Competenta instantelor romane justificata de dispozitiile procedurale care reglementeaza „forul de necesitate”
(Decizie nr. 219 din data de 18.04.2016 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti)Competenta instantelor romane justificata de dispozitiile procedurale care reglementeaza „forul de necesitate”
Articolului 1070 Noul Cod de procedura civila stabileste competenta instantelor romane, chiar daca legea nu ar prevedea competenta acestora, daca a) „o cauza prezinta o legatura suficienta” cu instanta romana, b) daca „ se dovedeste ca nu este posibila introducerea unei cereri in strainatate” sau c) „ nu se poate pretinde in mod rezonabil ca ea sa fie introdusa in strainatate”.
- Articolul 1070 Noul Cod de procedura civila
Curtea a constatat, in ce priveste legatura suficienta cu Romania, ca aceasta a fost pe deplin dovedita, ea rezultand din cel putin doua clauze ale celor trei contracte in care se face trimitere atat la „deplina conformitate cu legile din Romania” sau la „conformitatea cu regulamentele din Romania privitoare la moneda straina”, dar mai ales din imprejurarea ca remiterea materiala a sumelor imprumutate astfel cum a fost convenita prin contractele de imprumut s-a realizat in contul imprumutatului deschis la o banca din Romania, cu sediul in Bucuresti.
Prin urmare, in conditiile in care remiterea materiala a sumelor de bani imprumutate a avut loc in Bucuresti, Romania, iar o atare operatiune are natura unei conditii de forma ad validitatem a contractului de imprumut ( chiar potrivit art. 1576 si urmatoarele din vechiul Cod civil - in vigoare la data incheierii celor trei contracte: 2007) rezulta ca locul incheierii contractului este in Bucuresti, Romania, element ce contureaza o legatura foarte puternica a cauzei de fata cu instantele din Romania.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A V-A CIVILA,
DECIZIA CIVILA NR.219 din 18.04.2016)
Prin sentinta civila nr.3147/05.06.2015, pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a VI-a Civila in dosarul nr.27237/372014 a fost admisa exceptia necompetentei internationale, a fost respinsa actiunea formulata de reclamanta T. P.L., in contradictoriu cu paratul P. R. I., ca nefiind de competenta jurisdictiei romane.
Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta de fond a retinut urmatoarele:
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti Sectia a VI-a Civila sub nr. 27237/3/2014, reclamanta T. P. L.a chemat in judecata paratul P. R. I., solicitand instantei ca prin hotararea ce va pronunta sa se dispuna obligarea acestuia la plata sumei de 4.067.644,19 Euro si la 755.556,19 Euro dobanda; la plata dobanzii legale de 6% pe an aferente debitului principal, de la data scadentei si pana la data platii efective, precum si la cheltuieli de judecata.
In motivarea actiunii s-a aratat ca in anul 2007 partile au incheiat trei contracte de imprumut avand ca obiect sumele de 600.000 Euro, 2.000.000 Euro si 712.000 Euro. Transferul sumelor s-a efectuat catre parat direct din contul reclamantei deschis la B. C., in contul acestuia deschis la B. L. (Romania). Scopul imprumuturilor l-a constituit achizitionarea de catre parat a unor imobile in Romania. In considerarea acestui scop, partile au stabilit de comun acord ca legea aplicabila celor 3 contracte sa fie cea romana (art.4 alin.2 din contracte). Totodata, s-a avut in vedere ca reclamanta sa aiba ca garantie imobilele in cazul nerestituirii sumelor iar prin art.5 paratul s-a obligat sa depuna toate diligentele in conformitate cu regulamentele din Romania privitoare la moneda straina de plata pentru executarea in bune conditii a contractelor. Paratul s-a obligat, de asemenea, sa restituie sumele imprumutate cu o dobanda anuala de 3% plus Euribor. Data scadentei imprumuturilor a fost 10.02.2014 insa paratul nu a procedat la restituirea sumelor si a dobanzilor aferente, nici dupa notificarile expediate de reclamanta.
Cu privire la dreptul aplicabil fondului litigiului, reclamanta a aratat ca fata de data incheierii celor 3 contracte de imprumut (in cursul anului 2007), in speta sunt aplicabile dispozitiile Conventiei de la Roma (1980) privind legea aplicabila obligatiilor contractuale (80/934/EEC).
Imprejurarea ca partile contractante au ales ca lege aplicabila celor 3 contracte de imprumut legea romana, adica un alt sistem de drept decat dreptul statului de apartenenta al fiecarei parti, nu este de natura a impieta in nici un fel clauza de alegere, cata vreme Conventia de la Roma (1980) prevede in mod expres aceasta posibilitate.
Atat Conventia de la Roma (1980), cat si reglementarile ulterioare ale dreptului U.E. prevad expres posibilitatea partilor de a alege in mod liber legea aplicabila contractului. In acest sens este si Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European si al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabila obligatiilor contractuale - ROMA I - regulament care inlocuieste Conventia de la Roma (1980) si care se aplica contractelor incheiate dupa data de 17 decembrie 2009, astfel cum se prevede in mod expres la art. 28.
In ceea ce priveste clauza de alegere a dreptului aplicabil (in sensul ca lex voluntatis este legea romana), astfel cum aceasta este formulata in cuprinsul fiecaruia dintre cele 3 contracte de imprumut, reclamanta solicita instantei sa constate ca aceasta intruneste cerintele de validitate prevazute de art. 3 din Conventia de la Roma (1980):
„Art. 3 - Libertatea alegerii
1. Un contract trebuie sa se supuna legii alese de parti. Alegerea trebuie sa fie exprimata sau demonstrata cu o certitudine rezonabila in termenii contractuali ori in functie de circumstantele cazului."
In speta, s-a aratat, alegerea legii aplicabile este aratata in mod expres in cuprinsul fiecaruia dintre cele 3 contracte de imprumut; in plus, alegerea legii romane ca lege aplicabila contractelor rezulta si din termenii contractuali - respectiv din referintele din contract (art. 5 din contract face referire la legile din Romania in ceea ce priveste moneda straina de plata -"(...) Debitorul se obliga de asemenea sa depuna toate diligentele in conformitate cu regulamentele din Romania privitoare la moneda straina de plata pentru executarea in bune conditii a prezentului contract."
Alegerea legii aplicabile rezulta cu o certitudine rezonabila si din circumstantele cazului; astfel, scopul contractarii de catre debitor a imprumuturilor conform celor 3 contracte a fost de a achizitiona imobile in Romania; in acest scop, transferul sumelor s-a realizat din contul creditoarei in contul debitorului, deschis la o banca din Romania; debitorul este cunoscut ca om de afaceri si activa pe piata imobiliara din Romania, fiind familiarizat cu aspecte ale dreptului romanesc;
Alegerea legii romane ca lex causae nu duce la incalcarea unor norme imperative ale altor sisteme legislative si nu lipseste partea considerata defavorizata din contract (respectiv debitorul) de protectia pe care i-ar fi oferit-o legea sa nationala (in speta, legea de la locul resedintei sale obisnuite - lex domicilii);
Pe de alta parte, principiul conform caruia contractul este guvernat de legea aleasa de parti (lex voluntatis) este in concordanta cu dreptul roman, in care in mod traditional a prevalat conceptia subiectivista privind limitele libertatii partilor in alegerea legii aplicabile in sensul ca nu se impune ca legea aleasa de parti sa aiba o legatura materiala, obiectiva cu contractul.
In speta, lex personalis pentru debitorul P. R. I. este reprezentata de legea statului in care debitorul are resedinta obisnuita, adica de lex domicilii. Pentru debitor, lex domicilii este legea din Anglia, respectiv legea statului unde debitorul are resedinta obisnuita.
Cu privire la competenta instantei romane de a solutiona litigiul, reclamanta a invederat ca in speta, sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 1067 din Noul Cod de proc. civ. (legea aplicabila din punct de vedere al procedurii in fata instantei, in raport de data sesizarii instantei), si anume: alin. (1) - partile au convenit in mod liber asupra competentei instantei romane; alin. (2) alegerea instantei romane nu lipseste in mod abuziv pe una dintre parti de protectia pe care i-o ofera legea romana; alin. (3) - instanta aleasa - in speta instanta romana, nu se poate declara necompetenta daca una dintre parti are (...) un sediu secundar in circumscriptia acestei instante; in speta, reclamanta creditoare T. P. L. are un sediu secundar in Romania, si anume sucursala T. P.L. N. S. B., inregistrata la Oficiul Registrului Comertului Bucuresti sub nr. J40/6911/2014, CUI 33265160.
Prin cererea depusa la data de 19.09.2014 (fila 32, vol. I), reclamanta a solicitat acordarea unui termen administrativ cat mai lung pentru a achita taxa judiciara de timbru, desi dispozitiile OUG nr. 80/2013 impun ca aceasta sa fie achitata inainte de introducerea actiunii iar conform art. 200 alin. (3) din Noul Cod de procedura civila, atunci cand cererea nu indeplineste cerintele art. 194 – 197, reclamantului i se comunica in scris lipsurile, cu mentiunea ca ele trebuie complinite in cel mult 10 zile.
In sustinerea cererii de chemare in judecata, reclamanta a depus la dosar inscrisuri.
Prin intampinare, paratul a invocat exceptia necompetentei internationale a instantelor romane si exceptia prescriptiei dreptului material la actiune.
In motivarea primei exceptii s-a invederat ca instanta romana nu detine competenta internationala, avand in vedere faptul ca paratul nu are domiciliul sau resedinta obisnuita pe teritoriul Romaniei la data introducerii cererii de chemare in judecata, nu a intervenit o prorogare conventionala de competenta si nu sunt incidente nici alte situatii reglementate de Codul de Procedura Civila, care sa acorde competenta instantelor din Romania.
Conform sustinerilor reclamantei, instantele romane ar fi competente sa judece cauza de fata, in temeiul art. 1067, text expus trunchiat in actiunea introductiva, si care prevede urmatoarele:
"Alegerea forului
Art. 1067. - (1) In materie patrimoniala, partile pot conveni asupra instantei competente sa judece un litigiu actual sau eventual izvorand dintr-un raport cu elemente de extraneitate. Conventia poate fi incheiata prin inscris, telegrama, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de comunicare ce permite a-i stabili proba printr-un text. In lipsa de stipulatie contrara, competenta forului ales este exclusiva.
(2) Alegerea instantei este fara efect daca ea conduce la lipsirea in mod abuziv a uneia dintre parti de protectia pe care i-o asigura o instanta prevazuta de legea romana. De asemenea, alegerea este fara efect cand instanta aleasa este straina, iar litigiul este de competenta exclusiva a instantelor romane, precum si cand instanta aleasa este romana, iar litigiul este de competenta exclusiva a unei instante straine.
(3) Instanta aleasa nu se poate declara necompetenta daca:
a) una dintre parti are domiciliul/resedinta obisnuita, respectiv un sediu secundar in circumscriptia acestei instante;
b) dreptul aplicabil litigiului conform dreptului international privat roman este legea romana."
Textul citat face trimitere la preexistenta conventiei partilor, in forma scrisa, referitoare la competenta jurisdictiei romane.
Astfel, alin. (1) al art. 1067 mentioneaza in mod expres necesitatea existentei conventiei partilor pentru stabilirea competentei instantei, iar la alin. (3) al aceluiasi articol se face referire, din nou, la "instanta aleasa" de catre parti. Prin urmare, nu este suficient ca reclamanta sa aiba sediul secundar in circumscriptia instantei romane pentru ca aceasta sa devina competenta, precum sustine in mod neintemeiat reclamanta, textul de lege citat mai sus facand in mod expres referire la necesitatea existentei conventiei partilor pentru stabilirea competentei si, doar in cazul existentei unei astfel de conventii a partilor, atunci instanta nu s-ar putea declara necompetenta daca una dintre parti ar avea domiciliul, resedinta sau sediul secundar in circumscriptia acestei instante.
Or, contractele de imprumut nu contin conventia partilor cu privire la judecarea litigiilor in Romania, contrar sustinerilor reclamantei din cererea introductiva si, pe cale de consecinta, instanta romana nu este competenta sa solutioneze prezenta cauza.
Chiar daca acest aspect este suficient in a arata ca art. 1067 nu este incident spetei, paratul mentioneaza ca, inclusiv sediul secundar al reclamantei constituit pe teritoriul Romaniei, a avut ca unic scop crearea aparenta a cadrului procesual pentru a atrage competenta de judecata a instantei romane. Astfel, conform certificatului de inregistrare al T. P. L. N. S. Bucuresti, seria B nr. 2935299 emis la 13.06.2014 de catre ORC Bucuresti, (depus de reclamanta la dosarul cauzei) sucursala din Romania a fost infiintata in luna iunie 2014, iar sediul social ai acesteia coincide cu sediul profesional ai aparatorului ales al reclamantei. De asemenea, conform informatiilor furnizate de site-ul M.F.P., sucursala nu a depus nici o declaratie fiscala de la constituire si pana la data prezentei intampinari, iar numarul de telefon de contact al "sucursalei", indicat pe site-ul amintit, coincide cu numarul de telefon indicat de aparatorul reclamantei, prin cererea introductiva de instanta.
Chiar daca reclamanta sustine competenta jurisdictionala a instantei romane in baza art. 1067 C.pr.civ, iar acest text de lege nu este incident spetei, deoarece nu exista intelegerea (conventia) partilor privind stabilirea competentei instantelor romane, mentionam ca nu exista nici alte texte normative, din care sa rezulte ca instanta romana ar avea competenta jurisdictionala in speta de fata.
Paratul invoca celelalte prevederi din Codul de Procedura Civila care se refera la competenta internationala a instantelor romane, invederand ca niciuna dintre aceste situatii nu este aplicabila spetei.
A) "Competenta internationala a instantelor romane
Dispozitii generale
Competenta intemeiata pe domiciliul sau sediul paratului
Art. 1065. - (1) Sub rezerva situatiilor in care legea dispune altfel instantele romane sunt competente daca paratul are domiciliul, iar in lipsa domiciliului, resedinta obisnuita, respectiv sediul principal, iar in lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comert pe teritoriul Romaniei la data introducerii cererii. (...)
(3) Instantele romane sunt de asemenea competente pentru a judeca orice cerere privind activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice neavand sediul principal in Romania, cand acest sediu secundar este situat in Romania la data introducerii cererii.
Paratul sustine ca nu are si nu a avut nici domiciliul si nici resedinta obisnuita pe teritoriul Romaniei, la data introducerii cererii introductive.
Nici alin. 3 al art. 1065 nu este aplicabil cauzei, dat fiind ca acesta se refera la competenta jurisdictionala a instantei romane, in cazul in care litigiul ar privi activitatea la sediul secundar din Romania al reclamantului. Or, sediul secundar al reclamantului a fost infiintat in anul 2014, in timp ce contractele de imprumut au fost incheiate in cursul anului 2007, fiind astfel evident ca prezentul litigiu nu are nicio legatura si nu priveste activitatea la sediul secundar a sucursalei din Romania a societatii reclamante.
B) "Prorogarea voluntara de competenta in favoarea instantei romane
Art. 1066. - (1) Cand, in materii avand ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii romane, partile au convenit valabil competenta instantelor romane de a judeca litigii actuale sau eventuale privind asemenea drepturi, instantele romane sunt singurele competente.
(2) Cu exceptia cazurilor in care prin lege se dispune altfel, instanta romana in fata careia paratul este chemat ramane competenta de a judeca cererea, daca paratul se prezinta in fata instantei si formuleaza aparari in fond, fara a invoca exceptia de necompetenta, cel mai tarziu pana la terminarea cercetarii procesului in fata primei instante.
