Codul muncii comentat 2019 Avocat Marius-Catalin Predut
InfoDosar.ro | Jurisprudenta | Spete Curtea de Apel Constanta

Competenta generala a instantelor romane. Termenul de recurs. Identificarea, in cazul muncii pe platforme petroliere mobile, a locului "in care angajatul isi desfasoara in mod obisnuit activitatea", la care se refera art. 19 pct. 2 lit. a) din Regulamentu

(Decizie nr. 181/CM din data de 10.06.2014 pronuntata de Curtea de Apel Constanta)

Domeniu Contracte de munca | Dosare Curtea de Apel Constanta | Jurisprudenta Curtea de Apel Constanta

1. Termenul de recurs impotriva sentintei prin care cererea a fost respinsa ca inadmisibila intrucat nu este de competenta instantelor romane este de 30 de zile de la comunicare, inclusiv in materia conflictelor de munca.
2. Numai o instanta care se declara in prealabil competenta sa solutioneze cauza va analiza care este legea aplicabila contractului care constituie temeiul cererii de chemare in judecata. Prin urmare, Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabila obligatiilor contractuale nu este aplicabil in cadrul verificarii competentei generale a instantei, care reprezinta o chestiune distincta de aceea a stabilirii legii aplicabile.
3. In perioada in care reclamantul a lucrat la bordul platformei petroliere in zona economica exclusiva a Romaniei se considera ca a lucrat pe teritoriul acestei tari. In interesul aplicarii art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, este lipsit de importanta pavilionul platformei petroliere, care nu face ca aceasta sa se confunde cu teritoriul acelui stat.
In speta, reclamantul a lucrat ca intendent la bordul platformei petroliere GSP S, precum si la bordul altor platforme si al barjei B 1, aflandu-se in perioada relatiilor de munca dintre parti in mai multe state, caz in care nu se poate considera ca activitatea reclamantului prestata in Romania a fost mai importanta decat in celelalte state mai sus mentionate si nici ca in Romania s-ar fi aflat "punctul central al afacerilor". In aceste conditii, se da eficienta locului in care salariatul isi desfasoara cea mai mare parte a activitatilor reclamantului, ceea ce presupune o abordare exclusiv cantitativa a timpului de lucru.
Intrucat procentul de timp lucrat in Romania, desi nu atinge majoritatea perioadei contractuale, este covarsitor mai mare decat procentul total al perioadelor lucrate in alte state si cu atat mai mult decat perioadele lucrate in fiecare alt stat in parte, se poate conchide fara riscul de a gresi ca "cea mai mare parte a activitatilor reclamantului" s-au desfasurat in Romania.

Art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001

I. Sentinta recurata:
Prin sentinta civila nr. 3762/4.10.2013, Tribunalul Constanta, sectia I civila, a admis exceptia necompetentei generale a instantelor romane si a respins ca inadmisibila cererea formulata la 18.02.2013 de reclamantul TI in contradictoriu cu paratele NSC Ltd si GSP S Ltd, prin care acesta a solicitat obligarea paratelor la plata drepturilor salariale pentru perioada 5.12.2009 - 20.09.2012, in cuantum de 39.087 usd, precum si la plata cheltuielilor legate de taxe, asigurari sociale, contributii calculate la nivelul salariului minim pe economie din Romania si a cheltuielilor de judecata.
In motivarea sentintei, tribunalul a retinut urmatoarele:
Prin contractul de ambarcare incheiat la data de 19.11.2007 intre NSC Limited, in calitate de angajator, ?i reclamantul TI, in calitate de navigator, s-a stabilit ca acesta din urma va exercita func?ia de intendent, locul muncii fiind platforma S, pentru o durata de 5 ani de la data semnarii.
La art. 12.1 din contractul de ambarcare se stipuleaza ca angajatul este de acord ca platforma sa fie localizata oriunde in lume.
La Sec?iunea 13 din contract se prevede ca acesta va fi in mod exclusiv guvernat si interpretat in conformitate cu legile, regulamentele si contractele colective din Cipru (art. 13.1), precum ?i faptul ca orice disputa aparuta pe perioada prezentului contract va fi solu?ionata exclusiv de catre ins?antele din Cipru (art. 13.2).
In cauza a fost invocata excep?ia necompeten?ei generale a instan?elor romane, avand in vedere dispozi?iile contractului de ambarcare.
