Caracterul abuziv al comisionului de risc

     Prin sentinta  civila  nr. 2703/2011 pronuntata in dosar  nr. 785/208/2011, instanta  a respins cererea de suspendare a cauzei, formulata de intimata S.C. Volksbank S.A.
A  admis sesizarea formulata de petenta Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor, Comisariatul Judetean pentru Protectia Consumatorilor in contradictoriu cu intimata S.C. Volksbank Romania S.A. si cu persoanele vatamate T.M. si T.N.M., avand ca obiect actiune in constatare.
Constata caracterul abuziv al urmatoarelor clauze:
- clauza cuprinse la pct. 5 a) ("Comision de risc) din Conditiile Speciale ale Conventiei de credit nr., incheiata intre S.C. Volksbank Romania S.A., Sucursala C.si T.M. si T.N.M. precum si la art. 3 pct. 5.1 a)  ("Comision de administrare credit") din Actul Aditional fara numar, la Conventia de Credit nr.;
- clauza cuprinsa la pct. 7 lit. b) (cu urmatorul continut: "Contractul de asigurare (Polita) se va incheia cu o societate de asigurari agreata de Banca") din Conditiile Speciale ale Conventiei de credit nr., respectiv la pct. 7.1 lit. d) (cu continutul: "la o societate de asigurari agreata de Banca", din Conditiile Generale ale Conventiei".
           Dispune modificarea Conventiei de credit si a Actului Aditional la aceasta, in sensul eliminarii clauzelor constatate ca fiind abuzive.
In temeiul art. 16 alin. 1 din Legea 193/2000, aplica intimatei S.C. Volksbank Romania S.A. sanctiunea amenzii in cuantum de 1000 RON.

   
Deliberand constata:
     Prin cererea inregistrata pe rolul acestei instante la data de 25.02.2011, sub numarul 785/208/2011, petenta A.N.P.C. - Comisariatul Judetean pentru Protectia Consumatorilor Caras-Severin - a solicitat instantei, in contradictoriu cu intimata S.C. Volksbank S.A., constatarea existentei unei clauze abuzive in Conventia de credit nr., incheiata cu imprumutatii T. M. si T. M.N., aplicarea sanctiunii contraventionale, conform art. 16 din Legea 193/2000 si modificarea clauzelor contractuale abuzive, in conformitate cu art. 13 din acelasi act normativ.
In motivare, s-a aratat ca clauzele abuzive a caror constatare se solicita sunt identificate in procesul-verbal de constatare seria ANPC nr., si in cuprinsul anexelor la acest proces-verbal.
     Se sustine ca, din simpla lecturare a contractului de credit, se poate observa ca acesta are caracterul unui contract de adeziune, intrucat clauzele acestora sunt prestabilite de catre banca, fara a li se da consumatorilor posibilitatea de a le modifica sau inlatura, aflandu-se pe pozitie de inechitate in raporturile contractuale cu banca, la momentul incheierii contractelor. Consumatorii nu au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale.
Se mai arata ca banca a incasat in mod nejustificat comisionul de risc, in procent de , 26 % aplicabil la soldul creditului, platibil lunar in zile de scadenta pe toata perioada de derulare a conventiei de credit, fiind datorat pentru punerea la dispozitie a creditului. Se mai invedereaza instantei ca creditul a fost garantat cu ipoteca de rang I, iar potrivit contractului se cesioneaza in favoarea bancii o polita de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garantiei.
     Ulterior, banca a emis acte aditionale la conventia de credit redenumind comisionul de risc in comision de administrare credit, definit drept procent pe luna (0, 26%) aplicat la soldul creditului datorat lunar, pe toata durata creditului, pentru a administrarea de catre banca a creditului din perspectiva riscurilor asumate de catre aceasta prin punerea sumei principale la dispozitia imprumutatului, rezultand identitatea dintre comisionul de risc si cel de administrare credit. Petenta sustine ca clauza ce prevede perceperea comisionului de risc si ulterior a comisionului de administrare constituie o clauza contractuala abuziva intrucat banca si-a asigurat riscul prin ipotecile si prin asigurarile incheiate cu o societate de asigurare agreata de aceasta. Faptele contraventionale au caracter continuu, contractele fiind cu executare succesiva.
     Petenta mai sustine, in plus, ca aspectele avute in vedere la incheierea procesului-verbal sunt in deplina concordanta cu prevederile Directivei nr. 87/102/CEE a Consiliului din data de 22.12.1986.