(3) In situatiile prevazute la alin. (1) si (2), instanta romana sesizata poate respinge cererea, cand din ansamblul circumstantelor rezulta ca litigiul nu prezinta nicio legatura semnificativa cu Romania."
Art. 1066 C.pr.civ se refera din nou la alegerea competentei instantei de catre parti si, in cazul de fata, nu exista nicio clauza in cuprinsul contractelor de imprumut prin care partile sa fi convenit cu privire la competenta jurisdictionala a instantelor romane pentru solutionarea litigiilor decurgand din contractele de imprumut. Asadar, nici acest text de lege nu este aplicabil cauzei.
C) De asemenea, nu sunt aplicabile in prezenta cauza nici dispozitiile art. 1069 C.pr.civ, referitoare la forul de necesitate, intrucat este evident faptul ca reclamantul are posibilitatea de a introduce cererea de chemare in judecata impotriva paratului intr-o instanta din strainatate, spre exemplu la instanta de la domiciliul paratului din Ierusalim, Israel.
"For de necesitate
Art. 1069. - (1) Instanta romana de la locul cu care cauza prezinta o legatura suficienta, devine competenta sa solutioneze cauza, desi legea nu prevede competenta instantelor romane, daca se dovedeste ca nu este posibila introducerea unei cereri in strainatate sau ca nu se poate pretinde in mod rezonabil ca ea sa fie introdusa in strainatate.
(2) In situatiile prevazute la alin. (1), daca cererea este formulata de un cetatean roman apatrid domiciliat in Romania ori de o persoana juridica de nationalitate romana, competenta instantei romane este obligatorie.
D) Nu sunt incidente in prezenta speta nici prevederile art. 1079 C.pr.civ, referitoare la competenta exclusiva a instantei romane, nefiind intrunita niciuna dintre situatiile prevazute de acest articol.
Competenta exclusiva in materia unor actiuni patrimoniale
Art. 1079. - Instantele romane sunt exclusiv competente sa judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la:
1. imobile situate pe teritoriul Romaniei;
2. bunuri lasate in Romania de defunctul cu ultimul domiciliu in Romania;
3. contracte incheiate cu consumatori avand domiciliul sau resedinta obisnuita in Romania, pentru prestatii de consum curent destinate uzului personal sau familial al consumatorului si fora legatura cu activitatea profesionala sau comerciala a acestuia, daca:
a) furnizorul a primit comanda in Romania;
b) incheierea contractului a fost precedata in Romania de o oferta sau o publicitate si consumatorul a indeplinit actele necesare incheierii contractului.
E) De asemenea, nu sunt incidente nici prevederile art. 1080 C.pr.civ, referitoare la competenta preferentiala a instantelor romane, nefiind indeplinita niciuna dintre situatiile expuse limitativ de lege.
Prin raspunsul la intampinare, reclamanta a aratat ca, in speta sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 1067 alin.(1) Cod procedura civila deoarece partile au ales prin contracte instanta competenta in cuprinsul art. 4 alin.2 Prin aceasta clauza s-a stipulat ca „Debitorul ii garanteaza creditorului faptul ca termenii prezentului contract si tranzactia la care se refera prezentul contract sunt in deplina conformitate cu legile din Romania, si isi asuma responsabilitatea pentru orice litigiu ar aparea".
Din interpretarea logica a acestei clauze, se poate deduce intentia partilor de a se referi spre solutionarea oricarui litigiu decurgand din aceste contracte instantelor din Romania, conform legii romane. Prin urmare, intentia comuna a partilor, in ciuda formularii aparent neclare, a fost aceea de alegere a jurisdictiei instantelor romane in cazul ivirii unui litigiu intre parti rezultand contract. Utilizarea cuvantului „litigiu" (in limba engleza, „dispute") si referintele repetate la Romania, la legile din Romania - reprezinta indicii clare ale intentiei comune a partilor in ceea ce priveste alegerea jurisdictiei si a dreptului aplicabil. Aceasta interpretare a clauzei contractuale este in conformitate cu unul dintre principiile fundamentale de interpretare a contractelor, si anume interpretarea logica, ceea ce presupune ca actul (in acest caz, clauza de alegere a jurisdictiei) sa produca efecte juridice si nu sa nu produca nici un efect. In ciuda formularii neclare, intentia comuna a partilor a fost aceea ca toate litigiile in legatura cu contractele de imprumut sa fie deduse spre judecata instantelor din Romania, potrivit legilor din Romania.
Astfel, formularea neclara se datoreaza faptului ca partile nu au fost asistate la semnarea acestor contracte de avocati sau alte persoane cu pregatire juridica, semnarea celor 3 contracte de imprumut fiind o operatiune comerciala caracterizata prin celeritate, cum sunt, de regula, raporturile dintre comercianti.
Instanta romana nu se poate declara necompetenta, avand in vedere ca, in speta, sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 1067 alin. (3), lit. a) si b.), respectiv:
In ceea ce priveste indeplinirea conditiei prevazute de art. 1067. alin. (3) lit. a.) din Codul de proc. civ., reclamanta arata ca a facut dovada ca la data introducerii cererii, are pe teritoriul Romaniei un sediu secundar (respectiv o sucursala).
In ceea ce priveste afirmatiile paratului ca sucursala nu ar avea declaratii fiscale depuse, arata ca sucursala unei firme nerezidente are un regim fiscal distinct de al societatilor comerciale cu sediul in Romania, de aceea in baza de date a Ministerului Finantelor nu pot aparea date cu privire la bilant, vector fiscal s.a. care sunt specifice societatilor comerciale cu sediul in Romania (spre deosebire de acestea, sucursala urmeaza regimul fiscal al societatii-mama, care in acest caz este in conformitate cu inregistrarile de la Autoritatile fiscale din Cipru).
Afirmatiile paratului cu privire la faptul ca numarul de telefon indicat de avocat in cererea de chemare in judecata este acelasi cu numarul de telefon care apare ca si numar de contact pe website-ul Ministerului Finantelor Publice, reclamanta arata urmatoarele: la inregistrarea oricarei societati sau sediu secundar al unei societati la Registrul Comertului, la Registrul Comertului se depune o cerere (formular-tip), care are o rubrica pentru „persoana aleasa pentru comunicari". Persoana care se ocupa de inregistrarea la Registrul Comertului (de regula, un avocat), completeaza aceasta rubrica cu datele proprii de contact, spre a fi utilizate de personalul angajat al Registrului Comertului pentru instiintari cu privire la eventuale probleme cu actele depuse, in cazul in care la termenul stabilit pentru solutionarea cererii s-ar putea constata anumite lipsuri. Ulterior inregistrarii societatii/sediului secundar, Registrul Comertului transmite toate datele din sistemul informatic (inclusiv datele de contact) prin import de baza de date, catre Ministerul Finantelor, care le preia si le incarca pe website-ul propriu ca atare.
Avocatul care o reprezinta pe reclamanta in prezenta cauza, este avocatul cu care aceasta lucreaza de obicei (in acelasi mod cum si paratul a fost reprezentat la toate inregistrarile in Registrul Comertului de aceeasi societate de avocati ca si in prezenta cauza, astfel cum reiese din actele depuse de reclamanta la dosarul cauzei - respectiv copiile certificate emise de Registrul Comertului Bucuresti privind firmele in care paratul are calitatea de asociat si/sau administrator). Numarul de telefon indicat de avocat la momentul inregistrarii la Registrul Comertului se poate regasi la un numar foarte mare de societati comerciale, in functie de volumul de munca al avocatului, dar acest aspect nu are nicidecum sensul ca avocatul s-ar ocupa de activitatea comerciala a societatii. Sustine reclamanta ca nu se poate retine faptul ca avocatul ales al sau ar reprezenta sucursala in relatiile comerciale, astfel cum in mod neintemeiat sustine paratul si nici ca sucursala ar fi fost constituita pro causa in scopul promovarii prezentei cereri.
In ceea ce priveste indeplinirea conditiei prevazute de art. 1067, alin. (3), lit. a), din Codul de proc. civ., reclamanta arata urmatoarele:
In actiunea introductiva, reclamanta sustine ca a facut pe larg dovada faptului ca dreptul aplicabil litigiului/conform dreptului international privat este dreptul romanesc; a argumentat atat existenta conventiei partilor, cat si rezultatul la care ar conduce operatiunea logico-juridica de localizare obiectiva a contractului, conform normelor de drept international privat (Conventia de la Roma si Regulamentul Roma I), care contin prevederi de directa aplicare pentru instantele din Romania, reprezentand surse primare ale legislatiei comunitare, aplicabila cu prioritate fata de prevederile legii nationale, fara a fi nevoie de existenta vreunor instrumente legislative de transpunere in legislatia nationala. In acest sens sunt si prevederile imperative ale art. 1064 din Codul de proc. civ.
Fata de cele aratate, si fata de exceptia de necompetenta a instantelor romane invocate prin intampinare de catre parat, reclamanta solicita Instantei sa constate ca, in speta, sunt indeplinite conditiile prevazute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala (cunoscut ca si Regulamentul I Bruxelles).
In subsidiar, in ceea ce priveste jurisdictia instantei romane in a judeca prezenta cauza, astfel cum a aratat prin cererea modificatoare, formulata in temeiul art. 204 alin. (1) din Codul de proc. civ., si astfel cum este necesar sa invoce, in raport de exceptia ridicata de parat cu privire la lipsa de jurisdictie a instantelor romane, reclamanta invoca:
- prevederile art. 23 precum si celelalte prevederi aplicabile din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala (cunoscut ca si Regulamentul I Bruxelles). Acest text din legislatia comunitara este aplicabil cu prioritate fata de legislatia nationala; precum si
- prevederile art. 1069 din Codul de proc. civ., precum si prevederile art. 1066 din Codul de proc. civ.
Prezenta cauza prezinta o legatura suficienta cu Romania, deoarece Romania este locul incheierii celor 3 contracte de imprumut; contul bancar al paratului in care au fost transferate sumele imprumutate conform celor 3 contracte este deschis la o banca din Romania - si anume Bank Leumi - Sucursala Aviatorilor; scopul pentru care banii au fost transferati in contul debitorului deschis la o banca din Romania, a fost acela ca paratul urma sa achizitioneze niste imobile in Romania, din banii imprumutati, asigurandu-se in acest fel o garantie pentru rambursarea imprumutului; in fiecare dintre cele 3 contracte se prevede expres clauza de alegere a dreptului aplicabil ca fiind dreptul romanesc; in fiecare dintre cele 3 contracte face referire la moneda nationala din Romania - lei; fiecare dintre cele 3 contracte face referire la regulamentele din Romania privind transferurile - „regulamentele din Romania privitoare la moneda straina de plata pentru executarea in bune conditii a prezentului contract".
In raport de prevederile art. 5 si art. 23 din Regulamentul Bruxelles I, reclamanta arata ca este indeplinita si conditia potrivit careia nu este posibila introducerea unei cereri in strainatate sau ca nu se poate pretinde in mod rezonabil ca ea sa fie introdusa in strainatate, pentru urmatoarele motive: in cazul contractelor de imprumut, locul de executare a obligatiei nu se poate determina. In plus, fata de prevederile art. 23, exista in contract clauza de alegere a jurisdictiei instantelor romane. In mod rezonabil, prezenta cauza este de competenta instantei romane, avand in vedere faptul ca in Romania se gasesc si se pot administra probele prin care se pot dovedi pretentiile solicitate prin cererea introductiva.
In plus, in scopul de a demonstra instantei ca nu se poate pretinde in mod rezonabil ca reclamanta sa introduca cererea in strainatate, aceasta a solicitat si a obtinut atestari ale continutului legii straine pentru celelalte doua state cu privire la a caror jurisdictie paratul ar putea invoca argumente in favoarea jurisdictiei acestora, si anume:
- ISRAEL - pretinsul stat de domiciliu al paratului (cu privire la care paratul invoca faptul ca instantele din acest stat ar fi competente sa judece prezenta cauza); arata in acest sens prevederile relevante ale legii nationale a acestui stat in opinia in care este atestat continutul legii Statului Israel cu privire la jurisdictie.
Cu privire la pretinsa jurisdictie a instantelor din Israel, paratul invoca ca singur argument faptul ca ar avea domiciliul in Israel, aspect cu privire la a carui veridicitate se discuta in cele ce urmeaza.
- ANGLIA - statul cu privire la care reclamanta a facut dovada ca paratul isi are resedinta obisnuita, cu inscrisuri emanate de la autoritatile competente (Registrul Comertului din Anglia, Biroul de Carte Funciara) cat si cu acte emise de la insusi paratul (declaratiile date in forma autentica, pe proprie raspundere, in limba romana si in limba engleza, folosite in fata Registrului Comertului din Romania, in care paratul declara ca are resedinta permanenta in Anglia); arata in acest sens prevederile relevante ale legii acestui stat in opinia in care este atestat continutul legii aplicabile - in acest caz, legislatia comunitara si anume Regulamentul Bruxelles I.
Fata de sustinerile paratului, expuse in intampinarea depusa potrivit carora „reclamantul are posibilitatea de a introduce cererea de chemare in judecata impotriva subsemnatului (n.n. impotriva paratului) .... la instanta de la domiciliul subsemnatului din Ierusalim, Israel", reclamanta arata instantei ca aceste sustineri ale paratului cu privire la faptul ca domiciliaza pe teritoriul Statului Israel sunt false. Reclamanta probeaza contrariul cu actul original emis de Directia de Evidenta a Populatiei, din cadrul Ministerului de Interne din Israel, act emis ca urmare a solicitarii reprezentantului reclamantei reclamante la data de 01.02.2015, care atesta faptul ca paratul a incetat sa mai locuiasca in Israel de la data de 27 Martie 1988 (!!!), iar ultimul domiciliu al paratului in Israel, pana la data mentionata, la care a incetat sa mai locuiasca in Israel, a fost la adresa din str. Ravad nr. 27, localitatea Bnei Brak, cod postal 5146910. Fata de acest act emis de Autoritatile competente din cadrul Ministerului de Interne din Israel, solicita instantei sa constate ca paratul incearca sa „induca in eroare (n.n. sa minta) instanta in sensul ca la data introducerii cererii ce face obiectul prezentului dosar, paratul ar domicilia la adresa aratata in partea introductiva a intampinarii, si anume in Israel, str. Yakonshon nr. 1, Ierusalim, cod postal 95313. Continuarea acestor false ale paratului ar fi fost in mod sigur prezentarea de catre parata a unor acte false cu care sa dovedeasca asa-zisul domiciliu din Israel.
Este mai mult decat evident faptul ca, prin sustinerile mincinoase, paratul urmareste sa tergiverseze judecata prezentei cauzei si sa induca instantei ideea lipsei de jurisdictie folosindu-se de minciuni si falsuri. Reclamanta solicita instantei sa constate reaua-credinta si conduita procesuala a paratului lipsita de orice urma de corectitudine.
La data de 5.02.2015 reclamanta a depus o cerere modificatoare in care a aratat ca isi intemeiaza actiunea, in subsidiar, pe dispozitiile art. 1069 NCPC, art. 1067 Cod procedura civila si pe dispozitiile Regulamentului I Bruxelles. Totodata, a aratat ca solicita obligarea paratului la plata sumelor din cererea introductiva.
S-a aratat ca sunt indeplinite cerintele art. 1069 NCPC deoarece cauza prezinta o legatura suficienta cu Romania (s-au adus aceleasi argumente) iar in raport de prevederile art.5 si art. 23 din Regulamentul Bruxelles I este indeplinita si conditia potrivit careia nu este posibila introducerea unei actiuni in strainatate sau ca nu se poate pretinde in mod rezonabil ca ea sa fie introdusa in strainatate deoarece in cazul contractelor de imprumut, locul de executare nu se poate determina. In plus, in contract exista clauza de alegere a jurisdictiei instantelor romane iar in Romania se gasesc si se pot administra probele prin care reclamanta sa-si dovedeasca pretentiile. In speta sunt indeplinite conditiile prevazute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din data de 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala.
