Acordarea de despagubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a unei condamnari politice. Angajarea raspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare dintr-un proces penal. Inadmisibilitatea act...

Acordarea de despagubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a unei condamnari politice. Angajarea raspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare dintr-un proces penal. Inadmisibilitatea actiunii fondata pe dispozitiile art.998-999 Cod civil.

Art. 504 Cod procedura penala raportat la art.52 alin.3 din Constitutia Romaniei
Decizia nr. 12/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie pronuntata in solutionarea recursului in interesul legii
Deciziile Curtii Constitutionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 si nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat ca prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza intai din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare si ale art. I pct. 1 si art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstitutionale.

Desi in actiunea introductiva nu a fost precizat temeiul de drept, din modul in care este formulata, reiese ca este intemeiata pe disp.art.5 din Legea nr.221/2009, iar la termenul din 03.03.2011, reclamantul si-a completat temeiul de drept in sensul intemeierii actiunii si pe dispozitiile art.998-999 Cod civil.
Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat prin decizia nr.6976/09.12.2004 ca "statul raspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat intr-un proces penal numai in temeiul si in situatiile prevazute de art.504 si urm. din Codul de procedura penala, iar nu in temeiul art.998-999 din Codul civil, precum si pentru alte situatii neprevazute in textul citat din Codul de procedura penala".
In acelasi sens, prin decizia nr.422/17.01.2006 instanta suprema a statuat ca "dispozitiile art.998-999 Cod civil privind raspunderea civila delictuala nu pot constitui temei pentru antrenarea raspunderii statului pentru erorile judiciare.
Reglementarea legala ce stabileste in ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajata raspunderea statului este art.504 Cod procedura penala, rap. la art.52 alin.3 din Constitutia Romaniei care statueaza ca statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Raspunderea statului este o raspundere directa, limitata insa doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare savarsite in procesele penale. De asemenea, dispozitiile art.504 alin.1 Cod pr.penala nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art.998-999 Cod civil, aceasta interpretare putand conduce la ideea ca Statul, prin Ministerul Finantelor Publice are o raspundere nelimitata si neconditionata, situatie in care normele legale care reglementeaza raspunderea statului in alte domenii, nu se mai justifica din moment ce principiile consacrate de art.998-999 Cod civil sunt general aplicabile."
Din interpretarea normelor legale rezulta ca legiuitorul a reglementat raspunderea statului numai in temeiul art.504 Cod procedura penala si numai in cazurile in care se inlatura raspunderea penala in cadrul unui proces penal si nu pentru cazurile in care se constata caracterul politic al condamnarii, in conditiile dispozitiilor prevazute in Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, ale OUG nr.214/1999 privind acordarea calitatii de luptator in rezistenta anticomunista persoanelor sau ale Legii nr.221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora pronuntate in perioada 06.03.1945-22.12.1989.
Astfel, asa cum a statuat I.C.C.J. dispozitiile art.998-999 Cod civil privind raspunderea civila delictuala nu pot constitui temei pentru antrenarea raspunderii statului pentru erorile judiciare sau condamnarile politice din perioada comunista.
Asa fiind, curtea apreciaza ca exceptia invocata de parat a inadmisibilitatii actiunii fondata pe disp.art.998-999 Cod civil este intemeiata, cu aceasta complinire a motivarii sentintei, constatandu-se respins corect de catre instanta de fond capatul de cerere avand ca obiect obligarea paratului la plata daunelor morale. 

(Decizia civila nr. 879/02.04.2012)

Prin cererea inregistrata la data de 14.10.2010, reclamantul V.N. a chemat in judecata pe paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, solicitand sa se constate ca a suferit o condamnare cu caracter politic si sa fie obligat paratul la plata sumei de 600.000 EURO cu titlu de daune morale.
