Legea nr. 187/2003. Competenta instantei romane in a solutiona litigiile cu elemente de extraneitate.

     Legea 187/2003. Competenta instantei romane in a solutiona litigiile cu elemente de extraneitate.
      
      
      
      
      Legea nr. 187/2003
      
     Potrivit dispozitiilor art. 4 lit. a din Legea nr. 187/2003 raportate la dispozitiile art. 149 pct. 4 cu Legea nr. 105/1992, instanta romana este competenta sa solutioneze litigiul izvorat dintr-un contract de imprumut incheiat pe teritoriul Romaniei intre doi cetateni straini, cu domiciliul in strainatate, dar cu resedinta temporara in Romania.
       
      Curtea de Apel Timisoara, Sectia civila, decizia nr. 1274 din 7 iunie 2006
       
     Prin decizia civila nr. 1174 din 13 mai 2005, pronuntata in dosarul nr. 3181/2005, Curtea de Apel Timisoara a respins apelul declarat de paratul P.C. impotriva sentintei civile nr. 42 din 17 ianuarie 2005 si a incheierii de sedinta din 10.01.2005, pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr.5420/2004, in contradictoriu cu reclamantul R.R.
     Prin aceasta decizie, instanta de apel a confirmat si mentinut sentinta tribunalului, care a admis actiunea in despagubiri a reclamantului, obligand paratul la plata sumei de 45.000 Euro cu titlu de imprumut nerestituit.
     Pentru a pronunta aceasta sentinta, tribunalul si-a analizat in primul rand competenta, in raport cu dispozitiile art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, raspunsul dat de instanta fiind afirmativ, retinandu-se ca instanta romana este competenta sa solutioneze acest litigiu civil, intrucat competenta ii apartine in raport cu locul de nastere sau de executare a obligatiei, fie in tot, fie in parte, derivata din contractul de imprumut dintre parti, care s-a incheiat in Romania. Prin urmare, atat locul nasterii obligatiei, cat si cel al executarii obligatiei de restituire a imprumutului sunt in Romania.
     Sub aspectul chestiunilor de fond, tribunalul a retinut, in raport cu dispozitiile art. 1584 C. civ., ca intre parti s-a incheiat contractul de imprumut sub semnatura privata, in baza caruia reclamantul R.R. a imprumutat paratului P.C. suma de 45.000 Euro, suma ce urma sa fie restituita in rate.
     Paratul a recunoscut ca a incasat suma imprumutata, sustinand insa ca a restituit 15.000 Euro, suma pentru care reclamantul a si eliberat o chitanta liberatorie, de mana, prin care a confirmat primirea acestei sume, insa aceasta chitanta a fost contestata de catre reclamant. 
     In acest sens, tribunalul a retinut ca aceasta chitanta nu face dovada deplina a faptului ca suma de 15.000 Euro restituita face parte indubitabil din totalul sumei imprumutate, obiect al litigiului si aceasta pentru faptul ca respectiva chitanta nu este datata, iar virarea banilor in contul reclamantului s-a facut la data de 25 aprilie 2002, data ce este anterioara chiar semnarii contractului de imprumut, ce reprezinta inscrisul constatator al creantei ce a stat la baza promovarii prezentei actiuni.
     Tribunalul a mai constatat ca intre parti au existat atat relatii personale, cat si de afaceri, iar partile au inteles sa transeze relatiile personale prin incheierea contractului de imprumut sub semnatura privata, iar cele de afaceri prin incheierea unui contract de cesiune, ambele datate 18 martie 2003, motiv pentru care s-a inlaturat apararea paratului, potrivit caruia ar fi restituit imprumutul, inclusiv prin cesionarea partilor sociale pe care le detinea la S.C. "N.S." S.R.L.
     Impotriva acestei sentinte  precum si a incheierii de sedinta din 10.01.2005, a declarat recurs (recalificat apel de catre instanta), in termen, paratul P.C.
     Reclamantul-intimat a depus la dosar intampinare, reiterand obiectiile sale la apararile si exceptiile paratului, sustinand ca instantele romane si-au retinut corect competenta, in raport cu dispozitiile art.149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, acest text facand referire la o competenta alternativa, reclamantul avand astfel posibilitatea de a alege competenta instantei.
     In plus, intimatul a mai aratat ca a incercat rezolvarea litigiului pe cale amiabila, insa fara rezultat, iar paratul nu a facut dovada unei plati valabile si ulterioare datei de 18 martie 2003.  Semnarea in aceeasi zi atat a contractului de imprumut, cat si a contractului de cesiune de parti sociale nu face decat sa scoata in evidenta existenta unor raporturi distincte intre parti.
     Instanta de apel, analizand deopotriva, atat argumentele paratului-apelant, cat si apararile reclamantului-intimate, a constatat ca apelul este neintemeiat, in esenta, pentru considerentele retinute de prima instanta.
     Impotriva acestei decizii a declarat recurs, in termen, paratul P.C., recursul fiind motivat in drept cu dispozitiile art. 304 pct. 8 si 9 C. pr. civ.
     In dezvoltarea motivelor de recurs, paratul a reiterat motivele invocate in apel, sustinand ca tribunalul a solutionat in mod gresit exceptia de necomptenta a instantelor romane, intrucat art. 148 din Legea nr. 105/1992 prevede conditiile in care instantele romane urmeaza sa solutioneze procesele civile ce contin elemente de extraneitate, respectiv dintre o parte romana si una straina, respectiv dintre persoane straine, fizice sau juridice si ca art. 149 din Legea nr. 105/1992 trebuie interpretat numai prin prisma art. 148 din aceeasi lege, in sensul ca aceste texte nu au aplicabilitate, ambele parti litigante fiind cetateni straini, cu domiciliul in strainatate, respectiv Italia.