Ulterior, reclamanta a depus precizari in care a aratat ca, in raport de abrogarea Regulamentului 44/2001 si intrarea in vigoare a Regulamentului UE nr. 1215/2012, incepand cu data de 15.01.2015, conform art. 80 din acest act, trimiterile la Regulamentul Bruxelles I, se interpreteaza ca trimiteri la Regulamentul nr. 1215/2012 (fila 76, vol. III).
Prin incheierea de sedinta din data de 13.03.2015, tribunalul a admis proba cu inscrisuri in vederea solutionarii exceptiei necompetentei internationale, a respins ca neutila solutionarii acestei exceptii probele cu interogatoriul paratului si testimoniala, a pus in vedere paratului sa depuna copia pasaportului mentionat in intampinare si a celui indicat in contractele de la dosar iar reclamanta sa depuna inscrisuri din care sa rezulte neindoielnic ca paratul are domiciliul in Marea Britanie.
Analizand exceptia invocata, tribunalul a retinut urmatoarele:
Pretentiile reclamantei se intemeiaza pe incheierea, la data de 4.06.2007, respectiv 19.06.2007, a unor contracte de imprumut prin care T. P. L., societate de nationalitate cipriota, a acordat paratului, cetatean german, doua linii de credit, in valoare de 2 milioane Euro si 712.000 Euro.
Apararile formulate de reclamanta fata de exceptia necompetentei internationale au avut in vedere dispozitiile art. 1064, 1067 NCPC (actualele 1065 si art. 1068 NCPC) si art. 1069 NCPC (actualul 1070 NCPC) dar si dispozitiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 (Bruxelles 1).
In concret s-au invederat urmatoarele aspecte: transferul sumelor imprumutate paratului s-au facut din contul reclamantei deschis la Bank Of Cyprus in contul paratului deschis la Bank Leumi (Romania); scopul imprumuturilor l-a constituit achizitionarea de catre parat a unor imobile in Romania; paratul este asociatul si administratorul mai multor societati din Romania; partile au ales prin contracte instantele competente; la data introducerii actiunii reclamanta avea deschisa o sucursala in Romania; dreptul aplicabil litigiului este cel romanesc; potrivit vointei partilor; contractele de imprumut s-au incheiat in Romania; nu este posibila introducerea unei actiuni in strainatate sau nu se poate pretinde in mod rezonabil ca ea sa fie introdusa in strainatate.
Fata de temeiurile de drept invocate, apararile formulate si probele administrate pe exceptie, tribunalul retine cu prioritate dispozitiile art. 1065 alin.1 NCPC (fostul art. 1065 NCPC) care prevad ca, sub rezerva situatiilor in care legea dispune altfel, instantele romane sunt competente daca paratul are domiciliul/resedinta obisnuita/sediul principal/sediul secundar/fondul de comert pe teritoriul Romaniei la data introducerii actiunii.
Prin urmare, competenta instantelor romane in aceasta situatie se raporteaza la momentul introducerii actiunii. In cauza actiunea s-a introdus la data de 7 august 2014, inainte de 10 ianuarie 2015 cand a fost abrogat Regulamentul 44/2001 al Consiliului (Bruxelles 1) prin Regulamentul 1215/2012 al Parlamentului si al Consiliului Uniunii Europene.
Tribunalul a apreciat ca se aplica, in materie de competenta prevederile primului Regulament, nr.44/2001.
Articolul 1066 (fost 1065) NCPC reprezinta o transpunere a Regulamentului (art.2 si sectiunile 2-7 din Capitolul II) care a fost considerata necesara din perspectiva alinierii legislatiei interne la normele europene, Regulamentele fiind de directa aplicare fara a fi necesara o implementare in dreptul national.
Din inscrisurile depuse la dosar rezulta neindoielnic ca paratul are domiciliul in Anglia (orasul Londra) din anul 2001. Pasaportul nr.3560561033 eliberat la data de 5.06.2001 este valabil pana in anul 2019, deci partea era domiciliata in Anglia si la momentul incheierii celor doua contracte de imprumut (fila 144 vol. III). Rezidenta in Israel (tara membra UE) a paratului a incetat in anul 1988 (fila 58, vol. III).
Prima conditie a textului de lege nu este astfel indeplinita.
Privitor la cerinta ca paratul sa aiba resedinta obisnuita/sediul principal/sediul secundar/fondul de comert pe teritoriul Romaniei, se retine ca nu s-a facut dovada resedintei din Romania iar restul prevederilor se refera la persoanele juridice, pe cand paratul chemat in judecata si cel care a semnat contractul este o persoana fizica. Conform actului depus la fila 8, vol. IV resedinta partii este la Londra, Hackney.
Articolul 1068 (fostul 1067) NCPC reprezinta o preluare a art.23 din Regulament si are in vedere ipoteza in care partile au convenit asupra instantei competente.
Din lecturarea atenta a celor 2 contracte de imprumut nu rezulta un asemenea fapt, chiar daca partile au convenit asupra aplicarii dreptului material roman.
Clauza de la art.4 alin.2 (din fiecare contract) arata numai faptul ca paratul a garantat reclamantei ca toate prevederile conventiei respecta legile din Romania – dreptul material ales – si, „isi asuma responsabilitatea pentru orice litigiu”.
Nu exista, raportat la aceasta clauza, nicio „Conventie atributiva” in sensul art.23 din Regulament, contrar opiniei reclamantei si a membrului Cabinetului de avocatura Assenson din Londra (fila 49 si urm., vol. II), mai ales ca nu exista nicio dovada ca cele 2 contracte s-au incheiat macar in Romania.
Acest ultim aspect este avut in vedere si in legatura cu invocarea „forului de necesitate” (art.1070, fostul art. 1069 NCPC).
Cauza nu priveste o „legatura suficienta” cu instanta romana si este posibila sesizarea instantei straine (engleze).
Deosebit de faptul ca nu rezulta locul in care s-au incheiat contractele, se retine ca, potrivit chiar sustinerilor reclamantei si, actelor depuse la dosar, paratul nu are afaceri (desfasoara activitati de comert) doar in Romania, dar si in Anglia, unde si-a cumparat o casa in anul 2014 (sustinerea reclamantei coroborata cu inscrisurile depuse la filele 114 si urm., vol.III).
In cele doua contracte nu este specificata destinatia imprumuturilor iar sustinerea reclamantei (scopul achizitionarii unor imobile in Romania) chiar reala fiind, nu prezinta relevanta fata de aspectul enuntat anterior (necontestat paratul detine mai multe societati si in u.k.).
Cu privire la faptul ca transferul sumelor imprumutate s-a facut din contul reclamantei deschis la o banca din Cipru in contul paratului deschis la o banca din Romania (de fapt o sucursala a Leumi Bank), aspectul nu are nicio relevanta, mai ales ca, printr-o Notificare, depusa la fila 63-64, vol. I, reclamanta ii solicita paratului sa efectueze restituirea imprumuturilor la banca din Cipru (loc de executare a obligatiei).
La data incheierii contractelor reclamanta nu avea vreun sediu secundar in Romania. Intr-adevar, conform sustinerilor paratului reclamanta si-a deschis un sediu secundar in Romania in luna iunie 204 (fila 16, vol. III). Nu se poate stabili ca exista o legatura intre deschiderea sediului din Romania in iunie 2014 si introducerea actiunii in august 2014 doar pentru a se putea atrage competenta instantelor romane dar existenta acestui sediu secundar nu poate fi hotaratoare in stabilirea competentei iar conditia impusa de lege este aceea ca „legatura” sa faca imposibila introducerea unei actiuni in strainatate.
Actiunea poate fi introdusa in strainatate se poate pretinde rezonabil aceasta chiar si „in pofida” opiniei avocatului englez deoarece acesta a plecat de la premisa ca a existat o „conventie atributiva” printr-o interpretare personala facuta asupra modului de exprimare al partilor in limba engleza.
Opinia instantei romane, intemeiata pe texte de lege si pe dovezi este aceea ca nu a existat o astfel de conventie in cele doua contracte si, in consecinta, constructia juridico-lingvistica efectuata de avocatul britanic nu poate fi luata in considerare.
Pentru toate argumentele expuse, tribunalul a admis exceptia si a respins actiunea ca nefiind de competenta jurisdictiei romane.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs recurenta reclamanta T. P. L., cauza fiind inregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a V- a Civila, criticand-o pentru netemeinicie si nelegalitate.
In motivarea recursului se arata ca hotararea atacata contine erori evidente (ca s-ar fi incheiat doar 2 contracte de imprumut intre parti, in loc de 3, ca Israelul este Stat Membru al UE, ca „locul executarii obligatiei debitorului" - si anume obligatia de rambursare a sumelor imprumutate - ar fi statul Cipru - pentru simplu motiv ca paratului i s-a comunicat sa faca plata sumelor datorate intr-un cont al recurentei deschis la Bank of Cyprus, faptul ca din inscrisul depus de recurenta reclamanta T. P. L., emis de Biroul de Carte Funciara din Anglia, ar rezulta ca paratul si-a cumparat o casa in anul 2014 - aceasta constatare a instantei este complet eronata s.a.).
In cauza s-a administrat exclusiv proba cu inscrisuri. Desi recurenta a solicitat si proba testimoniala si proba cu interogatoriul paratului si a justificat relevanta si utilitatea acestora, instanta de fond nu a incuviintat administrarea si a acestor probe, care ar fi contribuit la clarificarea mai multor aspecte ale spetei.
De asemenea, recurenta sustine ca hotararea atacata a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material.
Astfel, se sustine, la pagina 12 din hotararea atacata, paragraful 5 si paragraful 6, instanta de fond da o interpretare eronata a dispozitiilor legale aplicabile in speta: la paragraful 5, arata ca in materie de competenta, ar fi aplicabile prevederile Regulamentului 44/2001, iar in paragraful 6, arata ca ar fi aplicabile prevederile art. 1066 (actualmente art. 1067) din Noul Cod de proc. civ., contrazicandu-se in mod evident in argumentarea data.
Recurenta sustine de asemenea netemeinicia motivarii instantei de fond in ceea ce priveste textele de lege aplicabile prezentei cauze.
In mod gresit, arata recurenta, instanta a aplicat actualul art. 1064 (actualmente art. 1065) din Noul Cod de proc. civ., care prevede:
„Art. 1064 (actualmente art. 1065) Domeniul de aplicare
Dispozitiile prezentei carti se aplica proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate in masura in care prin tratatele internationale la care Romania este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.
Or, astfel cum a aratat atat in cadrul sustinerilor orale in fata instantei la momentul cand i s-a acordat cuvantul asupra exceptiei de necompetenta a instantelor romane, cat si in concluziile scrise depuse in cadrul sedintei de judecata (la termenul din 05.06.2015), in tratatele internationale la care Romania este parte, prin dreptul Uniunii Europene, exista prevederi aplicabile in materia competentei judiciare. Aceste prevederi ale Regulamentului european se aplica in mod prioritar fata de dreptul intern.
In ceea ce priveste materia competentei judiciare, in speta sunt aplicabile dispozitiile din tratatele internationale la care Romania este parte, dreptul Uniunii Europene.
Astfel cum a aratat atat in cererea introductiva, cat si in cererea precizatoare, precum si in raspunsul la intampinare, prevederile aplicabile in ceea ce priveste jurisdictia exista in Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala (cunoscut ca si Regulamentul I Bruxelles) - in vigoare la data introducerii cererii de chemare in judecata, care a fost abrogat o data cu punerea in aplicare incepand cu data de 10.01.2015 a Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European si al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala
De asemenea, recurenta sustine ca in mod gresit, instanta a considerat ca, fata de data introducerii actiunii, ar fi putut fi cel mult aplicabil Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 (Regulamentul Bruxelles I) si nu Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European si al Consiliului din 12 decembrie 2012, care este de directa si imediata aplicare de la data de 15 ianuarie 2015. Aceasta constatare a instantei de fond este totodata si in totala contradictie cu constatarea aceleiasi instante de fond, potrivit careia in speta este aplicabil art. 1064 (actualmente art. 1065) din Noul Cod de proc. civ.
Solicita instantei de recurs sa constate ca in speta, la data pronuntarii hotararii instantei de fond, era aplicabil Regulamentul (UE) nr. 1215/2012. In conformitate cu art. 80 din acest al doilea Regulament mentionat, trimiterile la Regulamentul Bruxelles 1 se interpreteaza ca trimiteri la Regulamentul UE nr. 1215/2012.
Preambulul Regulamentul UE nr. 1215/2012 contine urmatoarele prevederi:
- punctul (6) ; „(...) este necesar si oportun ca normele care reglementeaza competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor, sa fie reglementate de un instrument juridic al Uniunii cu caracter imperativ si de aplicare directa";
- punctul (13): „(...) ar trebui sa se aplice normele comune privind competenta judiciara, atunci cand paratul are domiciliul pe teritoriul unui stat membru";
- punctul (14): „Un parat care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru ar trebui, in general, sa intre sub incidenta normelor nationale privind competenta judiciara aplicabile pe teritoriul statului membru unde se afla instanta sesizata. Cu toate acestea (...) pentru a respecta autonomia partilor, anumite norme de competenta judiciara din prezentul regulament ar trebui sa se aplice indiferent de domiciliul paratului.
- punctul (15): „Normele de competenta ar trebui sa prezinte un mare grad de previzibilitate si sa se intemeieze pe principiul conform caruia competenta este determinata, in general, de domiciliul paratului. Astfel, competenta ar trebui sa fie intotdeauna determinata pe baza acestui criteriu, cu exceptia catorva situatii bine definite in care materia litigiului sau autonomia partilor justifica un alt punct de legatura (...)";
- punctul (16): ..in afara de instanta domiciliului paratului, ar trebui sa existe si alte instante autorizate in temeiul unei legaturi stranse intre instanta si actiune sau in scopul bunei administrari a justitiei. Existenta unei legaturi stranse ar trebui sa asigure securitatea juridica si sa evite posibilitatea de a se introduce o actiune impotriva paratului in fata unei instante dintr-un stat membru care nu era previzibila in mod rezonabil de catre acesta.
- punctul (19): „Autonomia partilor la un contract, altul decat un contract de asigurare, un contract incheiat cu consumatorii sau un contract de munca, in cazul carora este permisa numai o autonomie limitata de stabilire a instantei competente, ar trebui sa fie respectata, sub rezerva temeiurilor de competenta exclusive ale instantelor prevazute in prezentul regulament.";
- punctul (24): „La momentul luarii in considerare a bunei administrari a justitiei, instanta din statul membru in cauza ar trebui sa evalueze toate circumstantele cazului respectiv. Aceste circumstante pot include legaturile dintre elementele de fapt ale cazului, parti si statul tert in cauza, etapa la care a ajuns procedura in statul tert in momentul initierii procedurii in fata instantei din statul membru si daca se preconizeaza sau nu ca instanta din statul tert va pronunta sau nu o hotarare intr-un interval de timp rezonabil. Aceasta evaluare poate include, de asemenea, analiza aspectului daca instanta din statul tert are competenta exclusiva in cazul respectiv in circumstante in care o instanta a unui stat membru ar avea competenta exclusiva."
In Capitolul 1 - Domeniu de aplicare si definitii, la articolul 1 (l)din Regulamentul 1215/2012, se prevede dupa cum urmeaza:
„Prezentul regulament se aplica in materie civila si comerciala, indiferent de natura instantei...).
