Competenta generala a instantelor romane in contractele de munca incheiate cu un angajator dintr-un stat membru UE. Incidenta art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

Cand exista elemente de extraneitate ce constau in nationalitatea diferita a partilor din proces, instanta este obligata sa-si verifice competenta in raport de dispozitiile art. 1087 Cod procedura civila in care se arata ca "in procesul civil international instanta aplica legea procesuala romana, sub rezerva unor dispozitii exprese contrare" si art. 4 Cod procedura civila potrivit cu care “in materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplica in mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul partilor."

Art. 19 din Regulamentul CE nr. 44/2001

Reclamanta [...] a chemat in judecata pe parata [...], solicitand instantei ca prin hotararea ce se va pronunta sa oblige parata la plata sumei de 90.882 USD, cu titlu de despagubiri.
In motivarea cererii, reclamanta a aratat ca este sotia supravietuitoare a numitului [...], fost angajat al societatii parate, decedat la data de 26.06.2012 la bordul navei [...].
A sustinut ca atat in baza contractului individual de munca incheiat de defunctul sau sot, cat si a contractului Standard ITF din 01.01.2012, compania parata este obligata sa achite compensatia prevazuta la art. 19 din cel din urma contract, pentru situatia in care un navigator decedeaza din orice cauza, in timp ce este angajat al companiei.
Parata nu a formulat intampinare, insa a depus la dosar note scrise prin care a invederat ca litigiul dedus judecatii trebuie analizat in functie de dispozitiile Regulamentului CE nr. 593/2008 si ale Regulamentului 44/2001, din analiza carora rezulta ca legea aplicabila contractului individual de munca  este cea olandeza, iar competenta de solutionare a cauzei apartine instantelor olandeze.
A mai sustinut parata ca si-a indeplinit toate obligatiile contractuale fata de angajatul decedat si fata de urmasii acestuia, reclamanta aflandu-se sub protectia sistemului social olandez, care ii confera dreptul la plata unei pensii viagere de vaduva.
La termenul din 11.12.2012 instanta de fond a invocat din oficiu exceptia necompetentei generale a instantelor romane si prin sentinta civila nr. 204/29.01.2014, a admis exceptia necompetentei generale a instantelor romane si a respins actiunea formulata de reclamanta [...] in contradictoriu cu paratul [...] ca nefiind de competenta instantelor romane.
Pentru a dispune astfel, instanta de fond a avut in vedere urmatoarele aspecte:
La data de 22.09.2011, intre numitul [...] si compania parata s-a incheiat un contract individual de munca prin care cel dintai era angajat in calitate de comandant la bordul navei [...], proprietatea paratei si aflata sub pavilion olandez. La data de 26.06.2012, [...] a decedat la bordul navei al carei comandant era, decesul survenind din cauze naturale in portul Albany, SUA.
Reclamanta [...] este sotia supravietuitoare a defunctului angajat al paratei, iar prin cererea de fata a solicitat obligarea fostului angajator la plata unei despagubiri pentru cauza de deces, invocand in acest sens dispozitiile contractului colectiv de munca aplicabil raporturilor de munca dintre sotul sau si parata.
In considerarea nationalitatii si a sediului societatii parate, este evident ca litigiul dedus judecatii este un litigiu cu elemente de extraneitate, iar aceasta calificare impune obligatia stabilirii cu prioritate a instantei competente sa solutioneze cererea.
Dupa abrogarea Legii 105/1992 prin Codul de procedura civila intrat in vigoare la data de 15.02.2013, dreptul comun in materia raporturilor juridice cu elemente de extraneitate este reprezentat de dispozitiile Cartii a VII a C.proc.civ.
Potrivit art. 1.064 C.proc.civ, dispozitiile mentionate se aplica insa proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate in masura in care prin tratatele internationale la care Romania este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel. Prin urmare, in ierarhia normelor juridice aplicabile procesului civil international, au intaietate conventiile bilaterale sau multilaterale la care Romania este parte si Regulamentele europene, in lipsa carora devine incidenta legea interna de drept international privat.
In cauza de fata, pretentiile reclamantei isi au izvorul in contractul individual de munca incheiat intre defunctul sau sot si compania parata, astfel ca pentru stabilirea instantei competente trebuie avute in vedere dispozitiile Sectiunii a 5-a din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala, dispozitii ce reglementeaza in mod expres competenta in materia contractelor individuale de munca.
Nu au fost retinute apararile reclamantei in sensul ca prezentul litigiu vizeaza drepturi succesorale, fiind aplicabile dispozitiile legale in materie de mostenire, intrucat instanta nu este investita cu dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului [...], ci cu stabilirea unui drept de creanta direct in patrimoniul reclamantei, pe baza dispozitiilor din contractul individual de munca incheiat de defunctul sot.