     Instanta mai retine, in plus, din cuprinsul procesului-verbal de constatare la care face trimitere petenta in cererea de chemare in judecata, ca banca obliga imprumutatii sa incheie contractul de asigurare a imobilului ce face obiectul garantiei cu o societate de asigurare agreata de banca (f.8).
     In drept, cererea a fost intemeiata pe prevederile Legii nr. 193/2000 si pe cele ale O.G. nr. 21/1992.
     In dovedire, au fost depuse procesul-verbal de constatare a contraventiei, contractul de credit incheiate de catre intimata, actul aditionale la acesta, fisa de sesizare/reclamatia formulata de catre persoanele imprumutate.
     Intimata a formulat intampinare, solicitand respingerea sesizarii.
     In motivare, a aratat ca aplicarea sanctiunii contraventionale s-a prescris, potrivit art. 13 alin.1 din O.G. 2/2001, intrucat data savarsirii faptei o constituie data incheierii contractului. Nu ne aflam in prezenta unor contraventii continue intrucat stipularea clauzei in contract nu constituie o activitate continua, doar efectele conventiei sunt continue. A mai sustinut intimata ca este inadmisibil capatul de cerere privind restituirea prestatiilor, intrucat contractele de credit sunt contracte cu executare succesiva si nu pot produce efecte retroactive, conform teoriei generale a obligatiilor contractuale. Debitorul nu poate restitui folosinta sumelor de bani puse la dispozitie in schimbul clauzelor referitoare la comisionul de risc,  iar in aceasta situatie s-ar ajunge la imbogatirea fara justa cauza a imprumutatilor. Mai sustine intimata ca anularea clauzelor contractuale ar conduce la incalcarea dreptului de proprietate privata si la libertate economica, cauzand pierderi semnificative bancii, care, din perspectiva dreptului european si al CEDO reprezinta exproprieri de fapt.
     Intimata a invederat instantei ca transpunerea Directivei 93/13/CEE a Consiliului a avut loc prin Legea nr. 193/2000, pe terenul juridic al autonomiei de vointa, instanta neputand interveni decat cu mare prudenta in vederea restabilirii dezechilibrelor contractuale create in defavoarea consumatorului, intrucat in caz contrar s-ar aduce atingere libertatii contractuale si fortei obligatorii a contractelor. Plecand de la dispozitiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, intimata deduce existenta obligatiei de transparenta si a obligatiei de a nu stipula clauze abuzive, argumentand respectarea ambelor obligatii de catre societatea bancara. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale se impune a fi analizat avand in vedere criteriul bunei-credinte si criteriul echilibrului contractual.
     Se mai sustine de catre intimata ca, clauza ce reglementeaza dreptul de a percepe comisionul de risc nu este o clauza abuziva, in sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, intrucat nu creeaza un dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, nu toate riscurile societatii bancare fiind acoperite prin garantiile reale imobiliare, notiunea de risc avand un continut cu mult mai complex iar dispozitiile care reglementeaza activitatea bancara impunand gestionarea unor riscuri, gestionare care se regaseste ulterior in pretul contractului. O conditie esentiala pentru ca o clauza sa nu fie considerata abuziva este aceea de a nu se referi la obiectul principal al contractului sau la pretul datorat pentru prestarea serviciului, legiuitorul excluzand in mod expres de la controlul de excesivitate clauzele privind pretul contractului, prin art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, or comisionul de risc este un element al costului (pretului) contractului. Clauza face parte din conditiile speciale ale conventiei de credit si este deci negociata cu imprumutatul.
     Apoi, avand in vedere transpunerea ambigua a art.4 alin.2 din Directiva nr. 13/1993/CEE, este aplicabil principiul "efectului direct" al Directivei.
     In drept, intampinarea a fost intemeiata pe prevederile art. 115 C.proc.civ., pe cele ale Legii nr. 193/2000 si pe cele ale O.G. 2/2001.
     La termenul din 3 iunie 2011, instanta a dispus, pentru motivele aratate in incheierea de la acel termen, citarea in cauza si a persoanelor vatamate, parti ale contractului de credit a carui modificare se solicita de catre petenta.
     La data de 6.10.2011 au formulat intampinare persoanele vatamate Tuper Mihai si Tuper Nicoleta Mariana, solicitand admiterea cererii formulate de catre petenta, astfel cum a fost formulata.
     La data de 28.11.2011, intimata a formulat o cerere de suspendare a cauzei pana la pronuntarea hotararii de catre Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene cu privire la intrebarile preliminare trimise de Tribunalul Comercial Cluj in cadrul dosarului cu nr. 2979/219/2010.