Sectiunea 7 - Prorogarea de competenta Articolul 25 (1): „Daca prin conventia partilor, indiferent de domiciliul acestora, competenta de solutionare a litigiului care a survenit sau poate surveni in legatura cu un raport juridic determinat revine instantei sau instantelor dintr-un stat membru, competenta revine acelei instante sau instantelor respective, cu exceptia cazului in care conventia este nula si neavenita in privinta conditiilor de fond in temeiul legislatiei statului membru respectiv. Aceasta competenta este exclusiva, cu exceptia unei conventii contrare a partilor. Conventia atributiva de competenta se incheie: (a) in scris sau verbal cu confirmare scrisa"
Prevederile mai sus citate, care sunt de directa si imediata aplicare, se circumscriu obiectivului Uniunii Europene de facilitare a accesului la justitie. Tratatul european precizeaza in mod expres faptul ca, pentru determinarea competentei instantei, este necesara analiza si evaluarea tuturor circumstantelor cauzei.
In speta, in raport de prevederile atat ale Regulamentului 44/2001 in vigoare la data introducerii cererii, cat si in raport de prevederile Regulamentului 1215/2012, in vigoare la data pronuntarii hotararii instantei de fond, sustine recurenta, instanta romana este competenta sa solutioneze prezenta cauza, pentru urmatoarele argumente:
1. paratul are nationalitatea unui stat membru (Germania) si domiciliul pe teritoriul alt stat membru (Anglia);
2. paratul a fost legal citat si este reprezentat in procesul promovat in fata instantelor romane, avand oportunitatea sa isi prezinte pozitia;
3. exista o clauza valida de alegere a competentei instantei romane in cele 3 contracte de imprumut, fata de care se impune respectarea principiului autonomiei de vointa a partilor
In ciuda formularii clauzei de alegere a jurisdictiei - art. 4, alin. 2 din fiecare dintre cele 3 contracte, din interpretarea logica a acesteia reiese intentia comuna a partilor:
„Debitorul ii garanteaza creditorului faptul ca termenii prezentului contract si tranzactia la care se refera prezentul contract sunt in deplina conformitate cu legile din Romania si isi asuma responsabilitatea pentru orice litigiu ar aparea".
Din interpretarea logica a acestei clauze, se poate deduce intentia partilor de a se referi in vederea solutionarii oricarui litigiu decurgand din aceste contracte, instantelor din Romania, conform legii romane. Prin urmare, intentia comuna a partilor, in ciuda formularii aparent neclare, a fost aceea de alegere a jurisdictiei instantelor romane in cazul ivirii unui litigiu intre parti rezultand contract. Utilizarea cuvantului „litigiu" (in limba engleza, „dispute") si referintele repetate la Romania la legile din Romania, la executarea contractului in raport de regulamentelor din Romania (norme, in sens larg) - reprezinta indicii clare ale intentiei comune a partilor in ceea ce priveste alegerea jurisdictiei instantelor romane si a dreptului aplicabil ca fiind dreptul romanesc. Aceasta interpretare a clauzei contractuale este in conformitate cu unul dintre principiile fundamentale de interpretare a contractelor, si anume interpretarea logica, ceea ce presupune ca actul (in acest caz, clauza de alegere a jurisdictiei) sa produca efecte juridice si nu in sensul de a nu produce nici un efect. In ciuda formularii, intentia comuna a partilor a fost aceea ca toate litigiile in legatura cu contractele de imprumut sa fie deduse spre judecata instantelor din Romania, potrivit legilor din Romania.
4. Conform conventiei partilor, exprimata in mod expres si extrem de clar, dreptul aplicabil celor 3 contracte este dreptul romanesc.
5. Paratul a incercat prin frauda sa atraga competenta judiciara a unui alt stat, si anume Israel, pretinzand ca are domiciliul pe teritoriul acestui stat, indicand o stare de fapt nereala si invocand in probarea acesteia documente false.
Recurenta reclamanta a facut proba contrara si a depus in acest sens documentul oficial emis de Ministerul de Interne din Israel, in care se precizeaza faptul ca paratul nu mai locuieste in Israel de la data de 27 martie 1988.
6. Paratul nu a invocat niciodata in cursul procesului competenta instantelor din Anglia. Prin intampinarea depusa, acesta invoca faptul ca instanta competenta ar fi doar instanta de la domiciliul sau din Israel.
Prin urmare, in situatia in care recurenta a probat faptul ca paratul nu are domiciliul in Israel cu documente oficiale emise de autoritatile competente, rezulta ca instantele din Israel nu au competenta sa judece prezenta cauza, iar in situatia in care paratul nu a invocat competenta instantelor dintr-un alt stat, competenta ii revine instantei romane, cata vreme paratul nu a invocat competenta unei alte instante (in afara de competenta instantelor din Israel).
7. Intentia de frauda a paratului considera ca este un argument esential pentru atitudinea acestuia, paratul urmarind doar tergiversarea judecarii cauzei; este mai mult decat previzibil faptul ca, in cazul in care instanta romana s-ar declara necompetenta, paratul ar persista in atitudinea de frauda si ar initia diverse demersuri in scopul invocarii necompetentei altor instante in fata carora recurenta l-ar putea actiona, toate aceste demersuri afectandu-o in ceea ce priveste termenul de prescriptie, dreptul sau pagubindu-se prin intarziere. In ipoteza in care recurenta va initia demersuri pentru a-l chema pe parat in fata altor instante si pana la solutionarea de catre o alta instanta a exceptiei de necompetenta - aceasta ar presupune trecerea unui interval mare de timp (doar de la introducerea actiunii ce face obiectul prezentei cauze si pana la discutarea exceptiei de necompetenta a instantei romane a trecut aproape 1 an).
8. In cazul in care instanta romana si-ar asuma competenta sa judece cauza, iar paratul s-ar considera nedreptatit, paratul are la indemana numeroase remedii - si anume sa se opuna eventualei recunoasteri a hotararii si/sau punerii in executare a eventualei hotarari favorabile recurentei, in toate legislatiile nationale existand ca si motiv de refuz al recunoasterii si al punerii in executare a unei hotarari pronuntate de o instanta straina faptul ca acea hotarare a fost pronuntata de o instanta necompetenta international. Prin urmare, paratul nu poate indica nici o posibila in viitor in ceea ce priveste faptul ca ar fi judecat de o instanta necompetenta international.
9. Astfel cum a aratat pe larg in cererea de chemare in judecata, prezenta cauza prezinta o legatura suficienta cu Romania si nu prezinta nici o legatura cu vreun alt stat:
Romania este locul incheierii celor 3 contracte de imprumut;
- contul bancar al paratului in care au fost transferate sumele imprumutate conform celor 3 contracte este deschis la o banca din Romania - si anume Bank Leumi - Sucursala Aviatorilor;
- scopul pentru care banii au fost transferati in contul debitorului deschis la o banca din Romania, a fost acela ca paratul urma sa achizitioneze niste imobile in Romania, din Banii imprumutati, asigurandu-se in acest fel o garantie pentru rambursarea imprumutului; in fiecare dintre cele 3 contracte se prevede expres clauza de alegere a dreptului aplicabil ca fiind dreptul romanesc;
- fiecare dintre cele 3 contracte face referire la moneda nationala din Romania - lei; fiecare dintre cele 3 contracte face referire la regulamentele din Romania privind transferurile - „regulamentele din Romania privitoare la moneda straina de plata pentru executarea in bune conditii a prezentului contract".
10. Fata de faptul ca litigiul are singurele legaturi cu Romania, este previzibil faptul ca instanta straina s-ar declara necompetenta, s-ar ajunge la un conflict negativ de competenta judiciara internationala, lucru care ar avea drept consecinta negarea accesului la justitie al recurentei si pagubirea dreptului sau prin intarziere, fiind de asemenea previzibil un interval de timp indelungat pentru solutionarea exceptiei de necompetenta de catre alte instante.
In afara de existenta unei conventii valabile de alegere a forului, in forma in care se gaseste exprimata in cele 3 contracte de imprumut - in subsidiar - recurenta TRIG POINT LIMITED a invocat dispozitiile actualului art. 1070 privitoare la forul de necesitate, carora instanta de fond le-a dat o interpretare eronata.
Textul actualului art. 1070 prevede ad literam existenta unei legaturi suficiente. Considera ca in speta este indeplinita cerinta existentei unei legaturi suficiente (intre circumstantele cauzei si statul in care a fost introdusa cererea de chemare in judecata), pentru argumentele pe care le-a expus punctual mai sus. In plus, speta nu prezinta legaturi mai stranse cu vreun alt stat in afara de Romania.
A doua conditie - exprimata in teza a 2-a - este aceeasi - si anume ca nu se poate pretinde in mod rezonabil ca actiunea sa fie introdusa in strainatate. Acest aspect este diferit de cel prevazut in faza 1 a aceluiasi articol - si anume ca nu este posibil ca actiunea sa fie introdusa in strainatate.
A demonstrat caracterul „rezonabil" al legaturilor cauzei cu Romania - atat in ceea ce priveste partile, cat si in ceea ce priveste circumstantele (aspectele de fapt si de drept implicate), precum si elementele obiective ale spetei (cadrul si scopul incheierii celor 3 contracte de imprumut). A probat aceste imprejurai cu inscrisuri (extrase din registre publice) emise de autoritatea si institutii.
Clauza de alegere a dreptului romanesc ca fiind dreptul aplicabil celor 3 contracte - este inca un argument fundamental in sustinerea atat a legaturii suficiente, cat si a faptului ca nu se poate pretinde intr-un mod rezonabil ca actiunea sa fie introdusa la o instanta (de exemplu, o instanta din Anglia). Nu poate fi considerat rezonabil ca prezentul litigiu sa fie solutionat conform legii romane de catre o instanta o instanta dintr-o tara care are un sistem de drept radical diferit (commonlaw).
Textul de lege insusi face diferenta intre 2 situatii posibile: (1) „a nu fi posibil" si (2) „a nu se putea pretinde in mod rezonabil". Prima situatie se interpreteaza in sensul ca cauza este de competenta exclusiva a unei anumite instante nationale si intr-o astfel de situatie nu ar fi posibila introducerea actiunii in fata altor instante nationale. A doua situatie se interpreteaza in sensul ca exista o marja de apreciere in ceea ce priveste circumstantele cauzei, astfel incat nu se poate pretinde in mod rezonabil ca actiunea sa fie introdusa intr-un alt stat. Considera ca a adus suficiente argumente pentru a demonstra legatura suficienta dintre circumstantele prezentei cauze si Romania si faptul ca nu se poate pretinde in mod rezonabil ca actiunea sa fie introdusa la instantele din Anglia.
In Ioc sa analizeze circumstantele de fapt ale incheierii celor 3 contracte de imprumut, instanta de fond s-a limitat la a consemna in hotararea atacata la pag. 13, paragraful 6, o simpla fraza: „Cauza nu priveste o „legatura suficienta" cu instanta romana si este posibila sesizarea instantei engleze".
O alta critica de nelegalitate invocata priveste imprejurarea ca hotararea atacata nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza sau cuprinde motive contradictorii sau straine de natura cauzei
In conditiile formularii nu foarte clare a clauzei de alegere a competentei instantei romane, instanta de judecata trebuia sa interpreteze in mod logic clauza de alegere a instantei competente, in care se face referire la litigiile („dispute") rezultand din fiecare dintre cele 3 contracte de imprumut. Instanta de fond trebuia sa interpreteze in mod logic intentia partilor contractante, respectiv intentia reala a acestora ca eventualele litigii dintre ele sa fie solutionate conform dreptului romanesc, de instantele din Romania. Conform conventiei partilor, exprimata in mod expres si extrem de clar in cele 3 contracte, dreptul aplicabil celor 3 contracte este dreptul romanesc.
Argumentele decisive in favoarea interpretarii logice a clauzei de alegere a instantelor din Romania ca fiind competente sa solutioneze litigiile dintre parti, astfel cum este formulata in cele 3 contracte, sunt urmatoarele:
(1) Cele 3 contracte de imprumut prezinta cele mai stranse legaturi cu Romania.
(2) Partile contractante au ales dreptul romanesc ca fiind aplicabile celor 3 contracte de imprumut. Astfel cum a demonstrat cu inscrisurile depuse, emanand de la Registrul Comertului din Romania, ambele parti contractante activau in domeniul imobiliar in Romania, fiind familiarizate cu dreptul romanesc, in general.
(3) Nu poate fi primita o interpretare a acestei clauze contractuale in sensul ca partile au ales sa se judece in Anglia in conformitate cu dreptul romanesc, cu atat mai mult cu cat Anglia este o tara cu sistem juridic radical diferit - commonlaw, care contine dispozitii incompatibile cu cele prevazute de legea romana.
(4) In conditiile in care nici una dintre parti nu este de nationalitate, respectiv cetatenie romana, dar au ales dreptul romanesc ca fiind dreptul aplicabil celor 3 contracte. Ce sens ar fi avut ca partile contractante - nerezidente in Romania, sa aleaga dreptul romanesc, in conditiile in care nu ar fi agreat ca litigiile decurgand din cele 3 contracte sa fie judecate de instantele din Romania?
Fata de argumentele de mai sus, la care se adauga notiunile de „certitudine rezonabila" si „legatura suficienta" astfel cum acestea vor fi dezvoltate in cele ce urmeaza - considera ca rezulta in mod evident faptul ca reprezentarea reala a partilor si intentia comuna a acestora a fost ca eventualele litigii rezultand din cele 3 contracte de imprumut sa fie solutionate de instantele din Romania, conform dreptului romanesc.
Simplul fapt ca paratul are domiciliul in Anglia nu este de natura sa confere instantelor din Anglia competenta exclusiva in ceea ce priveste solutionarea prezentei cauze, avand in vedere ca paratul, desi persoana fizica, in ceea ce priveste incheierea celor 3 contracte de imprumut, a actionat in calitate de profesionist. A argumentat pe larg in actiunea introductiva calitatea de profesionist a debitorului (om de afaceri, asociat si director in mai mult de 30 de societati comerciale care desfasoara activitati in domeniul imobiliar, plus inca 5 societati comerciale in Romania - desfasurand acelasi tip de activitate), calitate in care a actionat si la momentul incheierii celor 3 contracte de imprumut cu recurenta creditoare. Sumele imprumutate (prin prisma cuantumului lor) depasesc simpla nevoie si simpla folosinta a unei persoane fizice si se circumscriu in exclusivitate scopului profesional (indeletnicirii de om de afaceri, de investitor in domeniul imobiliar) al debitorului. Scopul contractarii acestor 3 imprumuturi (acelasi de a cumpara bunuri imobile in Romania) este inca o dovada a faptului ca debitorul a actionat in calitate de profesionist.
Prin urmare, solutionarea prezentei cauze nu ar putea fi considerata ca fiind de competenta exclusiv a instantelor din Anglia, avand in vedere ca paratul nu poate fi privit ca fiind un simplu contractant persoana fizica, fapt ce ar impune chemarea lui in judecata in fata unei instante din statul in care isi are resedinta obisnuita.
Or, astfel cum a aratat si in actiunea introductiva, doctrina si jurisprudenta sunt unanime in a aprecia faptul ca resedinta obisnuita a unei persoane fizice actionand in calitate de profesionist - apropie persoana fizica de persoana juridica.
