Recunoasterea drepturilor organelor vamale de a recalcula drepturile de import in cadrul controlului vamal ulterior, nu inseamna a exonera de orice raspundere si responsabilitate persoanele care indeplinesc formalitatile vamale

Recunoasterea drepturilor organelor vamale de a recalcula drepturile de import in cadrul controlului vamal ulterior, nu inseamna a exonera de orice raspundere si responsabilitate persoanele care indeplinesc formalitatile vamale, care supravegheaza operatiunile si care actioneaza in mod automat pe baza datelor cuprinse in declaratia vamala data si semnata pe propria raspundere. Organele vamale au in egala masura obligatia de a respecta legile in vigoare si de a le aplica in mod corespunzator iar termenul in care se poate face controlul ulterior , nu poate folosit doar impotriva celor care au primit liber de vama si care au beneficiat fie si in mod eronat de facilitati. Astfel , majorarile si penalitatile de intarziere ar fi datorate doar de la data la care s-au stabilit taxele vamale concrete si in masura in care acestea nu s-au achitat la scadenta . Prin sentinta civila nr. 3630 din 24 octombrie 2006 a Tribunalului Harghita s-a admis in parte actiunea S.C. K. Harghita P. SRL Vlahita in sensul anularii Deciziei nr. 4/45 din 8 august 2006 a D.G.F.P. Harghita pentru dobanzi in suma de 93.641 RON si penalitati de intarziere in suma de 16.991 RON. Prin aceeasi sentinta s-a respins capatul de cerere privitor la anularea actului atacat pentru taxa vamala in suma de 20.998 RON si T.V.A. in suma de 37.366 RON.
Solutia primei instante s-a motivat cu aceea ca, din moment ce datoria vamala s-a stabilit la 30 iunie 2005, dobanzile si penalitatile nu pot fi calculate retroactiv, reclamanta nefiind in culpa pentru acordarea facilitatilor prevazute de art.  22 si 25 din Legea nr. 133/1999 de catre autoritatile vamale.
Sentinta a fost recurata numai de catre paratele D.G.F.P. Harghita si D.R.V. Brasov pentru motive de nelegalitate si netemeinicie, ambele recurente sustinand ca datoria vamala izvoraste  din lege conform art. 61 alin. 1 si 3 din Codul Vamal al Romaniei si ca in raporturile de drept fiscal dovada culpei debitorului nu este necesara, culpa acestuia fiind prezumata. In recursul Directiei Generale a Finantelor Publice Harghita se argumenteaza calculul majorarilor si a dobanzilor aferente precum si a penalitatilor conform art. 13 din OG nr. 61/2002 in vigoare la data declaratiilor vamale din 2000, iar dupa 1 ianuarie 2004 au devenit incidente dispozitiilor art. 108 si 109 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala.
Ambele recurente sustin ca sentinta primei instante este nelegala, dar nici una din ele nu arata care anume dispozitii imperative au fost incalcate, ignorate sau gresit aplicate.
   Instanta de recurs a constatat ca, desi sentinta primei instante nu este susceptibila de apel, recurentele nu pot fi dispensate de obligatia motivarii recursului prin enuntarea si dezvoltarea cazurilor de casare ori de modificare in limita celor prevazute de art. 304 Cod procedura civila, altfel controlul judiciar fiind imposibil de realizat. Aceasta cu atat mai mult cu cat aratarea motivelor de nelegalitate pe care se intemeiaza  recursul si dezvoltarea lor este prevazuta sub sanctiunea nulitatii de art. 3021 alin. 1 lit. c Cod procedura civila,iar analiza cauzei potrivit art. 3041 Cod procedura civila este una facultativa  si nu obliga instanta de recurs sa analizeze toate cele noua cazuri prevazute de art. 304 Cod procedura civila.
Din punctul de vedere al instantei de recurs trimiterea la dispozitiile art. 304 indicele 1 Cod procedura civila (recursul D.R.V. Brasov) sau la cele ale art. 299 si urm. Cod procedura civila (recursul D.G.F.P. Harghita) ca temeiuri de drept ale celor doua recursuri, echivaleaza practic cu nemotivarea acestora, actualul recurs fiind considerat o cale de atac extraordinara ce nu poate fi exercitat decat pentru motive de nelegalitate expres si limitativ prevazute de art. 304 Cod procedura civila.