     In cuprinsul cererii de suspendare, au fost redate de catre intimata intrebarile preliminare formulate si inaintate CJUE, sustinand ca prezenta cauza este similara cu aceea aflata in fata Tribunalului Comercial Cluj, iar prin faptul ca hotararile CJUE sunt obligatorii pentru toate instantele din UE, acestea fiind tinute sa aplice raspunsul primit din partea CJUE, precum si pentru a evita suprasolicitarea acestei instante este necesara suspendarea cauzei, in temeiul art. 244 alin.1 pct. 1 C.proc.civ.
     Instanta urmeaza a respinge cererea de suspendare a cauzei, formulata de catre intimata, intrucat, analizand intrebarile preliminare formulate, constata ca solutionarea prezentei cauze nu depinde de raspunsul dat de CJUE cu privire la aceste intrebari. Astfel, chiar daca instanta europeana ar interpreta dispozitiile art. 4 alin.2 ale Directivei 93/13 in sensul ca notiunile de obiect al contractului si de pret, la care face referire aceasta dispozitie, cuprind elementele care formeaza contraprestatia la care o institutie de credit este indrituita conform unui contract de credit - respectiv Dobanda Anuala Efectiva a unui contract de credit formata in special din dobanda fixa sau variabila, din comisioanele bancare si din alte costuri incluse si definite de contract, pentru motivele ce urmeaza a fi expuse cu ocazia analizarii fondului cauzei instanta apreciaza ca, in realitate, comisionul de risc are o cu totul alta natura juridica decat aceea de comision, constand de fapt in contravaloarea prejudiciului creat bancii prin neexecutarea contractului, prejudiciu care nu este nici cert, nici actual, si fiind astfel exclus expres din DAE (dobanda anuala efectiva), potrivit definitiei date acesteia prin Conditiile Generale ale Conventiei. Cu alte cuvinte, chiar daca CJUE ar raspunde intrebarilor preliminare adresate acesteia in sensul urmarit de catre intimata, acest lucru nu are avea nicio inraurire asupra cauzei concrete cu care a fost sesizata instanta in prezentul dosar, datorita circumstantelor concrete ale spetei.
     Analizand actele si lucrarile dosarului, cu privire la fondul cauzei, instanta retine urmatoarele:
     Prin procesului-verbal de constatare seria ANPC nr. incheiat de ANPC, CJPC Caras-Severin a retinut, la sesizarea persoanelor vatamate T. M. si T. N. M., existenta in cuprinsul contractului de credit, a unei clauze cu caracter abuziv, respectiv a clauzei prin care se prevede comisionul de risc, redenumit ulterior, prin actul aditional incheiat, comision de administrare, in conditiile in care  restituirea creditului este asigurata prin ipoteca de rang I, iar imobilul a fost asigurat prin incheierea, de catre imprumutati, a unui contract de asigurare cu o societate bancara agreata de banca.  Mai mult, se mai arata, banca obliga imprumutatii la asigurarea imobilului cu o societate de asigurare agreata de banca, acest lucru fiind efectuat de reclamanti. Agentii constatatori mai sustin ca incasarea comisionului de risc este prezumata abuziva intrucat creeaza in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, cu incalcarea art. 4 din Legea nr. 193/2000.
     Ca atare, a fost sesizata instanta de judecata conform prevederilor art. 12 din Legea nr. 193/2000, in vederea aplicarii masurilor legale.
     Astfel cum rezulta din lecturarea contractului de credit depus la dosarul cauzei, acestea acesta a fost incheiat la data de 14.07.2008, aspect fata de care intimata a invocat prescriptia aplicarii sanctiunii contraventionale.
     Sub acest aspect, instanta retine ca, in cauza, nu sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. 1 din O.G. 2/2001, intrucat ne aflam in prezenta unei contraventii continue. Astfel, simplul fapt ca stipularea clauzei in contract a avut loc o singura data, la momentul incheierii acestuia, nu conduce la concluzia ca fapta ar avea caracter uno ictu, intrucat incalcarea legii are caracter continuu iar legiuitorul nu face distinctia dintre fapta si efectele acesteia, or ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Atata vreme cat contractul continand clauze abuzive este in vigoare si isi produce efectele intre parti, subzista si dezechilibrul dintre drepturile si obligatiile acestora, sanctionat de legiuitor in situatia in care este rezultatul pozitiei de putere a comerciantului fata de cea a consumatorului, astfel ca nu se poate sustine ca savarsirea faptei s-a consumat si epuizat in momentul initial al stipularii clauzei in contract, epuizarea avand loc doar in momentul in care incalcarea produsa nu mai produce efecte.