In plus, fata de constatarea instantei de judecata ca paratul ar avea domiciliul in Anglia - aspect consemnat de instanta de fond la pag. 13 a hotararii atacate, paragraful 7) - arata ca aceasta constatare este intr-o anumita masura eronata, in masura in care ceea ce recurenta reclamanta a demonstrat a fost faptul ca paratul are resedinta obisnuita in Anglia. Ca o simpla remarca, arata ca paragraful 7 de la pag. 13 a hotararii contine si alte erori, care denota lipsa totala de interes a instantei de fond in analizarea prezentei cauze („Israelul - tara membra a UE...")
In mod eronat instanta de fond a retinut in motivarea hotararii atacate faptul ca nu rezulta ca locul incheierii celor 3 contracte ar fi Romania (pag. 13 din hotararea atacata, paragraful 4). Arata ca instanta de
Dare in plata a unui imobil ipotecat. Competenta materiala in apel apartine sectiei a II-a civila si de contencios administrativ si fiscal a Tribunalului - Decizie nr. 178 din data de 08.03.2017
Desbagubiri solicitate pentru neindeplinirea clauzelor unui contract de servicii turistice. Necompetenta materiala a instantei sesizate - Sentinta civila nr. 78 din data de 26.01.2010
Litigiu de munca. Competenta materiala. - Sentinta civila nr. 1118 din data de 04.12.2009
Inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curtii de Justitie a Uniunii Europene cu cerere preliminara. Cererea formulata de reclamant, referitoare la sesizarea CJUE pentru a stabili aplicarea directa a dreptului comunitar in materia activitatilor de im... - Hotarare nr. 691/R din data de 11.04.2011
Vicii ascunse. Conditii pentru a fi considerate astfel. - Decizie nr. 212/Ap din data de 19.11.2007
Competenta materiala. Competenta de solutionare a cauzei in despagubiri rezultate din actiunea fundamentata pe dispozitiile cuprinse in art. 404 ind.1 cod procedura civila. - Rezolutie nr. I N C H E I E R E din data de 06.05.2011
Anulare hotarare prin care s-a solutionat o cauza canonica in baza unor dispozitii din Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale B.O.R. Necompetenta generala a instantelor judecatoresti. - Decizie nr. 1429 din data de 25.10.2016
Cooperare judiciara internationala in materie penala. Recunoasterea si executarea sanctiunilor pecuniare. - Decizie nr. 10 din data de 20.01.2014
Competenta materiala. Stabilirea competentei instantei atunci cand actiunea cuprinde doua capete de cerere principale. Inaplicabilitatea dispozitiilor art. 17 Cod procedura civila. - Decizie nr. 410 din data de 13.09.2012
Competenta materiala a instantei competente sa judece cererea de ordonanta presedintiala atunci cand o actiune pe fondul dreptului este deja inregistrata pe rolul unei instante. - Decizie nr. 705 din data de 09.10.2009
Competenta materiala a Sectiei de litigii de munca a Tribunalului - Decizie nr. 111 din data de 30.01.2008
Competenta materiala a instantei de fond funciar. - Decizie nr. 270 din data de 05.03.2007
Legea nr.272/2004. Competenta materiala - Decizie nr. 141 din data de 28.11.2006
Tutela. Competenta materiale in cauzele privind tutela - Decizie nr. 632 din data de 09.05.2006
Competenta materiala. Cerere de investire cu formula executorie a unei hotarari arbitrale. - Decizie nr. 41/F din data de 18.05.2006
Cauzele avand ca obiect constatarea nulitatii absolute a actelor de instrainare de imobile ce intra sub incidenta Legii nr. 10/2001 - Decizie nr. 115 din data de 08.02.2006
Competenta materiala a instantei de contencios administrativ - Decizie nr. 2118 din data de 07.11.2005
Exceptia necompetentei si exceptia netimbrarii. Ordinea solutionarii lor - Decizie nr. 815 din data de 07.10.2005
Recunoasterea statutului de magistrat pensionar si stabilirea drepturilor cuvenite. Competenta materiala. - Decizie nr. 803 din data de 22.11.2004
Articolului 1070 Noul Cod de procedura civila stabileste competenta instantelor romane, chiar daca legea nu ar prevedea competenta acestora, daca a) „o cauza prezinta o legatura suficienta” cu instanta romana, b) daca „ se dovedeste ca nu este posibila introducerea unei cereri in strainatate” sau c) „ nu se poate pretinde in mod rezonabil ca ea sa fie introdusa in strainatate”.
- Articolul 1070 Noul Cod de procedura civila
Curtea a constatat, in ce priveste legatura suficienta cu Romania, ca aceasta a fost pe deplin dovedita, ea rezultand din cel putin doua clauze ale celor trei contracte in care se face trimitere atat la „deplina conformitate cu legile din Romania” sau la „conformitatea cu regulamentele din Romania privitoare la moneda straina”, dar mai ales din imprejurarea ca remiterea materiala a sumelor imprumutate astfel cum a fost convenita prin contractele de imprumut s-a realizat in contul imprumutatului deschis la o banca din Romania, cu sediul in Bucuresti.
Prin urmare, in conditiile in care remiterea materiala a sumelor de bani imprumutate a avut loc in Bucuresti, Romania, iar o atare operatiune are natura unei conditii de forma ad validitatem a contractului de imprumut ( chiar potrivit art. 1576 si urmatoarele din vechiul Cod civil - in vigoare la data incheierii celor trei contracte: 2007) rezulta ca locul incheierii contractului este in Bucuresti, Romania, element ce contureaza o legatura foarte puternica a cauzei de fata cu instantele din Romania.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A V-A CIVILA,
DECIZIA CIVILA NR.219 din 18.04.2016)
Prin sentinta civila nr.3147/05.06.2015, pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a VI-a Civila in dosarul nr.27237/372014 a fost admisa exceptia necompetentei internationale, a fost respinsa actiunea formulata de reclamanta T. P.L., in contradictoriu cu paratul P. R. I., ca nefiind de competenta jurisdictiei romane.
Pentru a pronunta aceasta solutie, instanta de fond a retinut urmatoarele:
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti Sectia a VI-a Civila sub nr. 27237/3/2014, reclamanta T. P. L.a chemat in judecata paratul P. R. I., solicitand instantei ca prin hotararea ce va pronunta sa se dispuna obligarea acestuia la plata sumei de 4.067.644,19 Euro si la 755.556,19 Euro dobanda; la plata dobanzii legale de 6% pe an aferente debitului principal, de la data scadentei si pana la data platii efective, precum si la cheltuieli de judecata.
In motivarea actiunii s-a aratat ca in anul 2007 partile au incheiat trei contracte de imprumut avand ca obiect sumele de 600.000 Euro, 2.000.000 Euro si 712.000 Euro. Transferul sumelor s-a efectuat catre parat direct din contul reclamantei deschis la B. C., in contul acestuia deschis la B. L. (Romania). Scopul imprumuturilor l-a constituit achizitionarea de catre parat a unor imobile in Romania. In considerarea acestui scop, partile au stabilit de comun acord ca legea aplicabila celor 3 contracte sa fie cea romana (art.4 alin.2 din contracte). Totodata, s-a avut in vedere ca reclamanta sa aiba ca garantie imobilele in cazul nerestituirii sumelor iar prin art.5 paratul s-a obligat sa depuna toate diligentele in conformitate cu regulamentele din Romania privitoare la moneda straina de plata pentru executarea in bune conditii a contractelor. Paratul s-a obligat, de asemenea, sa restituie sumele imprumutate cu o dobanda anuala de 3% plus Euribor. Data scadentei imprumuturilor a fost 10.02.2014 insa paratul nu a procedat la restituirea sumelor si a dobanzilor aferente, nici dupa notificarile expediate de reclamanta.
Cu privire la dreptul aplicabil fondului litigiului, reclamanta a aratat ca fata de data incheierii celor 3 contracte de imprumut (in cursul anului 2007), in speta sunt aplicabile dispozitiile Conventiei de la Roma (1980) privind legea aplicabila obligatiilor contractuale (80/934/EEC).
Imprejurarea ca partile contractante au ales ca lege aplicabila celor 3 contracte de imprumut legea romana, adica un alt sistem de drept decat dreptul statului de apartenenta al fiecarei parti, nu este de natura a impieta in nici un fel clauza de alegere, cata vreme Conventia de la Roma (1980) prevede in mod expres aceasta posibilitate.
Atat Conventia de la Roma (1980), cat si reglementarile ulterioare ale dreptului U.E. prevad expres posibilitatea partilor de a alege in mod liber legea aplicabila contractului. In acest sens este si Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European si al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabila obligatiilor contractuale - ROMA I - regulament care inlocuieste Conventia de la Roma (1980) si care se aplica contractelor incheiate dupa data de 17 decembrie 2009, astfel cum se prevede in mod expres la art. 28.
In ceea ce priveste clauza de alegere a dreptului aplicabil (in sensul ca lex voluntatis este legea romana), astfel cum aceasta este formulata in cuprinsul fiecaruia dintre cele 3 contracte de imprumut, reclamanta solicita instantei sa constate ca aceasta intruneste cerintele de validitate prevazute de art. 3 din Conventia de la Roma (1980):
„Art. 3 - Libertatea alegerii
1. Un contract trebuie sa se supuna legii alese de parti. Alegerea trebuie sa fie exprimata sau demonstrata cu o certitudine rezonabila in termenii contractuali ori in functie de circumstantele cazului."
In speta, s-a aratat, alegerea legii aplicabile este aratata in mod expres in cuprinsul fiecaruia dintre cele 3 contracte de imprumut; in plus, alegerea legii romane ca lege aplicabila contractelor rezulta si din termenii contractuali - respectiv din referintele din contract (art. 5 din contract face referire la legile din Romania in ceea ce priveste moneda straina de plata -"(...) Debitorul se obliga de asemenea sa depuna toate diligentele in conformitate cu regulamentele din Romania privitoare la moneda straina de plata pentru executarea in bune conditii a prezentului contract."
Alegerea legii aplicabile rezulta cu o certitudine rezonabila si din circumstantele cazului; astfel, scopul contractarii de catre debitor a imprumuturilor conform celor 3 contracte a fost de a achizitiona imobile in Romania; in acest scop, transferul sumelor s-a realizat din contul creditoarei in contul debitorului, deschis la o banca din Romania; debitorul este cunoscut ca om de afaceri si activa pe piata imobiliara din Romania, fiind familiarizat cu aspecte ale dreptului romanesc;
Alegerea legii romane ca lex causae nu duce la incalcarea unor norme imperative ale altor sisteme legislative si nu lipseste partea considerata defavorizata din contract (respectiv debitorul) de protectia pe care i-ar fi oferit-o legea sa nationala (in speta, legea de la locul resedintei sale obisnuite - lex domicilii);
Pe de alta parte, principiul conform caruia contractul este guvernat de legea aleasa de parti (lex voluntatis) este in concordanta cu dreptul roman, in care in mod traditional a prevalat conceptia subiectivista privind limitele libertatii partilor in alegerea legii aplicabile in sensul ca nu se impune ca legea aleasa de parti sa aiba o legatura materiala, obiectiva cu contractul.
In speta, lex personalis pentru debitorul P. R. I. este reprezentata de legea statului in care debitorul are resedinta obisnuita, adica de lex domicilii. Pentru debitor, lex domicilii este legea din Anglia, respectiv legea statului unde debitorul are resedinta obisnuita.
Cu privire la competenta instantei romane de a solutiona litigiul, reclamanta a invederat ca in speta, sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 1067 din Noul Cod de proc. civ. (legea aplicabila din punct de vedere al procedurii in fata instantei, in raport de data sesizarii instantei), si anume: alin. (1) - partile au convenit in mod liber asupra competentei instantei romane; alin. (2) alegerea instantei romane nu lipseste in mod abuziv pe una dintre parti de protectia pe care i-o ofera legea romana; alin. (3) - instanta aleasa - in speta instanta romana, nu se poate declara necompetenta daca una dintre parti are (...) un sediu secundar in circumscriptia acestei instante; in speta, reclamanta creditoare T. P. L. are un sediu secundar in Romania, si anume sucursala T. P.L. N. S. B., inregistrata la Oficiul Registrului Comertului Bucuresti sub nr. J40/6911/2014, CUI 33265160.
Prin cererea depusa la data de 19.09.2014 (fila 32, vol. I), reclamanta a solicitat acordarea unui termen administrativ cat mai lung pentru a achita taxa judiciara de timbru, desi dispozitiile OUG nr. 80/2013 impun ca aceasta sa fie achitata inainte de introducerea actiunii iar conform art. 200 alin. (3) din Noul Cod de procedura civila, atunci cand cererea nu indeplineste cerintele art. 194 – 197, reclamantului i se comunica in scris lipsurile, cu mentiunea ca ele trebuie complinite in cel mult 10 zile.
In sustinerea cererii de chemare in judecata, reclamanta a depus la dosar inscrisuri.
Prin intampinare, paratul a invocat exceptia necompetentei internationale a instantelor romane si exceptia prescriptiei dreptului material la actiune.
In motivarea primei exceptii s-a invederat ca instanta romana nu detine competenta internationala, avand in vedere faptul ca paratul nu are domiciliul sau resedinta obisnuita pe teritoriul Romaniei la data introducerii cererii de chemare in judecata, nu a intervenit o prorogare conventionala de competenta si nu sunt incidente nici alte situatii reglementate de Codul de Procedura Civila, care sa acorde competenta instantelor din Romania.
Conform sustinerilor reclamantei, instantele romane ar fi competente sa judece cauza de fata, in temeiul art. 1067, text expus trunchiat in actiunea introductiva, si care prevede urmatoarele:
"Alegerea forului
Art. 1067. - (1) In materie patrimoniala, partile pot conveni asupra instantei competente sa judece un litigiu actual sau eventual izvorand dintr-un raport cu elemente de extraneitate. Conventia poate fi incheiata prin inscris, telegrama, telex, telecopiator sau orice alt mijloc de comunicare ce permite a-i stabili proba printr-un text. In lipsa de stipulatie contrara, competenta forului ales este exclusiva.
(2) Alegerea instantei este fara efect daca ea conduce la lipsirea in mod abuziv a uneia dintre parti de protectia pe care i-o asigura o instanta prevazuta de legea romana. De asemenea, alegerea este fara efect cand instanta aleasa este straina, iar litigiul este de competenta exclusiva a instantelor romane, precum si cand instanta aleasa este romana, iar litigiul este de competenta exclusiva a unei instante straine.
(3) Instanta aleasa nu se poate declara necompetenta daca:
a) una dintre parti are domiciliul/resedinta obisnuita, respectiv un sediu secundar in circumscriptia acestei instante;
b) dreptul aplicabil litigiului conform dreptului international privat roman este legea romana."
Textul citat face trimitere la preexistenta conventiei partilor, in forma scrisa, referitoare la competenta jurisdictiei romane.
Astfel, alin. (1) al art. 1067 mentioneaza in mod expres necesitatea existentei conventiei partilor pentru stabilirea competentei instantei, iar la alin. (3) al aceluiasi articol se face referire, din nou, la "instanta aleasa" de catre parti. Prin urmare, nu este suficient ca reclamanta sa aiba sediul secundar in circumscriptia instantei romane pentru ca aceasta sa devina competenta, precum sustine in mod neintemeiat reclamanta, textul de lege citat mai sus facand in mod expres referire la necesitatea existentei conventiei partilor pentru stabilirea competentei si, doar in cazul existentei unei astfel de conventii a partilor, atunci instanta nu s-ar putea declara necompetenta daca una dintre parti ar avea domiciliul, resedinta sau sediul secundar in circumscriptia acestei instante.
Or, contractele de imprumut nu contin conventia partilor cu privire la judecarea litigiilor in Romania, contrar sustinerilor reclamantei din cererea introductiva si, pe cale de consecinta, instanta romana nu este competenta sa solutioneze prezenta cauza.