Instanta retine ca raporturile contractuale au fost stabilite intre parata NSC Limited, societate cu sediul in Cipru, si reclamantul TI, in calitate de angajat, ceta?ean roman. Pentru parata NSC Limited, contractul a fost incheiat prin numitul EM.
Potrivit art. 2 din Codul muncii, dispozitiile cuprinse in prezentul cod se aplica: a) cetatenilor romani incadrati cu contract individual de munca, care presteaza munca in Romania; b) cetatenilor romani incadrati cu contract individual de munca si care presteaza activitatea in strainatate, in baza unor contracte incheiate cu un angajator roman, cu exceptia cazului in care legislatia statului pe al carui teritoriu se executa contractul individual de munca este mai favorabila (...); f) angajatorilor, persoane fizice si juridice.
Rezulta ca parte intr-un conflict de munca, conform art. 267 CM, poate fi salariatul ceta?ean roman incadrat cu contract individual de munca, care presteaza munca in Romania, ori cetateanul roman incadrat cu contract individual de munca si care presteaza activitatea in strainatate, in baza unor contracte incheiate cu un angajator roman.
In speta, reclamantul TI este ceta?ean roman, insa acesta nu se incadreaza in niciuna din ipotezele prevazute de art. 2 lit. a si lit. b CM, intrucat nu s-a facut dovada ca acesta presteaza activita?i in Romania sau ca, de?i presteaza munca in strainatate, angajatorul este roman.
Articolul 2 din Codul muncii priveste domeniul de aplicare rationae personae. El enumera categoriile de persoane (subiecte de drept) ce intra sub incidenta normelor sale. Este vorba, in esenta, de toate categoriile de salariati si de angajatori, de ucenici, conform contractelor de ucenicie, de organizatiile salariatilor (sindicate) si cele ale angajatorilor (patronate). Solutia Codului, in concordanta cu dispozitiile unor legi speciale, este ca sub aspectul subiectelor de drept, el se aplica nu numai celor care au calitatea de salariati, cetateni romani sau straini in Romania, dar si cetatenilor romani care lucreaza in strainatate, in baza contractelor individuale de munca incheiate cu angajatori romani, cu exceptia cazului in care legislatia statului unde presteaza munca (lex loci laboris, care coincide cu lex loci executionis) ar fi mai favorabila. Prin acte normative speciale se reglementeaza atat angajarea strainilor si a cetatenilor Uniunii Europene in Romania, cat si protectia romanilor care lucreaza in strainatate.  In Uniunea Europeana, in situatia in care exista un conflict de legi se va aplica Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European si al Consiliului, din 17 iunie 2008 privind legea aplicabila obligatiilor contractuale.
Astfel, la art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 este reglementata "Libertatea de alegere" iar la art. 8 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 este reglementata legea aplicabila in cazul contractului individual de munca.
Fa?a de dispozi?iile regulamantului invocat, instan?a a constatat ca in cazul alegerii unei legi aplicabile unui contract individual de munca, litigiile aparute se solu?ioneaza conform voin?ei par?ilor exprimata in scris, in spe?a in cuprinsul contractului de ambarcare.
Dispozi?ii asemanatoare exista ?i in Regulamentul 44/2001, care la art. 19 prevede ca un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi actionat in justitie: 1. inaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia este domiciliat sau 2. in alt stat membru: a) inaintea instantelor din locul in care angajatul isi desfasoara in mod obisnuit activitatea sau inaintea instantelor din ultimul loc in care acesta si-a desfasurat activitatea sau b) daca angajatul nu-si desfasoara sau nu si-a desfasurat in mod obisnuit activitatea pe teritoriul aceleiasi tari, inaintea instantelor din locul unde este sau a fost situata intreprinderea care l-a angajat pe acesta.
Raportat la dispozitiile art. 12.1 din contractul de ambarcare care stipuleaza ca angajatul este de acord ca platforma sa fie localizata oriunde in lume, instan?a re?ine ca in speta sunt aplicabile dispozitiile art. 19 pct. 2 lit. b din Regulamentul 44/2001, platforma S neavand o loca?ie stabila. ?i fa?a de aceste dispozitii, trecand peste alegerea de competen?a facuta la art. 13.2 din contractul de ambarcare, se constata ca sunt competente instantele din locul unde este sau a fost situata intreprinderea care l-a angajat pe reclamantul TI.

II. Recursul:
1. Impotriva acestei sentinte a formulat recurs reclamantul TI, solicitand casarea acesteia in baza art. 488 pc. 8 C. proc. civ. si trimiterea cauzei spre rejudecare primei instante.