     A mai invocat intimata, in cuprinsul intampinarii, inadmisibilitatea capatului de cerere constand in restituirea prestatiilor, insa din simpla examinare a sesizarii cu care a fost investita instanta de judecata se poate observa ca nu s-a formulat un asemenea capat de cerere, solicitandu-se doar constatarea, in conditiile art. 13 din Legea 193/2000, a caracterului abuziv al clauzei reglementand comisionul de risc, respectiv a clauzei prin care imprumutatul este obligat sa incheie contractul de asigurare cu o societate de asigurare agreata de banca, aplicarea sanctiunii contraventionale precum si obligarea intimatei la eliminarea, din contractele de credit, a clauzei considerate drept abuzive.
     Oricum, chiar pentru ipoteza in care s-ar fi formulat un asemenea capat de cerere, instanta retine ca acesta nu putea fi inadmisibil intrucat prevederea unei clauze abuzive constituie un fapt ilicit si atrage o raspundere delictuala, guvernata de principiul repararii integrale a prejudiciului, exceptia de la principiul restitutio in integrum fiind aplicabila doar in ipoteza obligatiilor contractuale.
     In drept, potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
     Conform alineatului doi al aceluiasi articol, o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
     Potrivit alineatului 6, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
     Rezulta ca, pentru ca o clauza contractuala sa poata fi considerata abuziva, este necesara intrunirea urmatoarelor conditii: 1. sa nu fie negociata direct cu consumatorul; 2.  sa creeze, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor; 3. crearea dezechilibrului sa fie rezultatul incalcarii exigentelor bunei-credinte si, in sfarsit, 4. Clauza sa nu priveasca obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv sa nu il constituie insusi caracterul adecvat al pretului sau contraprestatiei, raportat la serviciile furnizate in schimb.
1. Sub aspectul primei dintre conditiile enumerate, potrivit art. 4 alin.3, teza finala din Legea 193/2000, sarcina probei negocierii directe a clauzei cu consumatorul revine comerciantului. Or, simplul fapt ca clauza ce prevede comisionul de risc este prevazuta nu in conditiile generale ale conventiei ci in cele speciale, invocat de catre intimata, nu este de natura a dovedi ca aceasta clauza a fost rezultatul negocierii directe cu consumatorul.
     Din acest punct de vedere, este esential este ca, pentru consumator, sa existe posibilitatea negocierii continutului clauzei contractuale, intimata nu a facut insa dovada existentei concretizarii unei asemenea posibilitati. In acelasi sens, trimiterea facuta in cuprinsul conditiilor generale (art. 3.5, f. 20) la conditiile speciale, in ceea ce priveste mod de calcul al comisionului de risc, mod de calcul aparent negociat de catre parti, este pur formala, din faptul ca acest mod de calcul este prevazut in conditiile speciale nerezultand negocierea acestuia.
     Mai mult, nu s-a facut dovada ca, la momentul incheierii contractului, consumatorul a avut posibilitatea de a refuza stipularea acestei clauze, iar din examinarea in ansamblu a pozitiei intimatei exprimata in cuprinsul intampinarii rezulta cu prisosinta faptul ca societatea bancara considera acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real si actual, necesitate care face putin plauzibila ipoteza inlaturarii clauzei, in urma negocierii cu consumatorul. Practic, indiferent de sectiunea din contract, ca instrumentum probationis, in care apare stipulata clauza, rezulta ca aceasta are, in realitate, un caracter prestabilit in mod unilateral, consumatorul avand doar posibilitatea de a accepta sau nu, incheierea contractului in conditiile impuse de banca.
     Mai mult, instanta nu isi poate insusi pozitia exprimata de catre intimata, conform careia conditiile generale creeaza doar vocatia stipularii comisionului de risc. Potrivit art. 3.5 din contract (articol ce este cuprins in Conditiile Generale - de ex, f. 45 verso - desi antetul paginii pe care este asezat induce in eroare, prin mentiunea "Conditii speciale"), pentru punerea la dispozitie a creditului, imprumutatul datoreaza bancii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plateste lunar pe toata perioada creditului, modul de calcul si scadenta platii acestuia se stabilesc prin Conditiile speciale. Ca atare, rezulta explicit existenta obligatiei de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se, ab initio, doar o vocatie abstracta de a hotari asupra scadentei obligatiei si asupra modului de calcul, nedovedindu-se in niciun mod ca acesta a putut influenta aceste elemente ale contractului prin exprimarea pozitiei sale in aceasta privinta si luarea in considerare a acestei pozitii.