In motivarea actiunii, reclamantul a sustinut ca in timpul regimului comunist, respectiv in anul 1962, a fost condamnat la 6 ani inchisoare corectionala pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevazut de art. 209 pct. 2 din Codul penal, la 5 ani inchisoare corectionala pentru delictul de raspandire de publicatiuni interzise, prevazut de art. 325 alin. 3 din Codul penal.
Reclamantul a executat partial aceasta pedeapsa in Penitenciarul Jilava.
In perioada detentiei, reclamantul a fost supus unor conditii de detentie inumane, familia reclamantului a fost lipsita de sprijinul material si moral, cu atat mai mult cu cat cu ocazia condamnarii s-a dispus confiscarea totala a averii.
Aceasta situatie a avut consecinte extrem de grave asupra sanatatii si dezvoltarii ulterioare a reclamantului si a familiei acestuia compusa din sotie si copii minori la momentul detentiei.
Prin intampinare paratul a solicitat respingerea actiunii, intrucat reclamantul nu a depus dovezi din care sa rezulte condamnarea pretinsa, iar cuantumul daunelor morale solicitate este excesiv.
Prin notele de sedinta de la filele 32, 33 din dosar, paratul a precizat ca fata de decizia nr. 1358/2010 a Curtii Constitutionale, in prezenta cauza nu mai exista temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca masuri reparatorii.
Prin notele depuse de reclamant la filele 34-38 din dosar, acesta a invocat mai multe dispozitii internationale in sustinerea actiunii, precum Rezolutia nr. 1096/1996 si Rezolutia nr. 1481/2006 ale Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la necesitatea condamnarii crimelor regimurilor comuniste, art. 1,3,4, 5, 6, 8 si 9 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si a sustinut ca acordarea de despagubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit de fostii detinuti politici apare ca necesara in raport de aceste prevederi.
Prin notele de sedinta de la filele 42-44 din dosar, paratul a invocat exceptia tardivitatii cererii reclamantului referitoare la temeiul juridic al pretentiilor, ca fiind formulata cu nerespectarea termenului prevazut de art. 132 alin. 1 din Codul de procedura civila, exceptia prescriptiei dreptului la actiune generat de formularea actiunii in afara termenului general de prescriptie care a inceput sa curga de la data de 22 decembrie 1989, exceptia inadmisibilitatii intemeiata pe argumentul ca statul poate sa raspunda delictual numai pentru erorile judiciare, conform art. 506 din Codul de procedura penala.
Cu privire la fondul cauzei, paratul a precizat ca prezenta actiune este lipsita de temei legal, intrucat in sistemul intern nu mai exista o dispozitie legala care sa reglementeze dreptul fostilor detinuti politici de a beneficia de daune morale pentru condamnarile suferite anterior anului 1989.
Tribunalul V., prin sentinta nr. 1463/15.12.2011, a respins exceptia tardivitatii cererii de intregire a temeiului juridic, exceptia prescriptiei dreptului la actiune si exceptia inadmisibilitatii actiunii. A admis in parte actiunea si a constatat caracterul politic al condamnarii reclamantului, dispusa prin sentinta nr. 78/1962 a Tribunalului Militar C. A respins capatul de cerere avand ca obiect obligarea paratului la plata daunelor morale.
Pentru a hotari astfel, instanta de fond a retinut urmatoarele:
Prin sentinta nr. 78/1962 a fostului Tribunal Militar C., reclamantul a fost condamnat la 6 ani inchisoare corectionala si 4 ani inchisoare corectionala, pentru faptele prevazute de art. 209 pct. 2 lit. a din Codul penal si art. 306 din Codul de procedura penala si s-a dispus confiscarea totala a averii reclamantului, acesta executand pedeapsa privativa de libertate in perioada 18 aprilie 1961 - 16 aprilie 1964.
Atat in perioada premergatoarei condamnarii reclamantului, cat si ulterior acesta a fost supus unor verificari generate de apartenenta lui la o grupare religioasa intitulata "martorii lui Iehova".