In motivarea cererii de recurs, reclamantul a aratat ca instanta a aplicat gresit Regulamentul (CE) nr. 593/2008 si art. 19 pc. 2 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. astfel, locul in care recurentul si-a desfasurat in mod obisnuit activitatea este Romania.
Prin intampinare, intimata parata NSC Limited a solicitat respingerea recursului ca nefondat, aratand ca recurentul si-a desfasurat preponderent activitatea la bordul platformei S, care este inregistrata in Panama, stat care nu face parte din Uniunea Europeana. Astfel, stabilirea instantei competentei nu se poate face in baza art. 19 pc. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. In perioada de referinta 5.12.2009 - 20.09.2012, recurentul nu a prestat nicio activitate in beneficiul societatii intimate si nu a fost prezent la bordul platformei S.
2. Prin incheierea din 10.04.2014, curtea a respins exceptia tardivitatii recursului ca nefondata.
In acest sens, s-a retinut ca sentinta civila nr. 3762/6.10.2013 a Tribunalului Constanta, sectia I civila, este susceptibila de recurs, potrivit art. 132 alin. 4 si art. 1070 alin. 1 C. proc. civ., calea de atac fiind astfel calificata de curte prin incheierea din 25.02.2014.
Potrivit art. 485 alin. 1 C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotararii, daca legea nu dispune altfel.
In cazul de fata legea nu reglementeaza un alt termen de recurs, iar faptul ca in materia apelului a fost prevazut in cazul conflictelor de munca un termen special de 10 zile, potrivit art. 215 din Legea nr. 62/2011, nu conduce la o alta concluzie, intrucat acel termen este aplicabil numai apelului, nu si recursului.
In cauza, sentinta recurata a fost comunicata recurentului la 6.11.2013, iar acesta a formulat cererea de recurs la 5.12.2013, cu respectarea termenului de 30 de zile prevazut de art. 485 alin. 1 C. proc. civ.
3. In cadrul judecatii in recurs a fost atasat dosarul de fond si a fost depus la dosar un centralizator al perioadelor lucrate de recurent, cu mentionarea situarii locului de munca, intocmit de intimata NSC Limited.

III. Analiza recursului:
1. Desi recurentul a invocat art. 488 pc. 8 C. proc. civ., criticile acestuia au vizat modul de solutionare a exceptiei necompetentei generale a instantelor romane, ceea ce constituie in realitate o chestiune de procedura.
Instanta de recurs este datoare sa dea motivelor de recurs calificarea juridica corecta, care in speta se circumscrie art. 488 pc. 5 C. proc. civ. (incalcarea regulilor de procedura a caror nerespectare atrage sanctiunea nulitatii), iar nu art. 488 pc. 8 C. proc. civ. (incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material), mai ales ca, nefiind inca stabilita legea aplicabila litigiului cu elemente de extraneitate, nici nu se poate determina in cadrul prezentului recurs care ar fi normele de drept material aplicabile.
2. Litigiul de fata priveste plata unor drepturi salariale pretinse in baza unui contract de munca incheiat intre un cetatean roman si un angajator cipriot, avand ca obiect prestarea muncii la bordul unei platforme petroliere mobile. Litigiul prezinta astfel elemente de extraneitate, constand in nationalitatea diferita a partilor si mai ales in specificul locului de munca, neprecizat in contract sub aspectul unor coordonate geografice, dar de esenta caruia este posibilitatea de a fi situat succesiv pe teritoriul mai multor tari.
Solutionarea unui litigiu cu element de extraneitate implica rezolvarea cu titlu preliminar a doua probleme distincte si anume verificarea competentei generale si stabilirea legii aplicabile litigiului, aceasta din urma privind doar fondul cauzei.
Verificarea competentei generale se face intotdeauna in baza legii romane, potrivit art. 1087 C. proc. civ., care prevede ca in procesul civil international instanta aplica legea procesuala romana, sub rezerva unor dispozitii exprese contrare.
Potrivit art. 148 alin. 2 din Constitutie, ca urmare a aderarii, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. De asemenea, potrivit art. 4 C. proc. civ., in materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplica in mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul partilor.
Astfel, reglementarile europene fac parte din dreptul intern si se aplica cu prioritate fata de reglementarile adoptate la nivel national.
3. In privinta litigiului de fata, chestiunea competentei generale a instantei este guvernata de Sectiunea 5 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care priveste competenta in materia contractelor individuale de munca.