     Prin urmare, instanta retine ca, in realitate, intimata nu a dovedit in niciun mod negocierea clauzei privind comisionul de risc.
2. In ceea ce priveste cea de a doua conditie, constand in crearea unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, instanta retine ca si aceasta conditie este indeplinita, pentru motivele ce urmeaza a fi expuse.
Astfel, in varianta sa initiala, comisionul de risc a fost perceput de catre banca "pentru punerea la dispozitie a creditului", de unde rezulta ca obligatia ce revine imprumutatului de a achita comisionul de risc are drept obligatie corelativa obligatia bancii de a-i pune acestuia la dispozitie creditul.
In varianta clauzei cuprinse in actul aditional la contractul initial (act in care se prevede perceperea de catre banca a "comisionului de administrare credit" - f. 26 art. 5.1 lit. a), acest comision este definit drept procent aplicat la Soldul creditului, datorat si platibil de catre Imprumutat Bancii, lunar, pe toata durata creditului, la data scadenta stabilita la pct. 6, pentru administrarea de catre banca a creditului din perspectiva riscurilor asumate de catre aceasta prin punerea sumei principale la dispozitie imprumutatului, in termenii si conditiile prevazute in conventie.
Se mai prevede ca acest comision vizeaza administrarea riscului de credit (implicat in situatii precum comportamentul contractual al imprumutatului/codebitorilor/garantilor pe toata durata Conventiei, a tuturor obligatiilor asumate pe baza acesteia; riscul de urmarire si de degradare/uzura a bunurilor aduse in garantie, in orice moment, pe toata durata derularii conventiei; riscul neincasarii valorii asigurate, stabilite prin polita de asigurare, in caz de producere a unui eveniment asigurat) si a riscului de piata (implicat in situatii precum variatia conditiilor de piata privitoare la valoarea bunurilor aduse in garantie si la valorificarea acestora in orice moment, pe toata durata conventiei, daca va fi cazul; variatii ale conditiilor pietei valutare) si este calculat lunar, luand in calcul un numar de 30 de zile raportat la un an de 360 de zile utilizand urmatoarea formula: Soldul creditului x Comisionul de administrare credit x 12 x 30/ 360.
     Or, din lecturarea ansamblului drepturilor si obligatiilor partilor ce isi au izvorul in contractul incheiat, instanta retine ca, in realitate, imprumutatului ii revin, in schimbul obligatiei societatii bancare de punere la dispozitie a creditului, respectiv in schimbul contraprestatiei bancii constand in "administrarea riscurilor creditului" (pentru cazul variantei clauzei din actul aditional), o serie intreaga de alte obligatii si de contraprestatii, in special aceea de a achita dobanda la suma de bani imprumutata si aceea de a garanta cu ipoteca de rang I restituirea creditului, acestei din urma obligatii fiindu-i asociata si obligatia de a incheia un contract de asigurare, cu o societate de asigurare agreata de banca, cu privire la imobilul obiect al garantiei reale imobiliare.
     Astfel, din ansamblul prevederilor contractuale se deduce ca ponderea obligatiilor imprumutatului este mult mai mare fata de ponderea pe care o au obligatiile corelative ale bancii, ceea ce rezulta si din faptul ca, in realitate, banca a creat un sistem de clauze menite sa o asigure perfect impotriva oricarui risc, eliminand astfel posibilitatea ca vreunul dintre aceste riscuri sa aiba repercusiuni asupra situatiei financiare a bancii si punand toate riscurile pe care le implica activitatea de creditare in sarcina imprumutatului. Acest lucru rezulta cu atat mai evident din modul in care este explicat comisionul de risc in actul aditional, unde sunt enumerati toti factorii de risc ce ar putea aparea pe parcursul derularii contractului de credit, impunandu-se practic consumatorului sa suporte, in patrimoniul sau, aceste riscuri, prin achitarea comisionului. Or, un contract nu poate fi privit drept echilibrat in situatia in care o parte are de suportat toate riscurile, iar cealalta nici unul.
     Astfel, asigurarea riscului nerambursarii creditului are loc prin garantia reala imobiliara a carei infiintare este obligatorie potrivit contractului, instanta neputand subscrie sustinerii intimatei potrivit careia aceasta garantie nu este suficienta pentru acoperirea riscului contractului, din doua motive. Intai, pe langa calitatea sa de creditor ipotecar al imprumutatului, banca mai are, fara putinta de tagada, si calitatea de creditor chirografar al acestuia, putand urmari, in masura in care nu se poate indestula cu bunul cu privire la care s-a instituit garantia reala imobiliara, intregul patrimoniu al debitorului, astfel ca riscul scaderii valorii bunului afectat garantiei este suportat de catre consumator, cu toate bunurile sale, prezente si viitoare, iar nu de catre societatea bancara, care are asigurat acest risc prin obligarea imprumutatului la incheierea unor polite de asigurare pentru acest bun.
