Competenta materiala a instantei civile. Delimitare fata de cea comerciala. Criterii. Domeniu asociat- Competenta materiala

Constata ca prin sent. civ. nr. 11.205/2010 pronuntata de Judecatoria Oradea a fost admisa exceptia de necompetenta materiala invocata din oficiu si a fost declinata competenta de solutionare a cererii formulate de reclamanta BIR SPA - AGENTIA ORADEA  in contradictoriu cu paratii S.C. RCG S.R.L. si O.C.P.I. Bihor in favoarea acestei instante.
Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta de fond a retinut ca reclamanta solicita anularea unei adeverinte care atesta consimtamantul sau privind radierea unei ipoteci ce garanteaza o creanta de 1600000 euro, sutinand ca respectiva adeverinta este falsa.
Potrivit art. 17 C.proc.civ. cererile accesorii si incidentale sunt in caderea instantei competente sa judece cererea principala.
Din interpretarea acestui text de lege, rezulta ca pentru a se aprecia asupra instantei competente sa solutioneze prezentul litigiu se impune ca mai intai sa se stabileasca, raportat la cele doua petite ale actiunii, care dintre acestea are caracterul de petit principal si care este un capat de cerere accesoriu.
Instanta a apreciat, contrar sustinerilor reclamantei, ca petitul principal este cel privind constatarea nulitatii absolute a adeverintei nr. 2879/30.03.2009 deoarece in ipoteza in care acest capat de cerere ar fi respins, rectificarea cartii funciare ar fi la randul sau respinsa. Pe cale de consecinta, instanta a constatat ca rezolvarea petitului privind rectificarea CF este conditionata de solutionarea capatului de cerere privind nulitatea absoluta a adeverintei, actul in baza caruia s-au radiat drepturile reclamantei din cartea funciara.
Conform art. 1 pct. 1 din Codul de procedura civila, judecatoriile judeca in prima instanta, toate procesele si cererile, in afara de cele date de lege in competenta altor instante.
Potrivit art. 2 pct. 1 lit. a din Codul de procedura civila tribunalul judeca procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect are o valoare de peste 100000 lei, precum si procesele si cererile in aceasta materie al caror obiect este neevaluabil in bani.
Articolul 2 pct. 1 lit. b din Codul de procedura civila statueaza ca tribunalul judeca procesele si cererile in materie civila al caror obiect are o valoare de peste 500000 lei.
In lumina acestor texte de lege, instanta a constatat ca in vederea stabilirii competentei de solutionare a prezentului litigiu este necesar sa fie analizate doua citerii si anume caracterul civil sau comercial al actiunii si caracterul evaluabil sau neevaluabil in bani al acesteia.
In ceea ce priveste primul citeriu mentionat, respectiv caracterul civil sau comercial al spetei, instanta a constatat, contrar sustinerilor reclamantei, ca prezenta cauza are un caracter comercial.
Astfel, instanta a constatat ca adeverinta a carei anulare se cere exprima, conform art. 20 alin. 2 din Legea 7/1996, consimtamantul reclamatei la radierea unei ipoteci si a unei interdictii de instrainare, grevare si inchiriere. Dreptul real accesoriu a caruia radiere s-a efectuat a luat nastere ca urmare a incheierii unui contract de credit intre reclamanta, o societate bancara, si numitii RC si RA care urmau sa construiasca un imobil in vederea revanzarii lui. Contractul de credit este un fapt obiectiv de comert conform art. 3 pct. 11 din Codul comercial.
Savarsirea unui fapt ilicit in legatura cu un fapt de comert si cu activitatea comerciala a celui care il savarseste atrage caracterul comercial al litigiilor legate de respectivul fapt ilicit conform art. 4 raportat la art. 56 C.com. In acest sens, se arata in literatura de specialitate ca sunt comerciale litigiile privind faptele ilicite savarsite de un comerciant in legatura cu activitatea sa comerciala. In acelasi sens s-a pronuntat si practica judiciara, prin decizia comerciala 651/R - C/06.10.2010 a Curtii de apel Pitesti precizandu-se ca delictele civile savarsite de un comerciant in legatura cu activitatea acestuia se incadreaza in dispozitiile art. 4 din C.com. Chiar si printr-o decizie pronuntata in interesul legii, respectiv decizia nr. XXIII/19 martie 2007, analizandu-se o alta problema de drept, s-a statuat ca " invocarea raspunderii civile delictuale nu poate imprima caracter civil litigiului (_) caracterul comercial fiind impus si de incidenta principiului accesorialitatii, potrivit caruia faptele civile dobandesc caracter comercial datorita stransei lor legaturi cu un fapt calificat de lege ca fiind comercial, cum sunt delictele si cvasidelictele in materie comerciala, facand posibila aplicarea normelor de drept civil material, in cadrul unui litigiu comercial, fara sa il transforme intr-un litigiu civil".