In cursul judecatii, Curtea Constitutionala, prin deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010, publicate in Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 , a admis exceptii de neconstitutionalitate invocate in diverse dosare aflate pe rolul instantelor judecatoresti si a constatat ca prevederile art. 5 alin. 1 , lit. a teza intai din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare si ale art. I pct. 1 si art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstitutionale.
Dispozitiile legale a caror neconstitutionalitate a fost declarata se refereau la posibilitatea persoanelor condamnate politic sau impotriva carora au fost luate masuri administrative cu caracter politic de a beneficia de despagubiri morale pentru prejudiciul suferit prin astfel de masuri, in cuantumul prevazut de legea de modificare.
Cele trei decizii au afectat astfel temeiul juridic al capatului de cerere din actiune referitor la obligarea paratului la plata daunelor morale si nu au afectat in nici o masura textul din Legea nr. 221/2009 referitor la constatarea caracterului politic al condamnarilor determinate prin lege, respectiv art. 4 din Legea nr. 221/2009, in vigoare si in prezent.
S-a retinut ca dupa introducerea cererii de chemare in judecata intemeiata pe aceste dispozitii legale, a fost inlaturata aplicarea lor ca efect al publicarii celor trei decizii ale Curtii Constitutionale si expirarii termenului de 45 de zile prevazut de art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicata.
Exceptia tardivitatii modificarii actiunii sub aspectul temeiului juridic aplicabil acesteia este neintemeiata, intrucat stabilirea temeiului juridic aferent unei pretentii constituie un element al fondului cauzei, de a carei precizare de catre parte instanta nu este tinuta , dar pe care este necesar a-l stabili dupa punerea lui in discutie, potrivit art. 129 alin. 4 din Codul de procedura civila.
In consecinta, temeiul juridic nu constituie un element al actiunii care sa fie avut in vedere de prevederile art. 132 alin. 1 din Codul de procedura civila, nefiindu-i astfel aplicabile prevederile legale referitoare la termenul in care poate fi modificat.
Data fiind situatia creata prin declararea neconstitutionalitatii unor texte precizate in cererea introductiva si constatand ca a fost sesizata cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil constand in dreptul de a fi despagubit pentru prejudiciul nepatrimonial pretins a fi fost suferit, instanta a pus in discutie temeiul juridic al pretentiilor banesti ale reclamantului.
Exceptia inadmisibilitatii actiunii este neintemeiata, intrucat inadmisibilitatea unei actiuni presupune faptul ca o actiune nu poate fi dedusa judecatii in fata unei instante judecatoresti. Constituind o exceptie de la dreptul de acces la justitie, reglementat constitutionale si prin prevederile art. 6 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, inadmisibilitatea unei actiuni civile trebuie sa fie prevazuta expres de lege si justificata pe cauze obiective si proportionale cu scopul urmarit printr-o asemenea reglementare.
In speta, reclamantul a sesizat instanta cu o actiune in constatarea caracterului politic si in despagubiri, prin care a solicitat obligarea statului la plata unor daune morale.
In privinta cererii de acordare a daunelor morale, imprejurarea ca in cursul judecatii au fost declarate neconstitutionale dispozitiile din legea speciala referitoare la aceste daune nu poate ridica problema inadmisibilitatii cererii, ci a temeiului juridic al pretentiei. Aceasta din urma chestiune reprezinta insa un aspect al fondului cauzei si nu de inadmisibilitate, intrucat fiind sesizata cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil, instanta trebuie sa il analizeze in contextul tuturor regulilor si principiilor de drept aplicabile, in caz contrar putand ajunge in situatia prevazuta de art. 3 din Codul civil, referitor la denegarea de dreptate.