Pentru inceput se constata ca prevederea atributiva de competenta inserata in contractul de munca si in actul aditional din 1.05.2009, potrivit careia "orice disputa aparuta pe perioada contractului va fi solutionata de catre instantele din Cipru", respectiv "exclusiv" de aceste instante, potrivit contractului initial, intra in campul de reglementare al art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care prevede ca "de la dispozitiile prezentei sectiuni nu se poate deroga decat prin conventii atributive de competenta: 1. ulterioare nasterii litigiului sau 2. care permit angajatului sa sesizeze alte instante decat cele indicate in cadrul prezentei sectiuni".
Conventia atributiva de competenta sus-citata, invocata de parata NSC Limited in fata instantei de fond, nu este nici ulterioara nasterii litigiului si nici nu permite angajatului sa sesizeze alte instante, ci dimpotriva limiteaza posibilitatea acestuia de a sesiza alte instante decat acelea din statul in care angajatorul isi are sediul.
Fiind incheiata deci cu incalcarea interdictiei prevazute de art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, conventia atributiva de competenta aflata in discutie nu poate fi recunoscuta ca fiind valabila, aplicarea sa in speta fiind din acest motiv exclusa.
4. In ceea ce priveste clauza din contractul initial in sensul ca "prezentul contract de angajare va fi in mod exclusiv guvernat si interpretat in conformitate cu legile, regulamentele si contractele colective din Cipru", precum si clauza din actul aditional din 1.05.2009 potrivit careia "contractul de ambarcare si addendumurile sale vor fi guvernate si interpretate in conformitate cu legile si regulamentele din tara de pavilion", acestea privesc numai legea aplicabila contractului, chestiune care excede celei a verificarii competentei generale. Numai o instanta care se declara in prealabil competenta sa solutioneze cauza va analiza care este legea aplicabila contractului care constituie temeiul cererii de chemare in judecata.
Prin urmare, Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabila obligatiilor contractuale, la care s-a referit instanta de fond, nu este aplicabil in cadrul verificarii competentei generale a instantei, care reprezinta o chestiune distincta de aceea a stabilirii legii aplicabile.
5. Potrivit art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi actionat in justitie: 1. inaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia este domiciliat sau 2. in alt stat membru: a) inaintea instantelor din locul in care angajatul isi desfasoara in mod obisnuit activitatea sau inaintea instantelor din ultimul loc in care acesta si-a desfasurat activitatea sau b) daca angajatul nu-si desfasoara sau nu si-a desfasurat activitatea in mod obisnuit pe teritoriul aceleiasi tari, inaintea instantelor din locul unde este sau a fost situata intreprinderea care l-a angajat pe acesta.
In speta reclamantul este domiciliat in Romania, iar angajatorul NSC Limited are sediul in Cipru, ambele state fiind membre ale Uniunii Europene.
GSP S Ltd nu are calitate de angajator, ci este proprietarul platformei petroliere GSP S, la bordul careia reclamantul si-a desfasurat activitatea in baza contractului de munca depus la dosar, modificat prin acte aditionale. Faptul ca GSP S Ltd are sediul in Malta si ca platforma petroliera a fost inregistrata la 22.11.2010 in Panama sunt nerelevante asupra chestiunii competentei generale, pentru care prezinta relevanta doar locul in care angajatul isi desfasoara in mod obisnuit activitatea sau inaintea instantelor din ultimul loc in care acesta si-a desfasurat activitatea sau, in subsidiar, locul unde este sau a fost situata intreprinderea care l-a angajat, astfel cum prevede art. 19 pc. 2 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
In ceea ce priveste ultimul loc in care reclamantul si-a desfasurat activitatea, acesta nici nu a pretins ca s-ar fi aflat in Romania, sens in care o asemenea ipoteza nu poate fi luata in considerare.
Astfel, reclamantul nu si-a desfasurat activitatea intr-un singur stat, iar pe de alta parte este cert ca unul dintre statele in care acesta si-a desfasurat activitatea este Romania, caz in care se impune a se verifica daca se poate determina locul in care reclamantul si-a desfasurat in mod obisnuit activitatea.
6. Prin notiunea de "loc al desfasurarii activitatii" se are in vedere spatiul asupra caruia un stat membru isi exercita drepturile suverane, ceea ce include si apele maritime interioare, marea teritoriala si zona economica exclusiva, in cazul acesteia din urma numai in ceea ce priveste resursele naturale ale fundului marii, subsolului acestuia si coloanei de apa de deasupra, precum si in ceea ce priveste diferitele activitati legate de explorarea, exploatarea, protectia, conservarea mediului si gestionarea acestora, astfel cum prevede art. 9 alin. 1 din Legea nr. 17/1990.