Pe de alta parte, dispozitiile art. 2.633 C.civ., invocate de catre reclamanta si potrivit cu care mostenirea este supusa legii statului pe teritoriul caruia defunctul a avut, la data mortii, resedinta obisnuita, vizeaza o alta etapa a solutionarii unui litigiu cu element de extraneitate si anume stabilirea legii aplicabile, demers ulterior celui de stabilire a instantei competente.
S-au avut in vedere dispozitiile art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care prevad ca un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi actionat in justitie inaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia este domiciliat sau in alt stat membru, in cel din urma caz dupa cum urmeaza: inaintea instantelor din locul in care angajatul isi desfasoara in mod obisnuit activitatea sau inaintea instantelor din ultimul loc in care acesta si-a desfasurat activitatea sau, daca angajatul nu-si desfasoara sau nu si-a desfasurat in mod obisnuit activitatea pe teritoriul aceleiasi tari, inaintea instantelor din locul unde este sau a fost situata intreprinderea care l-a angajat pe acesta.
Din analiza sistematica a dispozitiilor enuntate, rezulta ca o prima ipoteza in care societatea parata, persoana juridica cu sediul in Olanda, poate fi actionata in justitie intr-un alt stat decat cel de sediu, este aceea in care, in respectivul stat s-a aflat locul in care angajatul sau si-a desfasurat in mod obisnuit activitatea. In speta, este evident ca defunctul [...] nu si-a desfasurat activitatea pe teritoriul Romaniei, ci a lucrat in mod obisnuit doar la bordul unei nave sub pavilion olandez, deci pe teritoriul statului olandez.
Intrucat dispozitiile art. 19 pct.2 lit.a si b din Regulament nu reglementeaza situatii alternative, in functie de care sa se poata stabili competenta unui alt stat membru, ci are in vedere ipoteze total diferite, ce trebuie analizate in cascada, in ordinea stabilita de text, este evident ca odata retinut locul desfasurarii obisnuite a activitatii, nu este necesar a se mai verifica locul situarii intreprinderii care l-a angajat pe salariatul decedat, potrivit art. 19 alin.1 lit. b. De altfel, din chiar cuprinsul contractului individual de munca depus la dosar de ambele parti, rezulta semnarea acestuia in localitatea olandeza Delfzijl, in conditiile in care parata nu are nicio sucursala, agentie sau unitate pe teritoriul Statului roman.
Astfel, instanta a retinut ca in temeiul dispozitiilor art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, competenta de solutionare a prezentului litigiu revine instantelor olandeze.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta [...] care a formulat urmatoarele critici:
- Se invoca motivul de casare prev. de art. 488 alin.1 pct. 8 Cod pr.civila - hotararea atacata fiind data cu incalcarea si aplicarea gresita a normelor de drept material.
Instanta de fond si-a intemeiat solutia pe disp. art. 19 din Regulamentul (CE) Nr.44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000. Prin art. 21 din acelasi act normativ si din economia textelor din sectiunea 5, art. 18 - 21 din acelasi regulament, este evident faptul ca titularul actiunilor/cererilor/actiunilor la care se refera art. 19 este angajatul, ceea ce nu este in cazul de fata. Doar angajatul nemultumit de desfasurarea contractului sau de munca, care formuleaza o actiune impotriva angajatorului sau este supus dispozitiilor pe care le-a avut in vedere instanta de fond.
In speta, titulara actiunii este sotia supravietuitoare a angajatului decedat care reclama drepturi succesorale de pe urma sotului sau, drepturi prevazute de art. 19 din ITF Standard Collective Agreement.
Mai mult, chiar prin procedura de acordare/plata a despagubirilor prevazute de catre art. 19 din ITF Standard Collective Agreement de catre reprezentantii societatilor de asigurare, este solicitat si un certificat de mostenitor care sa confirme persoane indrituita la acordarea despagubirilor si calitatea pe care o are fata de defunct pentru a se efectua plata drepturilor ce fac obiectul prezentei cauze.
Considera recurenta ca nici obiectul prezentei cauze nu poate fi circumscris prevederilor art. 19 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000, nefiind un litigiu standard de munca, o actiune ce are ca obiect incheierea, derularea sau incetarea unui contract de munca.
Fata de cele mai sus mentionate, este evident faptul ca in ceea ce priveste atat titularul dreptului la actiune, cat si obiectul cauzei nu intra in categoria celor reglementate prin dispozitiile sectiunii 5 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 al Consiliului din 22.12.2000, titulara actiunii fiind sotia supravietuitoare, deci o cu totul alta persoana decat cea care face obiectul reglementarilor retinute de catre instanta de fond.