Exceptia prescriptiei dreptului la actiune s-a  apreciat ca neintemeiata, intrucat in speta nu sunt aplicabile prevederile generale cuprinse in Decretul nr. 167/1958 referitor la prescriptia extinctiva, ci ale legii speciale constand in art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, potrivit carora actiunile avand ca obiect despagubirile introduse in baza acestei legi pot fi formulate in termen de 3 ani de la intrarea in vigoare a acestei legi. Astfel cum rezulta din cuprinsul deciziei nr. 1358/2010 a Curtii Constitutionale, exceptia de neconstitutionalitate a privit exclusiv dreptul de a beneficia in temeiul acestui text de daune morale, nu si alte aspecte prevazute de acelasi text legal.
In consecinta, sub aspectul prescriptiei, prevederile legale erau aplicabile la momentul introducerii actiunii, si-au produs efectele odata cu formularea acestei actiuni, nemaiputand fi sterse prin dispozitii ulterioare.
In raport de aceasta situatie de fapt si aplicand dispozitiile legale in materie, astfel cum au fost invocate, cu completarile ulterioare, tribunalul apreciaza ca prezenta actiune este intemeiata in parte, pentru considerentele care vor fi expuse in continuare.
La data inregistrarii prezentei actiuni, respectiv luna octombrie 2010, intrasera in vigoare prevederile Legii nr. 221/2009, care dispunea in esenta ca personale condamnate sau supuse unor masuri administrative abuzive puteau cere instantei sa constate caracterul politic al acestor masuri si aveau dreptul de a beneficia de despagubiri morale si materiale in conditiile prevazute de aceasta lege.
Aceasta lege a fost modificata ulterior prin O.U.G. nr. 62/2010.
Prin deciziile nr. 1354/2010, 1358/2010 si 1360/2010, Curtea Constitutionala a declarat inadmisibile unele prevederi din aceste legi in sens larg, respectiv cele referitoare la posibilitatea persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009 de a beneficia de despagubiri morale, cuprinse in art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 si art. I pct. 1 si art. II din O.U.G. nr. 62/2010.
Celelalte dispozitii din Legea nr. 221/2009 referitoare la constatarea caracterului politic si la dreptul persoanelor vizate de lege de a beneficia de despagubirile materiale nu au fost afectate in nici un mod de aceste decizii ale Curtii Constitutionale.
Tot in cursul judecatii prezentei cauze, Inalta Curte de Casatie si Justitie a pronuntat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 prin care a admis recursul in interesul legii formulat de procurorul general si a stabilit ca, urmare a deciziilor Curtii Constitutionale nr. 1358/2010 si 1360/2010, dispozitiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 si-au incetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesolutionate definitiv la data publicarii deciziilor Curtii Constitutionale.
Cu privire la efectele acestei din urma decizii, tribunalul a retinut ca potrivit art. 330/7 alin. 4 din Codul de procedura civila, dezlegarile date problemelor de drept judecate pe calea recursului in interesul legii sunt obligatorii pentru instante de la data publicarii deciziei in Monitorul Oficial, in speta de la data de 7 noiembrie 2011.
Raportand obiectul prezentei actiuni la considerentele de drept substantial expuse anterior, tribunalul a retinut ca primul capat al actiunii avand ca obiect constatarea caracterului politic al condamnarii autorului reclamantei este intemeiat.
Articolul 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, enumera condamnarile cu caracter politic ce constituie de drept, iar temeiurile condamnarii reclamantului se incadreaza in aceste prevederi, respectiv art. 209 si 325 din Codul penal, fata de prevederile art. 1 alin. 2 lit. a din legea nr. 221/2009, o asemenea condamnare este de drept politica in sensul legii, astfel incat instanta a constatat acest caracter, cu atat mai mult cu cat prin hotararea nr. 100/1990, reclamantului i s-a recunoscut calitatea de persoana indreptatita la beneficiul Decretului nr. 118/1990 care privea in esenta tot persoanele supuse unor condamnari sau masuri abuzive de natura politica.