In acest sens, prin hotararea CJUE din 27.02.2002 din cauza C-37/00 (Herbert Weber) s-a stabilit ca munca desfasurata de un salariat pe instalatii fixe sau plutitoare pozitionate pe sau deasupra unei parti a platoului continental adiacent unui stat contractant, in contextul prospectarii si/sau exploatarii resurselor sale naturale, trebuie considerata ca fiind desfasurata pe teritoriul acelui stat. In acest caz, Curtea a citat hotararea Curtii Internationale de Justitie din 20.02.1969 in sensul ca drepturile statului de coasta asupra zonei platoului continental constituind o prelungire a teritoriului sub nivelul marii exista ipso facto si ab initio in virtutea suveranitatii statelor asupra teritoriului lor si ca o extindere a acestei suveranitati in forma exercitarii drepturilor suverane in vederea explorarii fundului marii si a exploatarii resurselor sale naturale.
Notiunea de "platou continental" este definita de art. 76 pc. 1 din Conventia Natiunilor Unite asupra dreptului marii din 1982 de la Montego Bay in sensul ca platoul continental al unui stat riveran cuprinde fundul marii si subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea sa teritoriala, pe toata intinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al acestui stat, pana la limita externa a marginii continentale sau pana la o distanta de 200 de mile marine de la liniile de baza de la care se masoara latimea marii teritoriale, atunci cand limita exterioara a marginii continentale se afla la o distanta inferioara.
Potrivit art. 9 alin. 2 din Legea nr. 17/1990, in conditiile specifice determinate de dimensiunile Marii Negre, intinderea zonei economice exclusive a Romaniei se stabileste prin delimitare, pe baza de acord incheiat cu statele vecine ale caror tarmuri sunt limitrofe sau situate fata in fata cu litoralul romanesc al Marii Negre, tinandu-se seama de faptul ca latimea maxima a zonei economice exclusive, in conformitate cu prevederile Conventiei Natiunilor Unite asupra dreptului marii, ratificata de Romania prin Legea nr. 110/1996, poate fi de 200 mile marine masurate de la liniile de baza prevazute la art. 2.
Din coroborarea celor doua prevederi rezulta ca notiunile de "platou continental" si de "zona economica exclusiva" sunt echivalente.
Asa fiind, in perioada in care reclamantul a lucrat la bordul platformei petroliere in zona economica exclusiva a Romaniei se considera ca a lucrat pe teritoriul acestei tari, in sensul verificarilor legate de locul in care acesta si-a desfasurat activitatea in mod obisnuit.
7. Se impune si precizarea ca, in interesul aplicarii art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, este lipsit de importanta pavilionul platformei petroliere. Astfel, arborarea pavilionului unei tari face ca activitatea desfasurata sa fie supusa jurisdictiei acelei tari, fara ca aceasta sa insemne ca ea se si desfasoara in acea tara. Astfel, faptul ca o nava sub pavilion strain se afla, de exemplu, intr-un port romanesc, chiar daca pavilionul atrage jurisdictia acelei tari asupra persoanelor si bunurilor aflate la bord, nu exclude, in principiu, jurisdictia romana data de prezenta acelor persoane si bunuri pe teritoriul romanesc. De aceea, pavilionul unui stat nu face ca nava care il arboreaza sa se confunde cu teritoriul acelui stat.
In acest sens, potrivit art. 92 pc. 1 din Conventia asupra dreptului marii, navele navigheaza sub pavilionul unui singur stat si sunt puse, in afara cazurilor exceptionale prevazute in mod expres de tratatele internationale sau de prezenta conventie, jurisdictiei exclusive a acestuia in marea libera. Totodata, art. 89 prevede ca nici un stat nu poate pretinde in mod legitim sa supuna o parte oarecare a marii libere suveranitatii sale.
Se vede astfel ca, nici cand este vorba despre marea libera, notiunea de "teritoriu", asupra caruia un stat isi exercita drepturile suverane, nu se confunda cu jurisdictia asupra navei arborand un anumit pavilion.