  Nu s-a contestat  nici faptul ca din oficiu instanta de recurs nu a pus in discutie nulitati de ordine  publica in sensul celor prevazute de art. 306 alin. 2 Cod procedura civila, iar dispozitiile art. 3021 Cod procedura civila,nu disting in stabilirea sanctiunii nulitatii absolute pentru anumite omisiuni, intre recursul impotriva unei hotarari susceptibile sau nu de apel.
Aceasta si pentru faptul ca prin Decizia nr. 176 din 24 martie 2005 a Curtii Constitutionale s-a constatat neconstitutionalitatea doar a dispozitiilor art. 3021 alin.1 lit. a Cod procedura civila, nu si a celor de la litera "c" din acelasi articol. De altfel, chiar din redactarea art. 3041 Cod procedura civila, invocat de recurente pentru recursul impotriva unei hotarari care, potrivit legii nu poate fi atacata cu apel, rezulta ca recursul nu este limitat la motivele de casare prevazute de art. 304 Cod procedura civila, de unde concluzia clara ca motivele de  casare odata dezvoltate si epuizate, instanta de recurs ar putea examina cauza "sub toate aspectele", in sensul ca respectivul recurs ar dobandi caracter devolutiv, instanta de recurs care in principiu examineaza doar hotararea si nu cauza, putand examina si fondul cauzei. Pentru a ajunge insa la fondul cauzei si a da recursului caracterul devolutiv specific apelului, este necesar ca motivele de nelegalitate prevazute de art. 304 Cod procedura civila sa fi fost epuizate, fiind de neconceput ca acestea nici macar sa nu fi fost invocate si dezvoltate potrivit legii.
Pe fondul cauzei, instanta a facut o corecta aplicare a legii in raport cu datele concrete din dosar si nu a negat dreptul organelor vamale de a recalcula drepturile de import in cadrul controlului vamal ulterior, dar, in mod justificat nu a omis sa constate faptul ca eroarea privind acordarea facilitatii vamale putea si trebuia observata inclusiv de autoritatile vamale. Mergand pe rationamentul recurentelor, ar trebui acceptata exonerarea de orice raspundere si responsabilitate a persoanelor care indeplinesc formalitatile vamale, care supravegheaza operatiunile si care actioneaza in mod automat pe baza datelor cuprinse in declaratia vamala data si semnata pe propria raspundere de persoana in cauza. Un asemenea rationament nu poate fi acceptat si nu poate fi inlaturata si culpa organelor vamale care au obligatia in egala masura de a cunoaste legile in vigoare si a veghea la aplicarea lor corespunzatoare. Termenul in care se poate face controlul vamal ulterior, nu poate fi folosit impotriva celor care au primit liber de vama si care au beneficiat fie si in mod eronat de facilitati acordate in cele din urma tot de organele vamale. In cazul in speta majorarile si penalitatile de intarziere ar fi fost datorate de la data la care s-au stabilit taxele vamale corecte in situatia in care nu s-ar fi achitat la scadenta.
Ambele recurente invoca si faptul ca reclamanta nu ar fi indeplinit conditiile pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 133/1999, in conditiile in care in procesul verbal de control nr. 90 din 30 iunie 2005 care a facut obiectul contestatiei, s-a mentionat ca petenta a beneficiat de scutire la plata taxelor vamale conform art. 22 din Legea nr. 133/1999 pentru operatiunile de import cu cele trei DVI-uri, la data la care prevederea nu era in vigoare, fiind abrogata (fila 12 dosar fond). Situatia este cu atat mai grava cu cat, organele vamale, cel putin asa rezulta din sustinerile formulate in recurs, nu considera ca au obligatia unei minime verificari asupra respectarii dispozitiilor legale si se prevaleaza doar de aparenta declaratiilor vamale care sunt acte unilaterale, pe proprie raspundere. Controlul vamal ulterior al operatiunilor ar trebui sa vizeze atat declaratiile vamale date pe proprie raspundere cat si activitatea personalului vamal sub aspectul vegherii asupra respectarii legalitatii.
Fata de cele ce preced, instanta a facut o corecta interpretare si aplicare a legii, astfel ca, vazand  si prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedura civila, a respins ca nefondate ambele recursuri motivate in esenta pe aceleiasi argumente de fapt si de drept.