     In al doilea rand, acceptarea sustinerii intimatei ar insemna sa se faca o evaluare, in abstracto, la momentul incheierii contractului, a sumei de bani pe care imprumutatul o va avea de restituit la momentul intrarii sale in incapacitate de plata, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la acelasi moment, ceea ce este imposibil. Or, tocmai acesta este factorul care creeaza, in speta, dezechilibrul dintre drepturile si obligatiile partilor: societatea bancara percepe, printr-un mod de calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de catre aceasta ca urmare a neexecutarii contractului de catre imprumutat, fara a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutari si fara a restitui suma de bani astfel incasata, in situatia in care contractul este executat intocmai de catre consumator, pana la sfarsitul perioadei contractuale, ceea ce inseamna ca, in realitate, se impune consumatorului obligatia repararii, concomitent cu plata fiecarei rate contractuale, si a unui prejudiciu care nu este actual si nici cert, ajungandu-se astfel la imbogatirea fara just temei a comerciantului, in detrimentul consumatorului. Chiar daca cuantumul lunar concret al comisionului de risc astfel perceput este relativ mic, se poate observa ca, prin cumularea sumelor achitate pe intreaga perioada a derularii contractului, sumele astfel incasate se ridica la valori mari, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile si obligatiile partilor sa fie unul semnificativ.
3. Cea de a treia conditie ce rezulta din norma cuprinsa in art. 4 din Legea nr. 93/2000 este aceea ca dezechilibrul creat sa fie rezultatul nesocotirii cerintelor bunei-credinte. Si aceasta conditie este indeplinita, din cel putin doua ratiuni.
     Astfel, in primul rand, societatea bancara savarseste un adevarat dol prin inducerea in eroare a consumatorilor: banca urmareste atragerea consumatorilor prin stipularea unor dobanzi mult mai mici si deci mult mai atractive in relatie cu dobanzile practicate de alte societati bancare ce actioneaza pe aceeasi piata relevanta si recupereaza apoi diferenta prin stipularea comisionului de risc, marind astfel in mod artificial costul total al creditului, in detrimentul consumatorului. Practic, comisionul de risc nu reprezinta, in aceste conditii, decat o dobanda mascata, menita sa faca dificila evaluarea, de catre consumatorul mediu, a costului total al creditului raportat la costul aceluiasi credit, contractat cu o alta societate bancara. Ca atare, aceasta practica nu poate fi decat expresia relei-credinte a societatii bancare, in relatiile sale cu consumatorul.
     Apoi, nu se poate ignora faptul ca reaua - credinta a intimatei se reflecta si in raport cu celelalte societati bancare, care stabilesc dobanzi mai mari fara a percepe, concomitent cu acestea, si comisioane fara acoperire in costul pe care acordarea unui credit il presupune, in mod real si actual, ceea ce a condus la crearea, in favoarea intimatei, a unui avantaj concurential fata de celelalte societati bancare ce ofertau servicii similare, avantaj obtinut cu incalcarea exigentelor bunei-credinte ce trebuie sa guverneze relatiile comerciale si concurenta dintre comercianti.
     Mai mult decat atat, astfel cum rezulta si din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei credinte, trebuie acordata o atentie deosebita autoritatii pozitiilor de negociere ale partilor, daca consumatorul a fost influentat sa fie de acord cu conditia in cauza. Or, in conditiile in care banca intimata avea, la momentul contractarii, incontestabil o pozitie de autoritate in negocierea dintre parti, rezulta ca aceasta a putut, fara efort, sa influenteze consimtamantul consumatorului la incheierea contractului, cel putin prin crearea impresiei caracterului mai scazut al costului total al creditului (atractiv prin dobanzile mici), raportat la costurile altor credite ofertate pe piata. Faptul invocat de catre intimata privind existenta tabelului continand toate componentele costului total al creditului (dobanzi, comisioane etc.) nu poate inlatura aceasta concluzie, cata vreme costul total al creditului nu poate fi determinat decat in urma unor calcule relativ complexe.