Daca in marea libera aceasta jurisdictie a statului de pavilion este exclusiva, in afara acesteia ea este limitata. In acest sens, art. 90 din aceeasi conventie, prevede ca orice stat, fie ca este riveran, fie fara litoral, are dreptul ca navele sub pavilionul sau sa navigheze in marea libera, iar potrivit art. 94 pc. 2 lit. b) orice stat isi va exercita jurisdictia conform dreptului sau intern asupra oricarei nave care poarta pavilionul sau, ca si asupra capitanului, ofiterilor si echipajului, pentru problemele de ordin administrativ, tehnic si social, referitoare la nava.
Indiferent insa de pavilionul navei, aceasta nu se afla pe teritoriul nici unui stat cand circula in marea libera si se afla pe teritoriul statului caruia ii apartin apele maritime interioare sau marea teritoriala unde se afla, precum si pe teritoriul statului caruia ii apartine zona economica exclusiva, cand obiectul de activitate al navei este legat de exploatarea resurselor naturale, cum este cazul unei platforme petroliere.
8. Din centralizatorul perioadelor lucrate de reclamant depus de intimata NSC Limited rezulta ca acesta a lucrat pana la 22.05.2009 la bordul platformei S, apoi s-a ambarcat la bordul platformei P la 16.06.2009, fara a se preciza data debarcarii. In tot acest timp locul de munca al reclamantului s-a aflat pe teritoriul Romaniei.
Angajatorul parat nu a combatut sustinerile reclamantului din raspunsul la intampinare in sensul ca in perioada 21.10 - 6.11.2009 acesta din urma si-a desfasurat activitatea pe platforma J aflata in apele teritoriale romanesti, astfel incat aceasta afirmatie trebuie considerata ca fiind dovedita in contextul oferit de regula procedurala prevazuta de art. 272 Codul Muncii, potrivit caruia sarcina probei revine angajatorului.
Din cuprinsul centralizatorului mentionat anterior rezulta ca reclamantul a lucrat in continuare la bordul barjei B 1, pe teritoriul Romaniei in perioada februarie - martie 2010 (2 luni), al Turciei in perioadele 1-16.04.2010 si 1-13.09.2010 (1 luna), al Rusiei in perioadele 1.05 - 3.08.2010 si 14.10 - 6.12.2010 (5 luni), al Bulgariei in perioada 1-13.10.2010 (0,5 luni) si al Tunisiei in perioada 17-31.10.2011 (0,5 luni), in total 9 luni, din care 2 luni pe teritoriul Romaniei.
 Asa fiind, in toata perioada pana la 31.03.2010, reclamantul a lucrat exclusiv pe teritoriul Romaniei, cu exceptia perioadei 05.12.2009 - 01.01.2010, pentru care a formulat pretentii in cauza de fata invocand raspunderea contractuala a angajatorului pentru ca nu a fost ambarcat.
Rezulta astfel ca in perioada 19.11.2007 - 31.03.2010, cu exceptia intervalului 05.12.2009 - 01.01.2010, deci timp de 27,5 luni, reclamantul si-a desfasurat activitatea in Romania, timp de 7 luni a lucrat pe teritoriul altor state, iar pentru restul perioadei de pana la 20.09.2012 a solicitat angajarea raspunderii contractuale a paratelor pentru ca nu a fost ambarcat.
9. Prin hotararea mai sus citata a CJUE din cauza Herbert Weber s-a stabilit ca, in cazul unui contract de munca in baza caruia un salariat presteaza aceleasi activitati in mai mult de un stat contractant, este necesar in principiu sa se tina cont de intreaga durata a relatiei de munca, in vederea identificarii locului in care salariatul isi desfasoara in mod obisnuit activitatea.
Tinand astfel cont de durata de 60 de luni a relatiilor de munca dintre parti, se constata ca cele 27,5 luni lucrate in Romania corespund unui procent de 45,83%, iar cele 7 luni lucrate in alte state corespund unui procent total de 11,66%.
In restul perioadei contractuale, este necontestat ca reclamantul s-a aflat in Romania.
10. Prin hotararea CJUE din 15.03.2011 din cauza C-29/10 (Heiko Koelzsch) s-a stabilit ca se impune interpretarea larga a criteriului tarii in care angajatul isi desfasoara in mod obisnuit munca, care sa fie inteles ca referindu-se la locul in care sau din care angajatul isi desfasoara in mod efectiv activitatile profesionale si, in lipsa unui punct central al afacerilor, la locul in care acesta isi desfasoara cea mai mare parte a activitatilor sale.