Instanta de fond nu a observat faptul ca prin art. 1 alin. 2 lit. a din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, se precizeaza expres : "2) Prezentul regulament nu se aplica pentru: a) starea si capacitatea persoanelor fizice, regimurilor matrimoniale, testamente si succesiuni".
Aceasta excludere expresa de sub puterea de reglementare a Regulamentului a fost incalcata de catre instanta, aplicand astfel o norma de drept material unei situatii care era expres exclusa de sub reglementarea Regulamentului.
Avand in vedere faptul ca despagubirea ce face obiectul prezentei cauze are drept temei prevederile art. 19 din ITF Standard Collective Agreement, instanta de fond nu a observat faptul ca alineatul final al acestui articol dispune: "Dispozitiile art. 21 lit. (f) se aplica si in cazul de despagubiri pentru pierderea vietii - moarte in serviciu, in conformitate cu prezentul articol".
De asemenea, art. 22 din ITF Standard Collective Agreement prevede: "Compania va incheia o asigurare corespunzatoare pentru a se acoperi in totalitate impotriva evenimentelor posibile neprevazute care decurg din articolele prezentului acord".
Fata de aceste aspecte, instanta de fond, chiar in ipoteza in care Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22.12.2000 ar fi aplicabil in speta, nu a observat faptul ca dreptul reclamat avand caracterul unei despagubiri din asigurare, sunt aplicabile prevederile art. 9 alin. 1 lit. b din Regulament privind competenta care atribuie competenta de solutionare a pretentiilor instantelor de la domiciliul reclamantului/beneficiarului asigurarii.
Pentru motivele expuse, apreciaza ca instanta de fond a solutionat cauza fara a intra pe fond prin retinerea in mod gresit ca aplicabile a unor norme ce nu sunt incidente in speta, nici avand in vedere titularul dreptului la actiune, care nu este angajat, ci un succesor al acestui, nici in ceea ce priveste obiectul cauzei.
- Se invoca motivul de casare prev. de art.488 pct. 6 cod pr.civila  - hotararea atacata cuprinzand motive contradictorii.
Instanta de fond a inlaturat aplicabilitatea art. 2633 cod pr.civila care precizeaza expres ca: "Mostenirea este supusa legii statului pe teritoriul caruia defunctul a avut la data mortii, resedinta obisnuita". Aceasta norma implicand prev. din art. 1080 alin. 1 pct. 6 cod pr.civila care stabileste ca instantele romane sunt competente sa judece litigiile in care:"ultimul domiciliu al defunctului se afla in Romania", precum si dispozitiile Legii nr. 36/1995 care prevad competenta notarului de la ultimul domiciliu al defunctului.
Fata de aceste aspecte, motivarea retinuta de instanta de fond este contradictorie, aceasta retinand ca instanta nu a fost investita cu dezbaterea succesiunii, ci cu stabilirea unui drept de creanta direct patrimonial reclamantei, pe baza dispozitiilor din contractul individual de munca incheiat de defunctul sot.
Pe de o parte, instanta de fond a retinut faptul ca dreptul a aparut ca urmare a decesului sotului, dar in mod contradictoriu constata ca ar fi vorba de un drept de creanta propriu. Dreptul reclamat nu ar fi aparut fara a surveni decesul sotului si are caracterul unei asigurari de deces sau a unui legat, fiind astfel implicate regulile referitoare la succesiune.
Fata de cele expuse, solicita a se declara admisibil in principiu recursul, sa se caseze sentinta atacata in tot si in conformitate cu disp. art. 498 alin. 2 cod pr.civila, sa se dispuna trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanta de fond.
Analizand sentinta recurata in raport de criticile formulate, de probele administrate si de dispozitiile legale incidente in cauza, Curtea constata ca recursul este nefondat.
1) In ceea ce priveste prima critica in care se invoca motivul de casare prevazut de art. 488 alin.1 pct. 8 Cod procedura civila pentru ca "hotararea a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material", Curtea constata:
Prin actiunea adresata instantei de fond, reclamanta in calitate de sotie supravietuitoare a solicitat obligarea paratei - in calitate de angajator - la plata de despagubiri in baza art. 3 din contractul individual de munca al sotului defunct si  art. 19 din contractul standard ITF/2012, care reglementeaza dreptul sotiei supravietuitoare de a beneficia de compensatiile prevazute in acest acord.
Prin urmare, izvorul obligatiei il constituia contractul de munca al sotului sau astfel ca in mod corect instanta de fond a analizat cererea in raport de acest contract in care una dintre parti, respectiv angajatorul chemat in judecata este o firma din Olanda iar activitatea s-a prestat pe o nava sub pavilion olandez.