4. In ceea ce priveste ultima conditie, instanta constata ca, astfel cum a sustinut si intimata, alin. 6 al art. 4 din Legea 193/2000 limiteaza interventia instantei de judecata in contractele dintre comercianti si consumatori, prevazand ca aceasta nu poate evalua caracterul abuziv al unei clauze care priveste definirea obiectului principal al contractului, si nici nu poate sa isi extinda analiza asupra calitatii de a satisface cerintele de pret si de plata, raportat la produsele sau serviciile oferite in schimb, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil. Instanta subscrie pe deplin pozitiei intimatei ca norma de transpunere a Directivei 93/13/CEE, cuprinsa in acest alineat, are un continut cel putin inexact raportat la prevederile din directiva a caror transpunere in legislatia nationala s-a urmarit, prevederi potrivit carora evaluarea caracterului inechitabil al conditiilor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici justetea pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de marfurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, daca aceste conditii sunt exprimate in mod clar si inteligibil (art. 4 alin.2).
Raportat insa la efectul direct al acestei Directive, efect ce rezulta din caracterul clar, precis si neconditionat al textului actului comunitar (cauza 41/74 Van Duyn v. Home Office si cauza 148/78 Pubblico Ministero v. Tullio Ratti), si vazand si dispozitiile art. 249 din Tratat, instanta va aplica, din oficiu, prevederile art. 4 alin.2 din Directiva, dand dispozitiei nationale de transpunere a acestui text din legislatia comunitara intelesul care rezulta din textul Directivei.
Astfel, rezulta ca dreptul instantei de a examina caracterul abuziv al unei clauze nu se poate extinde asupra clauzelor care definesc obiectul contractului, si nici asupra caracterului adecvat/just/proportional cu calitatea contraprestatiei, a pretului stipulat in cuprinsul acestuia, raportat la serviciile sau bunurile oferite in schimb (daca, bineinteles, aceste clauze sunt clare si inteligibile).
Insa, instanta nu poate sa nu observe ca, desi art. 4 alin.2 al variantei in limba romana a Directivei se refera la definirea obiectului contractului, atat varianta in limba engleza, in limba germana cat si cea in limba franceza prevad expres si fara echivoc ca este vorba doar despre definirea obiectului principal al contractului, varianta ce, de altfel, este in deplina concordanta cu preambulul Directivei (alineatul 21), inclusiv in varianta in limba romana a acestuia.
Sub acest aspect, intimata a invocat includerea comisionului de risc in costul total al creditului, sustinand drept consecinta ca clauza impunand plata acestuia nu poate fi supusa unei evaluari privind eventualul sau caracter abuziv, intrucat comisionul face parte din pretul contractului, a carei justete si al carui caracter adecvat nu poate fi cenzurat de catre instante potrivit articolului 4 alin.2 din Directiva respectiv 4 alin.6 din legea de transpunere, nr. 93/2000.
Or, instanta apreciaza ca nu se poate sustine, in mod intemeiat, ca acest comision constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societatii bancare si, cu atat mai putin, din perspectiva imprumutatului, notiunii de obiect principal putandu-i-se circumscrie doar suma de bani imprumutata (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva bancii, dobanda incasata. Astfel, nu se poate sustine, in mod plauzibil, de catre intimata, ca la incheierea contractului de credit a avut in vedere, in principal, faptul ca imprumutatul va achita comisionul de risc.
Chiar facand abstractie de acest argument, se observa ca, la o privire superficiala a textelor enuntate, ar rezulta ca instanta nu poate cenzura justetea costului total al creditului (cost ce se pretinde ca include si comisionului de risc), raportat la serviciile oferite in schimb de catre banca. Insa, instanta nu poate sa nu observe ca, in realitate, comisionul de risc nu reprezinta decat in aparenta contraprestatia pe care o plateste clientul in schimbul punerii la dispozitie a creditului. Acest lucru ar fi fost valabil in cazul dobanzii, care constituie obiectul principal al contractului din perspectiva bancii. Din insasi scopul perceperii acestuia, pe larg explicat in cuprinsul intampinarii formulate de catre intimata, scop care este cu atat mai evident in definitia data acestui comision in cuprinsul actului aditional la contract (f.26) rezulta in mod indubitabil ca acest comision ascunde o clauza similara unei clauze penale, cu diferenta ca suma stabilita cu acest titlu se plateste nu in momentul neexecutarii contractului, ci anticipat, prin perceperea lunara, cu acest titlu, a unui procent aplicat soldului creditului, banca evaluand si incasand astfel anticipat prejudiciul cauzat acesteia prin eventuala neexecutare a contractului de catre imprumutat si incasand deci fara just temei contravaloarea unui prejudiciu care nu este nici cert nici actual. Ca atare, nu suntem in niciun caz in prezenta unui pret al contractului, natura juridica a comisionului de risc fiind cea mai sus aratata.
