pr.civ, va admite exceptia invocata de catre parata .