Chiar daca acest aspect este suficient in a arata ca art. 1067 nu este incident spetei, paratul mentioneaza ca, inclusiv sediul secundar al reclamantei constituit pe teritoriul Romaniei, a avut ca unic scop crearea aparenta a cadrului procesual pentru a atrage competenta de judecata a instantei romane. Astfel, conform certificatului de inregistrare al T. P. L. N. S. Bucuresti, seria B nr. 2935299 emis la 13.06.2014 de catre ORC Bucuresti, (depus de reclamanta la dosarul cauzei) sucursala din Romania a fost infiintata in luna iunie 2014, iar sediul social ai acesteia coincide cu sediul profesional ai aparatorului ales al reclamantei. De asemenea, conform informatiilor furnizate de site-ul M.F.P., sucursala nu a depus nici o declaratie fiscala de la constituire si pana la data prezentei intampinari, iar numarul de telefon de contact al "sucursalei", indicat pe site-ul amintit, coincide cu numarul de telefon indicat de aparatorul reclamantei, prin cererea introductiva de instanta.
Chiar daca reclamanta sustine competenta jurisdictionala a instantei romane in baza art. 1067 C.pr.civ, iar acest text de lege nu este incident spetei, deoarece nu exista intelegerea (conventia) partilor privind stabilirea competentei instantelor romane, mentionam ca nu exista nici alte texte normative, din care sa rezulte ca instanta romana ar avea competenta jurisdictionala in speta de fata.
Paratul invoca celelalte prevederi din Codul de Procedura Civila care se refera la competenta internationala a instantelor romane, invederand ca niciuna dintre aceste situatii nu este aplicabila spetei.
A) "Competenta internationala a instantelor romane
Dispozitii generale
Competenta intemeiata pe domiciliul sau sediul paratului
Art. 1065. - (1) Sub rezerva situatiilor in care legea dispune altfel instantele romane sunt competente daca paratul are domiciliul, iar in lipsa domiciliului, resedinta obisnuita, respectiv sediul principal, iar in lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comert pe teritoriul Romaniei la data introducerii cererii. (...)
(3) Instantele romane sunt de asemenea competente pentru a judeca orice cerere privind activitatea la sediul secundar al unei persoane juridice neavand sediul principal in Romania, cand acest sediu secundar este situat in Romania la data introducerii cererii.
Paratul sustine ca nu are si nu a avut nici domiciliul si nici resedinta obisnuita pe teritoriul Romaniei, la data introducerii cererii introductive.
Nici alin. 3 al art. 1065 nu este aplicabil cauzei, dat fiind ca acesta se refera la competenta jurisdictionala a instantei romane, in cazul in care litigiul ar privi activitatea la sediul secundar din Romania al reclamantului. Or, sediul secundar al reclamantului a fost infiintat in anul 2014, in timp ce contractele de imprumut au fost incheiate in cursul anului 2007, fiind astfel evident ca prezentul litigiu nu are nicio legatura si nu priveste activitatea la sediul secundar a sucursalei din Romania a societatii reclamante.
B) "Prorogarea voluntara de competenta in favoarea instantei romane
Art. 1066. - (1) Cand, in materii avand ca obiect drepturi de care ele dispun liber conform legii romane, partile au convenit valabil competenta instantelor romane de a judeca litigii actuale sau eventuale privind asemenea drepturi, instantele romane sunt singurele competente.
(2) Cu exceptia cazurilor in care prin lege se dispune altfel, instanta romana in fata careia paratul este chemat ramane competenta de a judeca cererea, daca paratul se prezinta in fata instantei si formuleaza aparari in fond, fara a invoca exceptia de necompetenta, cel mai tarziu pana la terminarea cercetarii procesului in fata primei instante.
(3) In situatiile prevazute la alin. (1) si (2), instanta romana sesizata poate respinge cererea, cand din ansamblul circumstantelor rezulta ca litigiul nu prezinta nicio legatura semnificativa cu Romania."
Art. 1066 C.pr.civ se refera din nou la alegerea competentei instantei de catre parti si, in cazul de fata, nu exista nicio clauza in cuprinsul contractelor de imprumut prin care partile sa fi convenit cu privire la competenta jurisdictionala a instantelor romane pentru solutionarea litigiilor decurgand din contractele de imprumut. Asadar, nici acest text de lege nu este aplicabil cauzei.
C) De asemenea, nu sunt aplicabile in prezenta cauza nici dispozitiile art. 1069 C.pr.civ, referitoare la forul de necesitate, intrucat este evident faptul ca reclamantul are posibilitatea de a introduce cererea de chemare in judecata impotriva paratului intr-o instanta din strainatate, spre exemplu la instanta de la domiciliul paratului din Ierusalim, Israel.
"For de necesitate
Art. 1069. - (1) Instanta romana de la locul cu care cauza prezinta o legatura suficienta, devine competenta sa solutioneze cauza, desi legea nu prevede competenta instantelor romane, daca se dovedeste ca nu este posibila introducerea unei cereri in strainatate sau ca nu se poate pretinde in mod rezonabil ca ea sa fie introdusa in strainatate.
(2) In situatiile prevazute la alin. (1), daca cererea este formulata de un cetatean roman apatrid domiciliat in Romania ori de o persoana juridica de nationalitate romana, competenta instantei romane este obligatorie.
D) Nu sunt incidente in prezenta speta nici prevederile art. 1079 C.pr.civ, referitoare la competenta exclusiva a instantei romane, nefiind intrunita niciuna dintre situatiile prevazute de acest articol.
Competenta exclusiva in materia unor actiuni patrimoniale
Art. 1079. - Instantele romane sunt exclusiv competente sa judece litigii cu elemente de extraneitate referitoare la:
1. imobile situate pe teritoriul Romaniei;
2. bunuri lasate in Romania de defunctul cu ultimul domiciliu in Romania;
3. contracte incheiate cu consumatori avand domiciliul sau resedinta obisnuita in Romania, pentru prestatii de consum curent destinate uzului personal sau familial al consumatorului si fora legatura cu activitatea profesionala sau comerciala a acestuia, daca:
a) furnizorul a primit comanda in Romania;
b) incheierea contractului a fost precedata in Romania de o oferta sau o publicitate si consumatorul a indeplinit actele necesare incheierii contractului.
E) De asemenea, nu sunt incidente nici prevederile art. 1080 C.pr.civ, referitoare la competenta preferentiala a instantelor romane, nefiind indeplinita niciuna dintre situatiile expuse limitativ de lege.
Prin raspunsul la intampinare, reclamanta a aratat ca, in speta sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 1067 alin.(1) Cod procedura civila deoarece partile au ales prin contracte instanta competenta in cuprinsul art. 4 alin.2 Prin aceasta clauza s-a stipulat ca „Debitorul ii garanteaza creditorului faptul ca termenii prezentului contract si tranzactia la care se refera prezentul contract sunt in deplina conformitate cu legile din Romania, si isi asuma responsabilitatea pentru orice litigiu ar aparea".
Din interpretarea logica a acestei clauze, se poate deduce intentia partilor de a se referi spre solutionarea oricarui litigiu decurgand din aceste contracte instantelor din Romania, conform legii romane. Prin urmare, intentia comuna a partilor, in ciuda formularii aparent neclare, a fost aceea de alegere a jurisdictiei instantelor romane in cazul ivirii unui litigiu intre parti rezultand contract. Utilizarea cuvantului „litigiu" (in limba engleza, „dispute") si referintele repetate la Romania, la legile din Romania - reprezinta indicii clare ale intentiei comune a partilor in ceea ce priveste alegerea jurisdictiei si a dreptului aplicabil. Aceasta interpretare a clauzei contractuale este in conformitate cu unul dintre principiile fundamentale de interpretare a contractelor, si anume interpretarea logica, ceea ce presupune ca actul (in acest caz, clauza de alegere a jurisdictiei) sa produca efecte juridice si nu sa nu produca nici un efect. In ciuda formularii neclare, intentia comuna a partilor a fost aceea ca toate litigiile in legatura cu contractele de imprumut sa fie deduse spre judecata instantelor din Romania, potrivit legilor din Romania.
Astfel, formularea neclara se datoreaza faptului ca partile nu au fost asistate la semnarea acestor contracte de avocati sau alte persoane cu pregatire juridica, semnarea celor 3 contracte de imprumut fiind o operatiune comerciala caracterizata prin celeritate, cum sunt, de regula, raporturile dintre comercianti.
Instanta romana nu se poate declara necompetenta, avand in vedere ca, in speta, sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 1067 alin. (3), lit. a) si b.), respectiv:
In ceea ce priveste indeplinirea conditiei prevazute de art. 1067. alin. (3) lit. a.) din Codul de proc. civ., reclamanta arata ca a facut dovada ca la data introducerii cererii, are pe teritoriul Romaniei un sediu secundar (respectiv o sucursala).
In ceea ce priveste afirmatiile paratului ca sucursala nu ar avea declaratii fiscale depuse, arata ca sucursala unei firme nerezidente are un regim fiscal distinct de al societatilor comerciale cu sediul in Romania, de aceea in baza de date a Ministerului Finantelor nu pot aparea date cu privire la bilant, vector fiscal s.a. care sunt specifice societatilor comerciale cu sediul in Romania (spre deosebire de acestea, sucursala urmeaza regimul fiscal al societatii-mama, care in acest caz este in conformitate cu inregistrarile de la Autoritatile fiscale din Cipru).
Afirmatiile paratului cu privire la faptul ca numarul de telefon indicat de avocat in cererea de chemare in judecata este acelasi cu numarul de telefon care apare ca si numar de contact pe website-ul Ministerului Finantelor Publice, reclamanta arata urmatoarele: la inregistrarea oricarei societati sau sediu secundar al unei societati la Registrul Comertului, la Registrul Comertului se depune o cerere (formular-tip), care are o rubrica pentru „persoana aleasa pentru comunicari". Persoana care se ocupa de inregistrarea la Registrul Comertului (de regula, un avocat), completeaza aceasta rubrica cu datele proprii de contact, spre a fi utilizate de personalul angajat al Registrului Comertului pentru instiintari cu privire la eventuale probleme cu actele depuse, in cazul in care la termenul stabilit pentru solutionarea cererii s-ar putea constata anumite lipsuri. Ulterior inregistrarii societatii/sediului secundar, Registrul Comertului transmite toate datele din sistemul informatic (inclusiv datele de contact) prin import de baza de date, catre Ministerul Finantelor, care le preia si le incarca pe website-ul propriu ca atare.
Avocatul care o reprezinta pe reclamanta in prezenta cauza, este avocatul cu care aceasta lucreaza de obicei (in acelasi mod cum si paratul a fost reprezentat la toate inregistrarile in Registrul Comertului de aceeasi societate de avocati ca si in prezenta cauza, astfel cum reiese din actele depuse de reclamanta la dosarul cauzei - respectiv copiile certificate emise de Registrul Comertului Bucuresti privind firmele in care paratul are calitatea de asociat si/sau administrator). Numarul de telefon indicat de avocat la momentul inregistrarii la Registrul Comertului se poate regasi la un numar foarte mare de societati comerciale, in functie de volumul de munca al avocatului, dar acest aspect nu are nicidecum sensul ca avocatul s-ar ocupa de activitatea comerciala a societatii. Sustine reclamanta ca nu se poate retine faptul ca avocatul ales al sau ar reprezenta sucursala in relatiile comerciale, astfel cum in mod neintemeiat sustine paratul si nici ca sucursala ar fi fost constituita pro causa in scopul promovarii prezentei cereri.
In ceea ce priveste indeplinirea conditiei prevazute de art. 1067, alin. (3), lit. a), din Codul de proc. civ., reclamanta arata urmatoarele:
In actiunea introductiva, reclamanta sustine ca a facut pe larg dovada faptului ca dreptul aplicabil litigiului/conform dreptului international privat este dreptul romanesc; a argumentat atat existenta conventiei partilor, cat si rezultatul la care ar conduce operatiunea logico-juridica de localizare obiectiva a contractului, conform normelor de drept international privat (Conventia de la Roma si Regulamentul Roma I), care contin prevederi de directa aplicare pentru instantele din Romania, reprezentand surse primare ale legislatiei comunitare, aplicabila cu prioritate fata de prevederile legii nationale, fara a fi nevoie de existenta vreunor instrumente legislative de transpunere in legislatia nationala. In acest sens sunt si prevederile imperative ale art. 1064 din Codul de proc. civ.
Fata de cele aratate, si fata de exceptia de necompetenta a instantelor romane invocate prin intampinare de catre parat, reclamanta solicita Instantei sa constate ca, in speta, sunt indeplinite conditiile prevazute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala (cunoscut ca si Regulamentul I Bruxelles).
In subsidiar, in ceea ce priveste jurisdictia instantei romane in a judeca prezenta cauza, astfel cum a aratat prin cererea modificatoare, formulata in temeiul art. 204 alin. (1) din Codul de proc. civ., si astfel cum este necesar sa invoce, in raport de exceptia ridicata de parat cu privire la lipsa de jurisdictie a instantelor romane, reclamanta invoca:
- prevederile art. 23 precum si celelalte prevederi aplicabile din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala (cunoscut ca si Regulamentul I Bruxelles). Acest text din legislatia comunitara este aplicabil cu prioritate fata de legislatia nationala; precum si
- prevederile art. 1069 din Codul de proc. civ., precum si prevederile art. 1066 din Codul de proc. civ.
Prezenta cauza prezinta o legatura suficienta cu Romania, deoarece Romania este locul incheierii celor 3 contracte de imprumut; contul bancar al paratului in care au fost transferate sumele imprumutate conform celor 3 contracte este deschis la o banca din Romania - si anume Bank Leumi - Sucursala Aviatorilor; scopul pentru care banii au fost transferati in contul debitorului deschis la o banca din Romania, a fost acela ca paratul urma sa achizitioneze niste imobile in Romania, din banii imprumutati, asigurandu-se in acest fel o garantie pentru rambursarea imprumutului; in fiecare dintre cele 3 contracte se prevede expres clauza de alegere a dreptului aplicabil ca fiind dreptul romanesc; in fiecare dintre cele 3 contracte face referire la moneda nationala din Romania - lei; fiecare dintre cele 3 contracte face referire la regulamentele din Romania privind transferurile - „regulamentele din Romania privitoare la moneda straina de plata pentru executarea in bune conditii a prezentului contract".
In raport de prevederile art. 5 si art. 23 din Regulamentul Bruxelles I, reclamanta arata ca este indeplinita si conditia potrivit careia nu este posibila introducerea unei cereri in strainatate sau ca nu se poate pretinde in mod rezonabil ca ea sa fie introdusa in strainatate, pentru urmatoarele motive: in cazul contractelor de imprumut, locul de executare a obligatiei nu se poate determina. In plus, fata de prevederile art. 23, exista in contract clauza de alegere a jurisdictiei instantelor romane. In mod rezonabil, prezenta cauza este de competenta instantei romane, avand in vedere faptul ca in Romania se gasesc si se pot administra probele prin care se pot dovedi pretentiile solicitate prin cererea introductiva.
In plus, in scopul de a demonstra instantei ca nu se poate pretinde in mod rezonabil ca reclamanta sa introduca cererea in strainatate, aceasta a solicitat si a obtinut atestari ale continutului legii straine pentru celelalte doua state cu privire la a caror jurisdictie paratul ar putea invoca argumente in favoarea jurisdictiei acestora, si anume:
- ISRAEL - pretinsul stat de domiciliu al paratului (cu privire la care paratul invoca faptul ca instantele din acest stat ar fi competente sa judece prezenta cauza); arata in acest sens prevederile relevante ale legii nationale a acestui stat in opinia in care este atestat continutul legii Statului Israel cu privire la jurisdictie.