Mai mult decat atat, comisionul de risc, respectiv de administrare a creditului din perspectiva riscurilor asumate, constituind, in realitate, contravaloarea prejudiciului cauzat bancii prin neexecutarea contractului, este exclus expres din dobanda anuala efectiva, deci din costul total al creditului la consumator, exprimat in procent anual din valoarea creditului total acordat. Acest lucru rezulta din definitia DAE enuntata in Conditiile Generale ale Conventiei (vezi f. 19 dosar,), care exclude expres, din calculul dobanzii anuale efective, cheltuielile platibile de imprumutat pentru nerespectarea uneia dintre angajamentele sale stipulate in contractul de credit, or comisionul de risc reprezinta tocmai o asemenea cheltuiala. Vazand deci intrunirea, in cauza, a tuturor conditiilor pentru retinerea caracterului abuziv al clauzei ce impune imprumutatilor achitarea comisionului de risc, instanta va constata caracterul abuziv al acesteia si va dispune modificarea conventiei de credit depuse la dosarul cauzei, precum si a actului aditional la acestea, in sensul inlaturarii clauzei constatate ca fiind abuzive. In ceea ce priveste clauza prevazuta la Sectiunea a 7-a, art. 7.1 lit.d) din Conditiile Generale ale Conventiei, respectiv art. 7 lit. b) din Conditiile Speciale, potrivit careia imprumutatul are obligatia asigurarii bunurilor mobile/imobile, aduse in garantie conform Conditiilor Speciale, la o societate de asigurari agreata de banca, instanta retine ca si aceasta clauza are caracter abuziv si se considera sesizata si cu privire la aceasta clauza intrucat cererea de chemare in judecata face trimitere la procesul-verbal incheiat, in cuprinsul caruia stipularea acestei clauze este prezentata drept argument suplimentar pentru retinerea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc. Astfel, clauza fiind cuprinsa in Conditiile Generale, rezulta ab initio ca aceasta nu a fost negociata direct cu consumatorul, chiar daca ea a fost reluata, cu acelasi continut, si in cadrul Conditiilor Speciale, banca nedovedind in niciun mod negocierea ei. Apoi, clauza creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, intrucat societatii bancare nu ii revine, in schimbul acestei obligatii, nicio obligatie corelativa, situatie in care nici nu poate fi vorba despre existenta vreunui echilibru, impunerea acestei obligatii avand scopul unic de a accentua si mai mult dezechilibrul creat prin efectul comisionului de risc.  Ca atare, clauza creeaza, impreuna cu celelalte clauze cuprinse in contract (in special cea privind comisionul de risc), un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, intrucat inclina si mai mult balanta in defavoarea consumatorului si in favoarea societatii bancare, ce are astfel posibilitatea de a-i impune consumatorului, in mod unilateral, o cheltuiala ce se adauga costului total al creditului, obligandu-l sa plateasca prime de asigurare in cuantumul solicitat de catre societatea de asigurare agreata de banca.
     Intrucat crearea dezechilibrului se realizeaza nu prin efectul clauzei insasi, ci prin concursul acestei clauze cu celelalte clauze contractuale, instanta nu va mai analiza separat conditia ca dezechilibrul creat sa fie rezultatul incalcarii exigentelor bunei credinte, aceasta conditie fiind indeplinita potrivit celor mai sus aratate.
Avand in vedere aceste argumente precum si faptul ca primele de asigurare achitate de catre imprumutat societatii cu care a incheiat contractul de asigurare a bunului ipotecat nu intra in pretul contractului, fiind excluse expres din DAE, prin insasi definitia data acesteia in Conditiile Generale ale conventiei de credit incheiate (vezi punctul d) al definitiei, care exclude din DAE costurile aferente asigurarii bunurilor si constituirii garantiilor, f. 19), instanta retine ca si ultima conditie, negativa, pentru retinerea caracterului abuziv al clauzei cuprinse in Sectiunea a 7-a, art. 7.1 lit.d) din Conditiile Generale ale Conventiei, este indeplinita, astfel ca urmeaza a constata caracterul abuziv si al acestei clauze si a dispune modificarea contractului incheiat si prin eliminarea acesteia.
In consecinta, pentru considerentele expuse, in  temeiul art. 16 alin. 1 din Legea 193/2000, avand in vedere cuantumul prejudiciului produs consumatorilor prin stipularea clauzelor abuzive precum si amploarea lezarii intereselor economice ale acestora, instanta va aplica intimatei S.C. Volksbank Romania S.A. sanctiunea amenzii in cuantumul maxim prevazut de lege, respectiv de 1000 RON.