Motivul de nulitate absoluta invocat de reclamanta fiind falsificarea adeverintei nr. 2879/30.03.2009 (f.13), care este un delict civil, instanta a apreciat ca, in ipoteza in care acesta exista, a fost savarsit in legatura cu activitatea comerciala a paratilor RC si RA care au instrainat ulterior imobilul la un tert, liber de orice sarcini.
Pe cale de consecinta, instanta a apreciat ca prezentul litigiu este unul comercial deoarece se pretinde constatarea nulitatii absolute a unui inscris rezultat in urma savarsirii unei fapte ilicite de catre un comerciant in legatura cu activitatea sa comerciala.
Referitor la cel de-al doilea criteriu necesar a fi analizat pentru stabilirea competentei instantelor judecatoresti, caracterul patrimonial sau nepatrimonial al litigiului, instanta apreciaza ca litigiul este unul nepatrimonial deoarece ceea ce se solicita este constarea nulitatii absolute a unui inscris emis ca urmare a savarsirii unei fapte ilicite.
De altfel, raportat la caracterul comercial al spetei, chiar daca s-ar aprecia ca prezenta cauza este un litigiu patrimonial, folosindu-se ca argument prevederile art. 2 alin. 1 indice 1 raportat la art. 2 alin. 1 indice 2 din Legea 146/1997, valoarea obiectului litigiului nu ar putea fi decat cea a creantei pe care ipoteca radiata din CF o garanta, respectiv 1600000 euro, raportat la care competenta de solutionare ar reveni tot tribunalului.
Pe cale de consecinta, luand in considerare caracterul comercial si nepatrimonial al prezentului litigiu, in temeiul art. art. 1 pct. 1 raportat la 2 pct. 1 lit. a din Codul de procedura civila, instanta a constata ca tribunalului ii revine competenta de solutionare a cauzei.
Impotriva acestei sentinte in termen legal a declarat recurs reclamanta BIR SPA - AGENTIA ORADEA solicitand casarea ei si trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiasi instante.
In motivare se arata ca actiunea formulata este una in rectificare de carte funciara, calitatea de societate comerciala a reclamantei neavand nicio relevanta pentru imprimarea caracterului comercial. Aspectul litigios a fost retinut in mod constant in practica Curtii de Apel Oradea, iar adeverinta a carei nulitate se solicita nu reprezinta rezultatul manifestarii sale de vointa, ci are ca punct de plecare o actiune ilicita, delictuala.
Prezumtia de comercialitate nu poate fi extinsa dincolo de limitele instituite de art. 4 C.com., art. 3 pct. 11 C.com. nefiind incident in cauza atata timp cat nu a existat un raport juridic intre ea si persoanele fizice.
Intimatii, desi legal citati, nu si-au formulat apararile in cauza.
In drept au fost invocate prevederile art. 371 5 si urm. C.pr.civ.
            Procedand la analizarea recursului prin prisma prevederilor art. 304 1 si 306 alin. 2 C.pr.civ. tribunalul retine ca acesta este fondat, urmand a fi admis, sentinta casata in intregime, iar cauza trimisa in vederea continuarii judecarii aceleiasi instante. Stabilirea competentei de solutionare a cauzei presupune, dupa cum in mod corect a retinut instanta de fond, determinarea caracterului patrimonial sau nepatrimonial al litigiului, precum si a naturii civile sau comerciale a acestuia.
Prin cererea formulata recurenta a solicitat in primul rand declararea nulitatii absolute a adeverintei ce a stat la baza radierii dreptului de ipoteca si rectificarea inscrierilor operate in baza ei in C.F. 2179 P. Retinerea caracterului comercial sau civil al litigiului impune luarea in considerare a conceptiei pe care legiuitorul roman a consacrat-o prin Codul comercial. Examinarea dispozitiilor art. 3 C.com. conduce la concluzia ca s-a urmarit excluderea imobilelor din sfera de aplicare a dispozitiilor sale, astfel incat aplicarea dispozitiilor legii comerciale unui act ce are ca si obiect derivat un imobil este in principiu exclusa.
Cu toate acestea, art. 4 C.com instituie o prezumtie de comercialitate in privinta tuturor contractelor si obligatiilor unui comerciant daca nu sunt de natura civila sau daca nu rezulta contrariul din chiar cuprinsul actului. Adeverinta a carei nulitate s-a solicitat vizeaza un imobil, bun ce a fost exclus de legiuitor din domeniul legii comerciale.