In acest sens, referindu-se la activitati de transport international, Curtea a mentionat ca trebuie luat in calcul in care stat este situat locul pornind din care angajatul isi efectueaza misiunile de transport, primeste instructiunile cu privire la misiunile sale si isi organizeaza munca, precum si locul in care se afla instrumentele de munca.
Se observa ca, pentru situatia transporturilor rutiere internationale, Curtea a gasit aplicabila in principiu prima situatie, respectiv aceea a existentei unui "punct central al afacerilor".
In cazul activitatilor desfasurate pe mare, o asemenea abordare nu este posibila, intrucat specificul muncii nu este legat de teritoriul unui anumit stat, iar intreaga activitate se desfasoara la bord.
In plus, trebuie inteles ca, spre deosebire de Conventia de la Roma privind legea aplicabila obligatiilor contractuale, precum si de Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabila obligatiilor contractuale, care se refera inclusiv la criteriul statului cu care munca are o legatura semnificativa, respectiv mai stransa, in sistemul Regulamentului (CE) nr. 44/2001 acest criteriu este inoperant, urmand a se aplica numai criteriile prevazute de prevederile citate din acest din urma act normativ. Astfel, in discutie este competenta instantei nationale sesizate, iar nu legea aplicabila contractului de munca, aceasta din urma urmand a fi discutata numai daca instanta romana sesizata s-ar declara competenta.
Prin urmare, ramane aplicabila, prin analogie, cea de-a doua situatie mentionata in hotararea din cauza Heiko Koetzsch, respectiv aceea a inexistentei unui punct central al afacerilor, caz in care se va lua in considerare locul in care salariatul isi desfasoara cea mai mare parte a activitatilor sale.
In acest scop trebuie tinut cont de hotararea CJUE din 13.07.1993 din cauza C-125/92 (Mulox IBC Ltd), in sensul ca se impune evitarea multiplicarii instantelor care ar avea competenta si in consecinta a pronuntarii unor hotarari ireconciliabile, astfel incat nu se poate ajunge la concluzia conferirii unor competente concurente in favoarea instantelor din fiecare stat pe teritoriul caruia salariatul a prestat cate o parte din munca sa.
Prin hotararea sus-citata din cauza Herbert Weber s-a stabilit ca, in principiu, criteriul care trebuie aplicat este acela al locului in care salariatul isi petrece majoritatea timpului de munca. In cazul din speta respectiva, in care salariatul a lucrat exclusiv ca intendent, orice criteriu calitativ privind natura si importanta muncii prestate in diverse locuri este irelevant.
Astfel, aplicarea criteriului temporal, bazat pe durata perioadelor de timp lucrate in diverse state presupune ca intregul termen contractual sa fie luat in seama la stabilirea locului in care salariatul isi desfasoara in mod obisnuit cea mai importanta parte a muncii si unde, in acest caz, relatia contractuala cu angajatorul este centrata.
In cazul in care fie doua sau mai multe locuri prezinta o importanta egala, fie nici unul nu are o legatura permanenta sau suficient de stransa cu locul de munca, Curtea a stabilit ca este necesar sa se evite multiplicarea instantelor nationale avand competenta asupra unui singur raport de munca.
11. Coroborand astfel hotararile citate in contextul oferit de situatia de fapt din speta, in care reclamantul a lucrat ca intendent la bordul platformei petroliere GSP S, precum si la bordul altor platforme si al barjei B 1, aflandu-se in perioada relatiilor de munca dintre parti in mai multe state, curtea retine ca nu se poate considera ca activitatea reclamantului prestata in Romania a fost mai importanta decat in celelalte state mai sus mentionate si nici ca in Romania s-ar fi aflat "punctul central al afacerilor". In aceste conditii, interpretarea larga prescrisa prin hotararea din cauza Heiko Koetzsch nu este posibila, urmand a se da eficienta locului in care salariatul isi desfasoara cea mai mare parte a activitatilor reclamantului, ceea ce presupune o abordare exclusiv cantitativa a timpului de lucru.
Din examinarea expresiei "cea mai mare parte" reiese ca aceasta este cel mai apropiata de notiunea de "majoritate", ceea ce, impunand aceeasi maniera larga de interpretare mentionata mai sus, poate corespunde fie unui procent de peste 50% din durata contractului, fie unui procent mai mic, dar comparativ cu procente considerabil mai mici.
In speta, reclamantul a lucrat in Romania 45,83% din perioada contractuala, in Turcia 1,67%, in Rusia 8,33%, in Bulgaria si in Tunisia cate 0,83%. In rest, reclamantul s-a aflat in Romania, de unde nu a mai fost ambarcat si reclama in dosarul de fata drepturile salariale aferente perioadei respective.