Capatul de cerere avand ca obiect obligarea paratului la plata daunelor morale s-a apreciat a fi lipsit de temei legal. Astfel, potrivit considerentelor deciziei nr. 12/2011 avand in vedere ca dreptul la actiune pentru a obtine reparatia este supus evaluarii jurisdictionale constituind situatii juridice in curs de constituire, ele sunt supuse efectelor deciziilor Curtii Constitutionale care sunt de imediata si generala aplicare. La momentul la crea instanta este chemata sa se pronunte asupra acestei pretentii, norma juridica nu mai exista si nu poate ultraactiva, in lipsa unei prevederi legale exprese.
Potrivit acelorasi considerente, interventia instantei de contencios constitutional in cauze nesolutionate nedefinitiv nu incalca prevederile art. 6 paragraful 1 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, intrucat in esenta procesul civil nu se poate desfasura facand abstractie de cadrul normativ si constitutional ale carui limite au fost determinate in scopul preeminentei dreptului si nici ale art. 1 din Protocolul nr. 1, intrucat dreptul de creanta constand in daunele orale este conditionat de anumite verificari facute de organul jurisdictional. La data pronuntarii deciziilor Curtii Constitutionale nu exista un "bun" in patrimoniul reclamantului, in sensul textului din Conventie, intrucat nici o hotarare judecatoreasca definitiva nu ii recunoscuse reclamantului acest drept.
De asemenea, tribunalul a retinut ca instanta suprema a analizat efectele deciziilor Curtii Constitutionale si prin prisma principiului discriminarii, statuand cu valoare de dezlegare obligatorie in prezenta cauza, faptul ca situatia de dezavantaj in care se gaseste reclamantul in raport cu alte persoane care prin hotarari judecatoresti anterioare au beneficiat de un drept similar este intemeiata pe o cauza obiectiva si justificata, constand in controlul de constitutionalitate exercitat in conditiile legii.
Este de necontestat existenta unor suferinte morale generate de condamnarea tatalui reclamantei, constand in lipsirea acesteia de afectiunea si ingrijirea parinteasca absolut necesara unui copil, de lipsurile materiale la care a fost supusa reclamanta si de notorietatea marginalizarii in perioada 1945 - 1989 a persoanelor aflate in situatia ei, insa judecatorul este chemat sa aplice legea in sens larg si in primul rand normele obligatorii.
In consecinta, tribunalul a respins capatul de cerere avand ca obiect plata de catre parat a daunelor morale solicitate de catre reclamant.
Impotriva acestei hotarari au declarat recurs in termen legal partile, criticand-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Prin recursul sau reclamantul a criticat sentinta sustinand ca a fost data cu aplicarea gresita a legii si ca au fost gresit interpretate probele administrate in cauza.
In dezvoltarea recursului s-a aratat ca, gresit a fost respins capatul de cerere referitor la acordarea de despagubiri morale, decizia nr.12/2001 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, nefiind aplicabila cata vreme erau aplicabile normele comunitare cu prioritate fata de dispozitiile interne.
Prin probele administrate s-a dovedit suferinta recurentului si a familiei acestuia in perioada in care a fost arestat pe considerente politice, dar si ulterior, iar Declaratia Universala a Drepturilor Omului a consacrat expres dreptul persoanelor la libertatea opiniilor si la interzicerea torturii si a tratamentelor inumane, condamnarea sa avand caracter politic si ingradind toate aceste drepturi.
Incalcarea drepturilor constituie elementul material al faptei ilicite ce i-a produs prejudicii morale.
Dreptul la despagubiri morale este un drept patrimonial in sensul art.1 din Protocol, iar statele ar fi  trebuit sa faciliteze accesul la justitie si tratament echitabil al victimelor.
Au fost incalcate drepturile garantate de art.1, 3, 4, 5, 6, 8 si 9 din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale si cele ale art.1 din Protocolul aditional la CEDO.
Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, reprezentat de Directia Generala a Finantelor Publice Valcea a criticat sentinta pentru motive prevazute de art.304 pct.6, 8 si 9 raportat la art.3041 Cod procedura civila, astfel
Instanta a incalcat principiul disponibilitatii prin constatarea caracterului politic al condamnarii, intrucat reclamantul nu a solicitat prin actiunea introductiva sa se constate caracterul politic al condamnarii sale; de altfel nici aparatorul reclamantului, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului nu a formulat o asemenea cerere.
Analizand sentinta, prin prisma criticilor invocate in ambele recursuri, Curtea a constatat ca recursul declarat de reclamant este nefondat, iar cel declarat de parat este fondat.
 Cu privire la recursul reclamantului:
Desi in actiunea introductiva nu a fost precizat temeiul de drept, din modul in care este formulata, reiese ca este intemeiata pe disp.art.5 din Legea nr.221/2009, iar la termenul din 03.03.2011, reclamantul si-a completat temeiul de drept in sensul intemeierii actiunii si pe dispozitiile art.998-999 Cod civil.
Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat prin decizia nr.6976/09.12.2004 ca "statul raspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat intr-un proces penal numai in temeiul si in situatiile prevazute de art.504 si urm.din Codul de procedura penala, iar nu in temeiul art.998-999 din Codul civil, precum si pentru alte situatii neprevazute in textul citat din Codul de procedura penala".
In acelasi sens, prin decizia nr.422/17.01.2006 instanta suprema a statuat ca "dispozitiile art.998-999 Cod civil privind raspunderea civila delictuala nu pot constitui temei pentru antrenarea raspunderii statului pentru erorile judiciare.
Reglementarea legala ce stabileste in ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajata raspunderea statului este art.504 Cod procedura penala, rap. la art.52 alin.3 din Constitutia Romaniei care statueaza ca statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Raspunderea statului este o raspundere directa, limitata insa doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare savarsite in procesele penale. De asemenea, dispozitiile art.504 alin.1 Cod pr.penala nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art.998-999 Cod civil, aceasta interpretare putand conduce la ideea ca Statul, prin Ministerul Finantelor Publice are o raspundere nelimitata si neconditionata, situatie in care normele legale care reglementeaza raspunderea statului in alte domenii, nu se mai justifica din moment ce principiile consacrate de art.998-999 Cod civil sunt general aplicabile."
Din interpretarea normelor legale rezulta ca legiuitorul a reglementat raspunderea statului numai in temeiul art.504 Cod procedura penala si numai in cazurile in care se inlatura raspunderea penala in cadrul unui proces penal si nu pentru cazurile in care se constata caracterul politic al condamnarii, in conditiile dispozitiilor prevazute in Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, ale OUG nr.214/1999 privind acordarea calitatii de luptator in rezistenta anticomunista persoanelor sau ale Legii nr.221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora pronuntate in perioada 06.03.1945-22.12.1989.
Astfel, asa cum a statuat I.C.C.J. dispozitiile art.998-999 Cod civil privind raspunderea civila delictuala nu pot constitui temei pentru antrenarea raspunderii statului pentru erorile judiciare sau condamnarile politice din perioada comunista.
Asa fiind, curtea apreciaza ca exceptia invocata de parat a inadmisibilitatii actiunii fondata pe disp.art.998-999 Cod civil este intemeiata, cu aceasta complinire a motivarii sentintei, constatandu-se respins corect de catre instanta de fond capatul de cerere avand ca obiect obligarea paratului la plata daunelor morale. 
                    Cat priveste actiunea fondata pe dispozitiile Legii nr.221/2009, Curtea retine ca in mod corect s-a avut in vedere decizia nr. 12/2011, pronuntata in solutionarea recursului in interesul legii, publicata in  M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011  prin care s-a stabilit ca, "urmare a deciziilor Curtii Constitutionale nr. 1.358/2010 si nr. 1.360/2010, dispozitiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora si-au incetat efectele si nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesolutionate definitiv la data publicarii deciziilor instantei de contencios constitutional in Monitorul Oficial."