Faptul ca reclamanta este un comerciant reprezinta o conditie necesara, nu si suficienta pentru a retine caracterul comercial al oricarui act efectuat de aceasta. In plus, nu trebuie omis ca in sustinerea cererii sale s-a aratat ca adeverinta nu reprezinta manifestarea sa de vointa, ci este rezultatul unei fals la care nu a fost parte. Or, atata timp cat se contesta chiar exprimarea vointei de catre aceasta, considera ca nici macar situatia premisa avuta in vedere de legiuitor - act emanat de la un comerciant- nu poate fi retinuta.
Desigur ca stabilirea cu exactitate a acestui aspect urmeaza sa se faca numai dupa administrarea intregii probatiuni, insa motivele amintite nu pot fi ignorate pentru determinarea competentei de solutionare a litigiului.
Pe de alta parte, nu trebuie omis ca prin dec. civ. nr. 702/R/2010 pronuntata de Curtea de Apel Oradea in dos. nr. 9981/296/2006 s-a statuat ca actiunea in rectificare de carte funciara formulata intre doua societati comerciale are natura civila. Considerentele avute in vedere de aceasta instanta nu pot fi ignorate la solutionarea prezentului litigiu intrucat s-ar aduce atingere prevederilor art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
              Astfel, avand de stabilit limitele si continutul dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in mai multe randuri ( e.g. cauzele Driha versus Romania, Paduraru versus Romania, Beian versus Romania, Statos Pintio versus Portugalia, Baranowski versus Polonia, Sovtransanto Holding versus Ucraina ) ca principiul securitatii juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societatii, iar incertitudinea jurisprudentiala de natura sa duca reduca increderea justitiabililor in sistemul judiciar contravine acestuia. Chiar daca divergentele de jurisprudenta constituie, prin natura lor, consecinta inerenta oricarui sistem judiciar care se bazeaza pe un ansamblu de instante de fond avand autoritate asupra competentei lor teritoriale, in masura in care situatia de fapt ramane neschimbata, interpretarea data legii trebuie sa fie aceeasi.
Din aceasta perspectiva tribunalul retine ca prin decizia amintita instanta de control judiciar a statuat asupra caracterului comercial sau civil al unui litigiu vizand imobilul disputat de doua societati comerciale. Chiar daca la stabilirea acestei imprejurari a fost avut in vedere un alt act juridic, esential ramane faptul ca situatia de fapt si dispozitiile legale incidente sunt aceleasi.
Dezlegarea asupra problemei de drept data de Curtea de Apel Oradea a fost de natura sa clarifice din acel moment acest aspect litigios, creand speranta legitima oricarui justitiabil ce se adreseaza unei instante aflate in raza sa de competenta ca ea nu va mai fi negata de o alta instanta de judecata intr-o procedura ulterioara. Statuarea in sens contrar ar fi posibila, prin prisma respectarii prevederilor art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului numai in masura in care ar fi posibil un reviriment jurisprudential justificat de schimbarea starii de fapt sau in baza unei noi interpretari a legii ( cauza Tudor Tudor versus Romania, Stefan si Stef versus Romania, Unédic versus Franta ). Or, pana la acest  moment nu s-a putut proba intervenirea unei asemenea schimbari, astfel incat tragerea unei concluzii contrare celei luate initial de Curtea de Apel Oradea ar duce la incalcarea prevederilor art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului . Tocmai de aceea, si din aceasta perspectiva tribunalul considera ca litigiul are o natura civila.
Determinarea competentei de solutionare a Judecatoriei Oradea sau a Tribunalului Bihor presupune raportarea si la criteriul valoric, respectiv daca cererea este una patrimoniala sau nepatrimoniala. Dreptul pe care aceasta urmareste sa si-l protejeze vizeaza o garantie imobiliaa reala si nu un drept indisolubil legat de persoana titularului sau, indiferent ca este persoana fizica sau juridica ( considerentele deciziei nr. XXXII/2008 pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie ). In aceste conditii evaluarea obiectului litigiului este nu numai posibila, ci si necesara, instanta de fond stabilind in mod gresit ca nu este un litigiu patrimonial.
Valoarea la care se impune cuantificarea obiectului cererii nu vizeaza insa dreptul de ipoteca in ansamblul sau ( 1.600.000 euro ), ci imobilul asupra caruia a fost constituita garantia si raportat la care se solicita rectificarea inscrierilor de carte funciara. Solutia se impune intrucat prin cererea formulata reclamanta a urmarit protejarea unei garantii ce vizeaza un anumit bun, nu ansamblul garantiilor ipotecare constituite in favoarea sa pentru rambursarea creditului acordat.
Asa fiind, trebuie remarcat ca nicio proba administrata in cauza nu poate duce la concluzia ca imobilul inscris in CF nr. 2179 P depaseste valoarea de 500.000 lei pentru a atrage competenta sectiei civile a Tribunalului Bihor.
Fata de toate acestea, in baza art. 312 alin. 1 si 3 C.pr.civ. va admite recursul asa cum a fost formulat.