Cu privire la pretinsa jurisdictie a instantelor din Israel, paratul invoca ca singur argument faptul ca ar avea domiciliul in Israel, aspect cu privire la a carui veridicitate se discuta in cele ce urmeaza.
- ANGLIA - statul cu privire la care reclamanta a facut dovada ca paratul isi are resedinta obisnuita, cu inscrisuri emanate de la autoritatile competente (Registrul Comertului din Anglia, Biroul de Carte Funciara) cat si cu acte emise de la insusi paratul (declaratiile date in forma autentica, pe proprie raspundere, in limba romana si in limba engleza, folosite in fata Registrului Comertului din Romania, in care paratul declara ca are resedinta permanenta in Anglia); arata in acest sens prevederile relevante ale legii acestui stat in opinia in care este atestat continutul legii aplicabile - in acest caz, legislatia comunitara si anume Regulamentul Bruxelles I.
Fata de sustinerile paratului, expuse in intampinarea depusa potrivit carora „reclamantul are posibilitatea de a introduce cererea de chemare in judecata impotriva subsemnatului (n.n. impotriva paratului) .... la instanta de la domiciliul subsemnatului din Ierusalim, Israel", reclamanta arata instantei ca aceste sustineri ale paratului cu privire la faptul ca domiciliaza pe teritoriul Statului Israel sunt false. Reclamanta probeaza contrariul cu actul original emis de Directia de Evidenta a Populatiei, din cadrul Ministerului de Interne din Israel, act emis ca urmare a solicitarii reprezentantului reclamantei reclamante la data de 01.02.2015, care atesta faptul ca paratul a incetat sa mai locuiasca in Israel de la data de 27 Martie 1988 (!!!), iar ultimul domiciliu al paratului in Israel, pana la data mentionata, la care a incetat sa mai locuiasca in Israel, a fost la adresa din str. Ravad nr. 27, localitatea Bnei Brak, cod postal 5146910. Fata de acest act emis de Autoritatile competente din cadrul Ministerului de Interne din Israel, solicita instantei sa constate ca paratul incearca sa „induca in eroare (n.n. sa minta) instanta in sensul ca la data introducerii cererii ce face obiectul prezentului dosar, paratul ar domicilia la adresa aratata in partea introductiva a intampinarii, si anume in Israel, str. Yakonshon nr. 1, Ierusalim, cod postal 95313. Continuarea acestor false ale paratului ar fi fost in mod sigur prezentarea de catre parata a unor acte false cu care sa dovedeasca asa-zisul domiciliu din Israel.
Este mai mult decat evident faptul ca, prin sustinerile mincinoase, paratul urmareste sa tergiverseze judecata prezentei cauzei si sa induca instantei ideea lipsei de jurisdictie folosindu-se de minciuni si falsuri. Reclamanta solicita instantei sa constate reaua-credinta si conduita procesuala a paratului lipsita de orice urma de corectitudine.
La data de 5.02.2015 reclamanta a depus o cerere modificatoare in care a aratat ca isi intemeiaza actiunea, in subsidiar, pe dispozitiile art. 1069 NCPC, art. 1067 Cod procedura civila si pe dispozitiile Regulamentului I Bruxelles. Totodata, a aratat ca solicita obligarea paratului la plata sumelor din cererea introductiva.
S-a aratat ca sunt indeplinite cerintele art. 1069 NCPC deoarece cauza prezinta o legatura suficienta cu Romania (s-au adus aceleasi argumente) iar in raport de prevederile art.5 si art. 23 din Regulamentul Bruxelles I este indeplinita si conditia potrivit careia nu este posibila introducerea unei actiuni in strainatate sau ca nu se poate pretinde in mod rezonabil ca ea sa fie introdusa in strainatate deoarece in cazul contractelor de imprumut, locul de executare nu se poate determina. In plus, in contract exista clauza de alegere a jurisdictiei instantelor romane iar in Romania se gasesc si se pot administra probele prin care reclamanta sa-si dovedeasca pretentiile. In speta sunt indeplinite conditiile prevazute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din data de 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala.
Ulterior, reclamanta a depus precizari in care a aratat ca, in raport de abrogarea Regulamentului 44/2001 si intrarea in vigoare a Regulamentului UE nr. 1215/2012, incepand cu data de 15.01.2015, conform art. 80 din acest act, trimiterile la Regulamentul Bruxelles I, se interpreteaza ca trimiteri la Regulamentul nr. 1215/2012 (fila 76, vol. III).
Prin incheierea de sedinta din data de 13.03.2015, tribunalul a admis proba cu inscrisuri in vederea solutionarii exceptiei necompetentei internationale, a respins ca neutila solutionarii acestei exceptii probele cu interogatoriul paratului si testimoniala, a pus in vedere paratului sa depuna copia pasaportului mentionat in intampinare si a celui indicat in contractele de la dosar iar reclamanta sa depuna inscrisuri din care sa rezulte neindoielnic ca paratul are domiciliul in Marea Britanie.
Analizand exceptia invocata, tribunalul a retinut urmatoarele:
Pretentiile reclamantei se intemeiaza pe incheierea, la data de 4.06.2007, respectiv 19.06.2007, a unor contracte de imprumut prin care T. P. L., societate de nationalitate cipriota, a acordat paratului, cetatean german, doua linii de credit, in valoare de 2 milioane Euro si 712.000 Euro.
Apararile formulate de reclamanta fata de exceptia necompetentei internationale au avut in vedere dispozitiile art. 1064, 1067 NCPC (actualele 1065 si art. 1068 NCPC) si art. 1069 NCPC (actualul 1070 NCPC) dar si dispozitiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 (Bruxelles 1).
In concret s-au invederat urmatoarele aspecte: transferul sumelor imprumutate paratului s-au facut din contul reclamantei deschis la Bank Of Cyprus in contul paratului deschis la Bank Leumi (Romania); scopul imprumuturilor l-a constituit achizitionarea de catre parat a unor imobile in Romania; paratul este asociatul si administratorul mai multor societati din Romania; partile au ales prin contracte instantele competente; la data introducerii actiunii reclamanta avea deschisa o sucursala in Romania; dreptul aplicabil litigiului este cel romanesc; potrivit vointei partilor; contractele de imprumut s-au incheiat in Romania; nu este posibila introducerea unei actiuni in strainatate sau nu se poate pretinde in mod rezonabil ca ea sa fie introdusa in strainatate.
Fata de temeiurile de drept invocate, apararile formulate si probele administrate pe exceptie, tribunalul retine cu prioritate dispozitiile art. 1065 alin.1 NCPC (fostul art. 1065 NCPC) care prevad ca, sub rezerva situatiilor in care legea dispune altfel, instantele romane sunt competente daca paratul are domiciliul/resedinta obisnuita/sediul principal/sediul secundar/fondul de comert pe teritoriul Romaniei la data introducerii actiunii.
Prin urmare, competenta instantelor romane in aceasta situatie se raporteaza la momentul introducerii actiunii. In cauza actiunea s-a introdus la data de 7 august 2014, inainte de 10 ianuarie 2015 cand a fost abrogat Regulamentul 44/2001 al Consiliului (Bruxelles 1) prin Regulamentul 1215/2012 al Parlamentului si al Consiliului Uniunii Europene.
Tribunalul a apreciat ca se aplica, in materie de competenta prevederile primului Regulament, nr.44/2001.
Articolul 1066 (fost 1065) NCPC reprezinta o transpunere a Regulamentului (art.2 si sectiunile 2-7 din Capitolul II) care a fost considerata necesara din perspectiva alinierii legislatiei interne la normele europene, Regulamentele fiind de directa aplicare fara a fi necesara o implementare in dreptul national.
Din inscrisurile depuse la dosar rezulta neindoielnic ca paratul are domiciliul in Anglia (orasul Londra) din anul 2001. Pasaportul nr.3560561033 eliberat la data de 5.06.2001 este valabil pana in anul 2019, deci partea era domiciliata in Anglia si la momentul incheierii celor doua contracte de imprumut (fila 144 vol. III). Rezidenta in Israel (tara membra UE) a paratului a incetat in anul 1988 (fila 58, vol. III).
Prima conditie a textului de lege nu este astfel indeplinita.
Privitor la cerinta ca paratul sa aiba resedinta obisnuita/sediul principal/sediul secundar/fondul de comert pe teritoriul Romaniei, se retine ca nu s-a facut dovada resedintei din Romania iar restul prevederilor se refera la persoanele juridice, pe cand paratul chemat in judecata si cel care a semnat contractul este o persoana fizica. Conform actului depus la fila 8, vol. IV resedinta partii este la Londra, Hackney.
Articolul 1068 (fostul 1067) NCPC reprezinta o preluare a art.23 din Regulament si are in vedere ipoteza in care partile au convenit asupra instantei competente.
Din lecturarea atenta a celor 2 contracte de imprumut nu rezulta un asemenea fapt, chiar daca partile au convenit asupra aplicarii dreptului material roman.
Clauza de la art.4 alin.2 (din fiecare contract) arata numai faptul ca paratul a garantat reclamantei ca toate prevederile conventiei respecta legile din Romania – dreptul material ales – si, „isi asuma responsabilitatea pentru orice litigiu”.
Nu exista, raportat la aceasta clauza, nicio „Conventie atributiva” in sensul art.23 din Regulament, contrar opiniei reclamantei si a membrului Cabinetului de avocatura Assenson din Londra (fila 49 si urm., vol. II), mai ales ca nu exista nicio dovada ca cele 2 contracte s-au incheiat macar in Romania.
Acest ultim aspect este avut in vedere si in legatura cu invocarea „forului de necesitate” (art.1070, fostul art. 1069 NCPC).
Cauza nu priveste o „legatura suficienta” cu instanta romana si este posibila sesizarea instantei straine (engleze).
Deosebit de faptul ca nu rezulta locul in care s-au incheiat contractele, se retine ca, potrivit chiar sustinerilor reclamantei si, actelor depuse la dosar, paratul nu are afaceri (desfasoara activitati de comert) doar in Romania, dar si in Anglia, unde si-a cumparat o casa in anul 2014 (sustinerea reclamantei coroborata cu inscrisurile depuse la filele 114 si urm., vol.III).
In cele doua contracte nu este specificata destinatia imprumuturilor iar sustinerea reclamantei (scopul achizitionarii unor imobile in Romania) chiar reala fiind, nu prezinta relevanta fata de aspectul enuntat anterior (necontestat paratul detine mai multe societati si in u.k.).
Cu privire la faptul ca transferul sumelor imprumutate s-a facut din contul reclamantei deschis la o banca din Cipru in contul paratului deschis la o banca din Romania (de fapt o sucursala a Leumi Bank), aspectul nu are nicio relevanta, mai ales ca, printr-o Notificare, depusa la fila 63-64, vol. I, reclamanta ii solicita paratului sa efectueze restituirea imprumuturilor la banca din Cipru (loc de executare a obligatiei).
La data incheierii contractelor reclamanta nu avea vreun sediu secundar in Romania. Intr-adevar, conform sustinerilor paratului reclamanta si-a deschis un sediu secundar in Romania in luna iunie 204 (fila 16, vol. III). Nu se poate stabili ca exista o legatura intre deschiderea sediului din Romania in iunie 2014 si introducerea actiunii in august 2014 doar pentru a se putea atrage competenta instantelor romane dar existenta acestui sediu secundar nu poate fi hotaratoare in stabilirea competentei iar conditia impusa de lege este aceea ca „legatura” sa faca imposibila introducerea unei actiuni in strainatate.
Actiunea poate fi introdusa in strainatate se poate pretinde rezonabil aceasta chiar si „in pofida” opiniei avocatului englez deoarece acesta a plecat de la premisa ca a existat o „conventie atributiva” printr-o interpretare personala facuta asupra modului de exprimare al partilor in limba engleza.
Opinia instantei romane, intemeiata pe texte de lege si pe dovezi este aceea ca nu a existat o astfel de conventie in cele doua contracte si, in consecinta, constructia juridico-lingvistica efectuata de avocatul britanic nu poate fi luata in considerare.
Pentru toate argumentele expuse, tribunalul a admis exceptia si a respins actiunea ca nefiind de competenta jurisdictiei romane.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs recurenta reclamanta T. P. L., cauza fiind inregistrata pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a V- a Civila, criticand-o pentru netemeinicie si nelegalitate.
In motivarea recursului se arata ca hotararea atacata contine erori evidente (ca s-ar fi incheiat doar 2 contracte de imprumut intre parti, in loc de 3, ca Israelul este Stat Membru al UE, ca „locul executarii obligatiei debitorului" - si anume obligatia de rambursare a sumelor imprumutate - ar fi statul Cipru - pentru simplu motiv ca paratului i s-a comunicat sa faca plata sumelor datorate intr-un cont al recurentei deschis la Bank of Cyprus, faptul ca din inscrisul depus de recurenta reclamanta T. P. L., emis de Biroul de Carte Funciara din Anglia, ar rezulta ca paratul si-a cumparat o casa in anul 2014 - aceasta constatare a instantei este complet eronata s.a.).
In cauza s-a administrat exclusiv proba cu inscrisuri. Desi recurenta a solicitat si proba testimoniala si proba cu interogatoriul paratului si a justificat relevanta si utilitatea acestora, instanta de fond nu a incuviintat administrarea si a acestor probe, care ar fi contribuit la clarificarea mai multor aspecte ale spetei.
De asemenea, recurenta sustine ca hotararea atacata a fost data cu incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material.
Astfel, se sustine, la pagina 12 din hotararea atacata, paragraful 5 si paragraful 6, instanta de fond da o interpretare eronata a dispozitiilor legale aplicabile in speta: la paragraful 5, arata ca in materie de competenta, ar fi aplicabile prevederile Regulamentului 44/2001, iar in paragraful 6, arata ca ar fi aplicabile prevederile art. 1066 (actualmente art. 1067) din Noul Cod de proc. civ., contrazicandu-se in mod evident in argumentarea data.
Recurenta sustine de asemenea netemeinicia motivarii instantei de fond in ceea ce priveste textele de lege aplicabile prezentei cauze.
In mod gresit, arata recurenta, instanta a aplicat actualul art. 1064 (actualmente art. 1065) din Noul Cod de proc. civ., care prevede:
„Art. 1064 (actualmente art. 1065) Domeniul de aplicare
Dispozitiile prezentei carti se aplica proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate in masura in care prin tratatele internationale la care Romania este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.
Or, astfel cum a aratat atat in cadrul sustinerilor orale in fata instantei la momentul cand i s-a acordat cuvantul asupra exceptiei de necompetenta a instantelor romane, cat si in concluziile scrise depuse in cadrul sedintei de judecata (la termenul din 05.06.2015), in tratatele internationale la care Romania este parte, prin dreptul Uniunii Europene, exista prevederi aplicabile in materia competentei judiciare. Aceste prevederi ale Regulamentului european se aplica in mod prioritar fata de dreptul intern.
In ceea ce priveste materia competentei judiciare, in speta sunt aplicabile dispozitiile din tratatele internationale la care Romania este parte, dreptul Uniunii Europene.
Astfel cum a aratat atat in cererea introductiva, cat si in cererea precizatoare, precum si in raspunsul la intampinare, prevederile aplicabile in ceea ce priveste jurisdictia exista in Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala (cunoscut ca si Regulamentul I Bruxelles) - in vigoare la data introducerii cererii de chemare in judecata, care a fost abrogat o data cu punerea in aplicare incepand cu data de 10.01.2015 a Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European si al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala
De asemenea, recurenta sustine ca in mod gresit, instanta a considerat ca, fata de data introducerii actiunii, ar fi putut fi cel mult aplicabil Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 (Regulamentul Bruxelles I) si nu Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European si al Consiliului din 12 decembrie 2012, care este de directa si imediata aplicare de la data de 15 ianuarie 2015. Aceasta constatare a instantei de fond este totodata si in totala contradictie cu constatarea aceleiasi instante de fond, potrivit careia in speta este aplicabil art. 1064 (actualmente art. 1065) din Noul Cod de proc. civ.