Avand elemente de extraneitate ce constau in nationalitatea diferita a partilor din proces, instanta era obligata sa-si verifice competenta in raport de dispozitiile art. 1087 Cod procedura civila in care se arata ca "in procesul civil international instanta aplica legea procesuala romana, sub rezerva unor dispozitii exprese contrare."
Potrivit art. 4 Cod procedura civila “in materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplica in mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul partilor."
Astfel, reglementarile europene fac parte din dreptul intern si se aplica cu prioritate fata de reglementarile adoptate la nivel national, ceea ce inseamna ca instanta era obligata sa se raporteze la dispozitiile din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care priveste competenta in materia contractelor individuale de munca.
Potrivit art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi actionat in justitie:
1. inaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia este domiciliat
2. in alt stat membru:
a) inaintea instantelor din locul in care angajatul isi desfasoara in mod obisnuit activitatea sau inaintea instantelor din ultimul loc in care acesta si-a desfasurat activitatea
 b) daca angajatul nu-si desfasoara sau nu si-a desfasurat activitatea in mod obisnuit pe teritoriul aceleiasi tari, inaintea instantelor din locul unde este sau a fost situata intreprinderea care l-a angajat pe acesta.
Art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede ca "de la dispozitiile prezentei sectiuni nu se poate deroga decat prin conventii atributive de competenta:
1. ulterioare nasterii litigiului
2. care permit angajatului sa sesizeze alte instante decat cele indicate in cadrul prezentei sectiuni".
Conventia atributiva de competenta sus-citata, nu este nici ulterioara nasterii litigiului si nici nu permite angajatului sa sesizeze alte instante, ci dimpotriva limiteaza posibilitatea acestuia de a sesiza alte instante decat acelea din statul in care angajatorul isi are sediul.
In speta, reclamanta a formulat actiunea in calitate de sotie supravietuitoare a numitului [...] care a semnat contractul in baza caruia se solicita despagubiri si care avea domiciliul in Romania iar angajatorul autorului sau are sediul in Olanda, ambele state fiind membre ale Uniunii Europene.
Potrivit art. 92 pc. 1 din Conventia asupra dreptului marii, navele navigheaza sub pavilionul unui singur stat si sunt puse, in afara cazurilor exceptionale prevazute in mod expres de tratatele internationale sau de prezenta conventie, jurisdictiei exclusive a acestuia in marea libera.
Reclamanta nu a combatut apararile paratei potrivit cu care sediul angajatorului este in Olanda si nici nu a facut dovada ca autorul sau, [...] si-a desfasurat in mod obisnuit activitatea in apele teritoriale ale tarii noastre pentru a se putea prevala de dispozitiile art. 19 pc. 2 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
Prin urmare, in raport de toate aceste elemente, instanta de fond in mod corect a apreciat ca instantele din Romania nu au competenta sa solutioneze cererea de fata.
2). A doua critica a recurentei reclamante este intemeiata pe dispozitiile art. 488 pct. 6 Cod procedura civila care prevede ca hotararea atacata poate fi supusa casarii atunci cand nu cuprinde motivele pe care se sprijina sau cand cuprinde motive contradictorii ori straine de natura pricinii.
Recurenta a aratat ca hotararea cuprinde motive contradictorii deoarece a inlaturat dispozitiile art. 2633 din Codul civil potrivit cu care: "mostenirea este supusa legii statului pe teritoriul caruia defunctul a avut la data mortii resedinta obisnuita". Or, aceste dispozitii implica aplicarea art. 1080 pct. 6 Cod civil care dispune ca instantele romane sunt competente sa judece litigiile in care ultimul domiciliu al defunctului se afla in Romania.
Aceasta critica este nefondata avand in vedere ca instanta nu a fost investita cu o astfel de cerere.
Reclamanta nu a solicitat instantei dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului [...] pentru a verifica ultimul domiciliu al acestuia functie de care se stabilea instanta competenta.
Chiar daca reclamantei i s-a recunoscut calitatea procesuala activa in actiunea privind plata despagubirilor, in virtutea calitatii sale de sotie supravietuitoare, aceasta nu inseamna ca litigiul s-a transformat intr-unul succesoral deoarece succesiunea nu se dezbate decat intre mostenitori.
Chiar daca reclamanta nu reclama un drept de creanta propriu ci ca urmare a decesului sotului  sau, aceasta nu inseamna ca cererea de stabilire a intinderii creantei se poate confunda cu o cerere in dezbaterea succesiunii, cu atat mai mult cu cat pentru a include aceasta creanta in masa succesorala ea trebuie mai intai stabilita in favoarea defunctului iar reclamanta este un successor in drepturi a autorului sau intentand procesul in numele  acestuia si nu in nume propriu.
Pentru toate aceste considerente recursul declarat impotriva sentintei civile nr. 204/29.01.2014 pronuntata de Tribunalul Constanta va fi respins ca nefondat.