     In acelasi context, paratul a mai sustinut ca desi contractul s-a incheiat in Timisoara, Romania, partile nu au inteles sa aleaga explicit dreptul aplicabil.
     Sub aspectul chestiunilor de fond, paratul a solicitat ca instanta sa ia act de faptul ca imprumutul s-a restituit partial, respectiv suma de 15.000 Euro, fapt recunoscut de catre reclamant prin redactarea si eliberarea chitantei de mana, care face astfel dovada deplina a achitarii acestei parti din imprumut.
     Curtea, analizand recursul declarat de catre parat, prin prisma motivelor de fapt si de drept invocate, cu aplicarea dispozitiilor art. 299 si urm. C. pr. civ. raportate la art. 312 C. pr. civ., a constatat ca acesta este neintemeiat, in cauza nefiind incidente motivele de modificare prevazute de art. 304 pct. 8 si 9 C. pr. civ.
     Primul aspect analizat s-a referit la interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 148 - 149 din Legea nr. 105/1992, respectiv daca instantele romane au sau nu competenta in solutionarea prezentului litigiu dintre doi cetateni italieni, cu domiciliul in Italia, dar cu resedinta temporara in Romania si care au semnat un contract civil de imprumut pe teritoriul Romaniei, care s-a executat partial pe teritoriul acestei tari, cel putin din punctul de vedere al incasarii sumei imprumutate de catre imprumutatul-parat.
     Sub acest aspect, curtea a constatat ca instantele romane sunt competente sa solutioneze acest litigiu, chiar daca se impun anumite completari cu privire la motivarea legala a hotararii judecatoresti, din perspectiva incidentei Legii nr. 187/2003 privind competenta de jurisdictie, recunoasterea si executarea in Romania a hotararilor in materie civila si comerciala pronuntate in statele membre ale Uniunii Europene, care inlocuieste si/sau completeaza Legea nr. 105/1992.
     A constatat ca sunt aplicabile dispozitiile art. 4 lit. a din Legea nr. 187/2003, care stipuleaza ca persoana avand domiciliul sau, dupa caz, sediul in Romania ori intr-un stat membru poate fi chemata in judecata in fata instantelor din alt stat membru, respectiv in fata instantelor romane,  in materie contractuala, la instanta statului pe al carui teritoriu se afla locul de executare. In sensul prezentului articol, prin loc de executare se intelege, in cazul vanzarii de marfuri, locul unde au fost sau ar fi trebuit sa fie livrate marfurile, iar in cazul prestarilor de servicii, locul unde au fost sau ar fi trebuit sa fie prestate serviciile. Cum contractul de imprumut nu este nominalizat in mod explicit, prezenta dispozitie se completeaza cu dispozitiile art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, potrivit dispozitiilor de trimitere inserate in art. 1 alin. 2 din Legea nr. 187/2003, care stipuleaza ca dispozitiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat sunt aplicabile in masura in care prezenta lege nu stabileste o alta reglementare.
     Sub aspectul chestiunilor de fond, curtea a constatat ca pentru a fi aplicabil motivul de modificare prevazut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., este necesar ca instanta de apel, sa fi interpretat gresit actul juridic dedus judecatii, ori sa fi  schimbat natura ori intelesul lamurit si vadit neindoielnic al acestuia, actul juridic fiind analizat in acest context din perspective unui "negotium juris".
     Pe de alta parte, pentru a fi aplicabil motivul de modificare prevazut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ este necesar sa fie prezentate elemente care sa conduca la concluzia ca  hotararea pronuntata in apel  este lipsita de temei legal ori a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a legii.
     Sub aspectul primei chestiuni, recurentul s-a referit probabil la interpretarea contractului de imprumut precum si a chitantei liberatorii, ambele in sensul de "negotium juris", precum si la interpretarea data de instanta de apel dispozitiilor art. 1584 si urm. C. civ., care reglementeaza contractul de imprumut, in particular obligatiile imprumutatului, care se completeaza cu dispozitiile art. 1138 C. civ. si art. 1169 C. civ., in ceea ce priveste chitanta liberatorie.
     Din acest punct de vedere, privind aspectele de fond,  curtea a constatat ca primele doua instante au aplicat si interpretat corect textele legale mentionate, cu precizarea ca actul de imprumut din 18 martie 2003, cat si suma imprumutata nu au fost niciodata contestate. Singurele elemente ramase in litigiu se refera la valabilitatea si relevanta chitantei liberatorii prezentate de paratul-recurent.
     Sub acest aspect, curtea a constatat, in raport cu dispozitiile art. 1138 si 1169 C. civ.,  ca respectiv chitanta de mana nu intruneste conditiile de valabilitate ale unei chitante liberatorii privind restituirea partiala a imprumutului contract de parat la 18 martie 2003 (15.000 Euro), in valoarea totala de 45.000 Euro intrucat chitanta nu este datata, iar virarea banilor in contul reclamantului s-a facut la data de 25 aprilie 2002, data ce este anterioara chiar semnarii contractului de imprumut, din 18 martie 2003.  Prin urmare, nu exista o legatura decelabila si viabila intre contractul de imprumut din 18 martie 2003 si aceasta pretinsa chitanta liberatorie, care nefiind data si neprecizand titlul cu care se face plata nu are caracteristicile minimale ale unei chitante liberatorii, care sa fie recunoscuta ca atare din perspective normelor dreptului civil roman.
     Pentru aceste considerente, Curtea, in temeiul prevederilor art. 312 C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 8 si 9 C. pr. civ., a respins recursul paratului.