Se observa ca procentul de timp lucrat in Romania, desi nu atinge majoritatea perioadei contractuale, este covarsitor mai mare decat procentul total de 11,66% al perioadelor lucrate in alte state si cu atat mai mult decat perioadele lucrate in fiecare alt stat in parte, caz in care se poate conchide fara riscul de a gresi ca "cea mai mare parte a activitatilor reclamantului" s-au desfasurat in Romania.
Acest fapt atrage aplicabilitatea art. 19 pc. 2 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care da dreptul salariatului sa se prevaleze de competenta instantei din locul in care isi desfasoara in mod obisnuit activitatea, care in speta este instanta romana.
12. Rezulta din cele de mai sus ca instanta de fond a apreciat gresit ca instantele romane nu sunt competente sa solutioneze cauza, in realitate avand aceasta competenta in baza art. 19 pc. 2 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
In consecinta, in baza art. 498 alin. 2 si art. 488 pc. 5 C. proc. civ., retinand ca instanta a carei hotarare a fost atacata cu recurs a solutionat procesul fara a intra in judecata fondului, curtea va admite recursul, va casa sentinta recurata si va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Constanta.
Sursa: Portal.just.ro


Alte spete Contracte de munca

Litigiu privind functionarii publici - Hotarare nr. 56 din data de 18.01.2018
ESFACEREA DISCIPLINARA A CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCA - Sentinta civila nr. 258/LM/2010 din data de 10.12.2010
DESFACEREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCA - Sentinta civila nr. 535/LM/2010 din data de 10.12.2010
Contract colectiv de munca. Nelegalitatea unor clauze stipulate cu respectarea dispozitiilor legii 130/1996 privind contractul colectiv de munca - Sentinta civila nr. 906/lm/2008 din data de 17.02.2009
Sindicat.Conditiile legale pentru reprezentativitate. - Decizie nr. 976/R/ din data de 28.11.2005
Raspunderea patrimoniala. Prejudiciu creat societatii de catre angajat. Cerere reconventionala. Restituirea garantiei retinuta de angajator. - Sentinta civila nr. 227 din data de 28.02.2012
Contestatie impotriva deciziei de impunere pentru restituirea unor sume incasate necuvenit de catre angajatul cu contract individual de munca. - Sentinta civila nr. 566 din data de 02.05.2012
Raspunderea patrimoniala a angajatilor pentru pagubele produse datorita nerespectarii atributiilor de serviciu. - Sentinta civila nr. 1216 din data de 11.10.2011
Raspunderea disciplinara. Reducerea salariului cu 10 % pe o perioada de 3 luni. - Sentinta civila nr. 203 din data de 01.03.2010
Despagubiri solicitate in baza unui act aditional la contractul individual de munca - Sentinta civila nr. 95 din data de 25.01.2011
Obligatii asumate prin act aditional la contractul de munca - Sentinta civila nr. 17 din data de 11.01.2011
Drepturi banesti ce decurg din Contractul colectiv de munca - Sentinta civila nr. 419 din data de 15.04.2008
Despagubiri solicitate in baza unui act aditional la contractul individual de munca - Sentinta civila nr. 979 din data de 19.10.2010
Obligarea angajatului la plata unor despagubiri angajatorului pentru prejudiciul cauzat din vina salariatului - Sentinta civila nr. 94 din data de 01.02.2010
Contestatie impotriva deciziei de sanctionare disciplinara - Sentinta civila nr. 392 din data de 30.04.2009
Plangere contraventionala - Sentinta civila nr. 1386 din data de 16.12.2010
Violenta psihica. Viciu de consimtamant la incheierea actului aditional la CIM - Decizie nr. 83/AP din data de 03.03.2014
Modificarea unilaterala a contractului individual de munca - Decizie nr. 240/M din data de 03.03.2014
Litigii de munca incetarea suspendarii contractului individual de munca, dispuse in temeiul art. 52 alin. 1 lit. b Codul muncii, va genera consecinte diferite in functie de solutia pronuntata prin hotararea judecatoreasca penala definitiva - Decizie nr. 1743/R din data de 02.10.2013
Fisele de evaluare sunt acte administrative ce se bucura de prezumtia legalitatii si veridicitatii in situatia in care au fost emise de o autoritate publica si nu au fost contestate de persoanele indreptatire in termen legal. - Decizie nr. 2076/R din data de 17.04.2013