Prin Decizia pronuntata in solutionarea recursului in interesul legii sus mentionata, Inalta Curte de Casatie si Justitie a avut in vedere efectele deciziilor Curtii Constitutionale nr.1358 si 1360/2010, prin raportare atat la norma constitutionala cuprinsa in art.20 alin.2, dar si prin raportare la art.1 din Protocolul nr.1 aditional la CEDO si la art.6 si 14 din CEDO, asadar a fost avuta in vedere modalitatea in care se produc efectele Curtii Constitutionale in situatia proceselor aflate in curs de desfasurare, dar si respectarea procedurii judiciare echitabile in intelesul art.6 paragraful 1 din CEDO, precum si respectarea dreptului la un bun in sensul art.1 din Protocolul nr.1 aditional la CEDO.
Inalta Curte de Casatie si Justitie a invocat astfel, in considerentele deciziei, chiar jurisprudenta CEDO, respectiv cauza Caracas impotriva Romaniei, cauza Ionescu si Mihaila impotriva Romaniei, cauza Fernandez - Molina Gonzales contra Spaniei, aratandu-se ca in jurisprudenta CEDO "o creanta de restituire este o creanta sub conditie, atunci cand problema intrunirii conditiilor legale ar trebui rezolvate in cadrul procedurii judiciare si administrative promovate, astfel ca la momentul sesizarii jurisdictiilor interne si a autoritatilor administrative, aceasta creanta nu putea fi considerata ca fiind suficient stabilita pentru a fi considerata ca avand o valoare patrimoniala ocrotita de art.1 din Primul Protocol", precum si ca "o creanta nu poate fi considerata un "bun" in sensul art.1  din Protocolul nr.1, decat daca ea a fost constatata sau stabilita printr-o decizie judiciara trecuta in puterea lucrului judecat.
S-a mai aratat in motivarea deciziei ca nu exista o baza suficienta in dreptul intern care sa contureze notiunea de "speranta legitima", iar nu de simpla speranta in valorificarea unui drept de  creanta, iar fiind vorba de un interes patrimonial ce apartine categoriei juridice de creanta, el nu poate fi privit ca valoarea patrimoniala susceptibila de protectia art.1 din Protocolul nr.1, decat in masura in care are o baza suficienta in dreptul intern, respectiv atunci cand existenta sa este confirmata printr-o jurisprudenta clara si concordanta a instantelor nationale (cauza Atanasiu impotriva Romaniei).
Pentru toate aceste considerente se constata ca toate motivele de recurs formulate de reclamant sunt neintemeiate, astfel incat solutia de respingere a capatului de cerere privind acordarea de despagubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a condamnarii politice, este legala.
Cu privire la recursul declarat de parat:
Nici prin cererea introductiva si nici completarea de actiune reclamantul nu a investit instanta cu cerere pentru constatarea caracterului politic al condamnarii sale; de altfel nici aparatorul reclamantului in dezbaterile asupra fondului cauzei nu a solicitat decat obligarea paratului la plata de despagubiri cu titlu de daune morale, nu si constatarea caracterului politic al condamnarii reclamantului.
Asa fiind, instanta de fond si-a depasit limitele investirii fiind incident motivul de recurs prevazut de art.304 pct.6 Cod procedura civila, ce impune modificarea unei hotarari atunci cand instanta a cordat mai mult decat s-a cerut.
De altfel, condamnarea pe care a suferit-o condamnatul face parte din categoria celor ce constituie de drept condamnari cu caracter politic prevazute de art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009, cu atat mai mult cu cat i s-a recunoscut reclamantului, in temeiul Decretului nr.118/1990 calitatea de persoana indreptatita a beneficia de prevederile acestui act normativ.
Pentru toate aceste considerente, in temeiul dispozitiilor art.312 Cod procedura civila, a fost admis recursul paratului si modificata sentinta in sensul ca se va inlatura dispozitia privind constatarea caracterului politic al condamnarii, mentinandu-se celelalte dispozitii ale sentintei, fiind respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.