Solicita instantei de recurs sa constate ca in speta, la data pronuntarii hotararii instantei de fond, era aplicabil Regulamentul (UE) nr. 1215/2012. In conformitate cu art. 80 din acest al doilea Regulament mentionat, trimiterile la Regulamentul Bruxelles 1 se interpreteaza ca trimiteri la Regulamentul UE nr. 1215/2012.
Preambulul Regulamentul UE nr. 1215/2012 contine urmatoarele prevederi:
- punctul (6) ; „(...) este necesar si oportun ca normele care reglementeaza competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor, sa fie reglementate de un instrument juridic al Uniunii cu caracter imperativ si de aplicare directa";
- punctul (13): „(...) ar trebui sa se aplice normele comune privind competenta judiciara, atunci cand paratul are domiciliul pe teritoriul unui stat membru";
- punctul (14): „Un parat care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru ar trebui, in general, sa intre sub incidenta normelor nationale privind competenta judiciara aplicabile pe teritoriul statului membru unde se afla instanta sesizata. Cu toate acestea (...) pentru a respecta autonomia partilor, anumite norme de competenta judiciara din prezentul regulament ar trebui sa se aplice indiferent de domiciliul paratului.
- punctul (15): „Normele de competenta ar trebui sa prezinte un mare grad de previzibilitate si sa se intemeieze pe principiul conform caruia competenta este determinata, in general, de domiciliul paratului. Astfel, competenta ar trebui sa fie intotdeauna determinata pe baza acestui criteriu, cu exceptia catorva situatii bine definite in care materia litigiului sau autonomia partilor justifica un alt punct de legatura (...)";
- punctul (16): ..in afara de instanta domiciliului paratului, ar trebui sa existe si alte instante autorizate in temeiul unei legaturi stranse intre instanta si actiune sau in scopul bunei administrari a justitiei. Existenta unei legaturi stranse ar trebui sa asigure securitatea juridica si sa evite posibilitatea de a se introduce o actiune impotriva paratului in fata unei instante dintr-un stat membru care nu era previzibila in mod rezonabil de catre acesta.
- punctul (19): „Autonomia partilor la un contract, altul decat un contract de asigurare, un contract incheiat cu consumatorii sau un contract de munca, in cazul carora este permisa numai o autonomie limitata de stabilire a instantei competente, ar trebui sa fie respectata, sub rezerva temeiurilor de competenta exclusive ale instantelor prevazute in prezentul regulament.";
- punctul (24): „La momentul luarii in considerare a bunei administrari a justitiei, instanta din statul membru in cauza ar trebui sa evalueze toate circumstantele cazului respectiv. Aceste circumstante pot include legaturile dintre elementele de fapt ale cazului, parti si statul tert in cauza, etapa la care a ajuns procedura in statul tert in momentul initierii procedurii in fata instantei din statul membru si daca se preconizeaza sau nu ca instanta din statul tert va pronunta sau nu o hotarare intr-un interval de timp rezonabil. Aceasta evaluare poate include, de asemenea, analiza aspectului daca instanta din statul tert are competenta exclusiva in cazul respectiv in circumstante in care o instanta a unui stat membru ar avea competenta exclusiva."
In Capitolul 1 - Domeniu de aplicare si definitii, la articolul 1 (l)din Regulamentul 1215/2012, se prevede dupa cum urmeaza:
„Prezentul regulament se aplica in materie civila si comerciala, indiferent de natura instantei...).
Sectiunea 7 - Prorogarea de competenta Articolul 25 (1): „Daca prin conventia partilor, indiferent de domiciliul acestora, competenta de solutionare a litigiului care a survenit sau poate surveni in legatura cu un raport juridic determinat revine instantei sau instantelor dintr-un stat membru, competenta revine acelei instante sau instantelor respective, cu exceptia cazului in care conventia este nula si neavenita in privinta conditiilor de fond in temeiul legislatiei statului membru respectiv. Aceasta competenta este exclusiva, cu exceptia unei conventii contrare a partilor. Conventia atributiva de competenta se incheie: (a) in scris sau verbal cu confirmare scrisa"
Prevederile mai sus citate, care sunt de directa si imediata aplicare, se circumscriu obiectivului Uniunii Europene de facilitare a accesului la justitie. Tratatul european precizeaza in mod expres faptul ca, pentru determinarea competentei instantei, este necesara analiza si evaluarea tuturor circumstantelor cauzei.
In speta, in raport de prevederile atat ale Regulamentului 44/2001 in vigoare la data introducerii cererii, cat si in raport de prevederile Regulamentului 1215/2012, in vigoare la data pronuntarii hotararii instantei de fond, sustine recurenta, instanta romana este competenta sa solutioneze prezenta cauza, pentru urmatoarele argumente:
1. paratul are nationalitatea unui stat membru (Germania) si domiciliul pe teritoriul alt stat membru (Anglia);
2. paratul a fost legal citat si este reprezentat in procesul promovat in fata instantelor romane, avand oportunitatea sa isi prezinte pozitia;
3. exista o clauza valida de alegere a competentei instantei romane in cele 3 contracte de imprumut, fata de care se impune respectarea principiului autonomiei de vointa a partilor
In ciuda formularii clauzei de alegere a jurisdictiei - art. 4, alin. 2 din fiecare dintre cele 3 contracte, din interpretarea logica a acesteia reiese intentia comuna a partilor:
„Debitorul ii garanteaza creditorului faptul ca termenii prezentului contract si tranzactia la care se refera prezentul contract sunt in deplina conformitate cu legile din Romania si isi asuma responsabilitatea pentru orice litigiu ar aparea".
Din interpretarea logica a acestei clauze, se poate deduce intentia partilor de a se referi in vederea solutionarii oricarui litigiu decurgand din aceste contracte, instantelor din Romania, conform legii romane. Prin urmare, intentia comuna a partilor, in ciuda formularii aparent neclare, a fost aceea de alegere a jurisdictiei instantelor romane in cazul ivirii unui litigiu intre parti rezultand contract. Utilizarea cuvantului „litigiu" (in limba engleza, „dispute") si referintele repetate la Romania la legile din Romania, la executarea contractului in raport de regulamentelor din Romania (norme, in sens larg) - reprezinta indicii clare ale intentiei comune a partilor in ceea ce priveste alegerea jurisdictiei instantelor romane si a dreptului aplicabil ca fiind dreptul romanesc. Aceasta interpretare a clauzei contractuale este in conformitate cu unul dintre principiile fundamentale de interpretare a contractelor, si anume interpretarea logica, ceea ce presupune ca actul (in acest caz, clauza de alegere a jurisdictiei) sa produca efecte juridice si nu in sensul de a nu produce nici un efect. In ciuda formularii, intentia comuna a partilor a fost aceea ca toate litigiile in legatura cu contractele de imprumut sa fie deduse spre judecata instantelor din Romania, potrivit legilor din Romania.
4. Conform conventiei partilor, exprimata in mod expres si extrem de clar, dreptul aplicabil celor 3 contracte este dreptul romanesc.
5. Paratul a incercat prin frauda sa atraga competenta judiciara a unui alt stat, si anume Israel, pretinzand ca are domiciliul pe teritoriul acestui stat, indicand o stare de fapt nereala si invocand in probarea acesteia documente false.
Recurenta reclamanta a facut proba contrara si a depus in acest sens documentul oficial emis de Ministerul de Interne din Israel, in care se precizeaza faptul ca paratul nu mai locuieste in Israel de la data de 27 martie 1988.
6. Paratul nu a invocat niciodata in cursul procesului competenta instantelor din Anglia. Prin intampinarea depusa, acesta invoca faptul ca instanta competenta ar fi doar instanta de la domiciliul sau din Israel.
Prin urmare, in situatia in care recurenta a probat faptul ca paratul nu are domiciliul in Israel cu documente oficiale emise de autoritatile competente, rezulta ca instantele din Israel nu au competenta sa judece prezenta cauza, iar in situatia in care paratul nu a invocat competenta instantelor dintr-un alt stat, competenta ii revine instantei romane, cata vreme paratul nu a invocat competenta unei alte instante (in afara de competenta instantelor din Israel).
7. Intentia de frauda a paratului considera ca este un argument esential pentru atitudinea acestuia, paratul urmarind doar tergiversarea judecarii cauzei; este mai mult decat previzibil faptul ca, in cazul in care instanta romana s-ar declara necompetenta, paratul ar persista in atitudinea de frauda si ar initia diverse demersuri in scopul invocarii necompetentei altor instante in fata carora recurenta l-ar putea actiona, toate aceste demersuri afectandu-o in ceea ce priveste termenul de prescriptie, dreptul sau pagubindu-se prin intarziere. In ipoteza in care recurenta va initia demersuri pentru a-l chema pe parat in fata altor instante si pana la solutionarea de catre o alta instanta a exceptiei de necompetenta - aceasta ar presupune trecerea unui interval mare de timp (doar de la introducerea actiunii ce face obiectul prezentei cauze si pana la discutarea exceptiei de necompetenta a instantei romane a trecut aproape 1 an).
8. In cazul in care instanta romana si-ar asuma competenta sa judece cauza, iar paratul s-ar considera nedreptatit, paratul are la indemana numeroase remedii - si anume sa se opuna eventualei recunoasteri a hotararii si/sau punerii in executare a eventualei hotarari favorabile recurentei, in toate legislatiile nationale existand ca si motiv de refuz al recunoasterii si al punerii in executare a unei hotarari pronuntate de o instanta straina faptul ca acea hotarare a fost pronuntata de o instanta necompetenta international. Prin urmare, paratul nu poate indica nici o posibila in viitor in ceea ce priveste faptul ca ar fi judecat de o instanta necompetenta international.
9. Astfel cum a aratat pe larg in cererea de chemare in judecata, prezenta cauza prezinta o legatura suficienta cu Romania si nu prezinta nici o legatura cu vreun alt stat:
Romania este locul incheierii celor 3 contracte de imprumut;
- contul bancar al paratului in care au fost transferate sumele imprumutate conform celor 3 contracte este deschis la o banca din Romania - si anume Bank Leumi - Sucursala Aviatorilor;
- scopul pentru care banii au fost transferati in contul debitorului deschis la o banca din Romania, a fost acela ca paratul urma sa achizitioneze niste imobile in Romania, din Banii imprumutati, asigurandu-se in acest fel o garantie pentru rambursarea imprumutului; in fiecare dintre cele 3 contracte se prevede expres clauza de alegere a dreptului aplicabil ca fiind dreptul romanesc;
- fiecare dintre cele 3 contracte face referire la moneda nationala din Romania - lei; fiecare dintre cele 3 contracte face referire la regulamentele din Romania privind transferurile - „regulamentele din Romania privitoare la moneda straina de plata pentru executarea in bune conditii a prezentului contract".
10. Fata de faptul ca litigiul are singurele legaturi cu Romania, este previzibil faptul ca instanta straina s-ar declara necompetenta, s-ar ajunge la un conflict negativ de competenta judiciara internationala, lucru care ar avea drept consecinta negarea accesului la justitie al recurentei si pagubirea dreptului sau prin intarziere, fiind de asemenea previzibil un interval de timp indelungat pentru solutionarea exceptiei de necompetenta de catre alte instante.
In afara de existenta unei conventii valabile de alegere a forului, in forma in care se gaseste exprimata in cele 3 contracte de imprumut - in subsidiar - recurenta TRIG POINT LIMITED a invocat dispozitiile actualului art. 1070 privitoare la forul de necesitate, carora instanta de fond le-a dat o interpretare eronata.
Textul actualului art. 1070 prevede ad literam existenta unei legaturi suficiente. Considera ca in speta este indeplinita cerinta existentei unei legaturi suficiente (intre circumstantele cauzei si statul in care a fost introdusa cererea de chemare in judecata), pentru argumentele pe care le-a expus punctual mai sus. In plus, speta nu prezinta legaturi mai stranse cu vreun alt stat in afara de Romania.
A doua conditie - exprimata in teza a 2-a - este aceeasi - si anume ca nu se poate pretinde in mod rezonabil ca actiunea sa fie introdusa in strainatate. Acest aspect este diferit de cel prevazut in faza 1 a aceluiasi articol - si anume ca nu este posibil ca actiunea sa fie introdusa in strainatate.
A demonstrat caracterul „rezonabil" al legaturilor cauzei cu Romania - atat in ceea ce priveste partile, cat si in ceea ce priveste circumstantele (aspectele de fapt si de drept implicate), precum si elementele obiective ale spetei (cadrul si scopul incheierii celor 3 contracte de imprumut). A probat aceste imprejurai cu inscrisuri (extrase din registre publice) emise de autoritatea si institutii.
Clauza de alegere a dreptului romanesc ca fiind dreptul aplicabil celor 3 contracte - este inca un argument fundamental in sustinerea atat a legaturii suficiente, cat si a faptului ca nu se poate pretinde intr-un mod rezonabil ca actiunea sa fie introdusa la o instanta (de exemplu, o instanta din Anglia). Nu poate fi considerat rezonabil ca prezentul litigiu sa fie solutionat conform legii romane de catre o instanta o instanta dintr-o tara care are un sistem de drept radical diferit (commonlaw).
Textul de lege insusi face diferenta intre 2 situatii posibile: (1) „a nu fi posibil" si (2) „a nu se putea pretinde in mod rezonabil". Prima situatie se interpreteaza in sensul ca cauza este de competenta exclusiva a unei anumite instante nationale si intr-o astfel de situatie nu ar fi posibila introducerea actiunii in fata altor instante nationale. A doua situatie se interpreteaza in sensul ca exista o marja de apreciere in ceea ce priveste circumstantele cauzei, astfel incat nu se poate pretinde in mod rezonabil ca actiunea sa fie introdusa intr-un alt stat. Considera ca a adus suficiente argumente pentru a demonstra legatura suficienta dintre circumstantele prezentei cauze si Romania si faptul ca nu se poate pretinde in mod rezonabil ca actiunea sa fie introdusa la instantele din Anglia.
In Ioc sa analizeze circumstantele de fapt ale incheierii celor 3 contracte de imprumut, instanta de fond s-a limitat la a consemna in hotararea atacata la pag. 13, paragraful 6, o simpla fraza: „Cauza nu priveste o „legatura suficienta" cu instanta romana si este posibila sesizarea instantei engleze".
O alta critica de nelegalitate invocata priveste imprejurarea ca hotararea atacata nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza sau cuprinde motive contradictorii sau straine de natura cauzei
In conditiile formularii nu foarte clare a clauzei de alegere a competentei instantei romane, instanta de judecata trebuia sa interpreteze in mod logic clauza de alegere a instantei competente, in care se face referire la litigiile („dispute") rezultand din fiecare dintre cele 3 contracte de imprumut. Instanta de fond trebuia sa interpreteze in mod logic intentia partilor contractante, respectiv intentia reala a acestora ca eventualele litigii dintre ele sa fie solutionate conform dreptului romanesc, de instantele din Romania. Conform conventiei partilor, exprimata in mod expres si extrem de clar in cele 3 contracte, dreptul aplicabil celor 3 contracte este dreptul romanesc.
Argumentele decisive in favoarea interpretarii logice a clauzei de alegere a instantelor din Romania ca fiind competente sa solutioneze litigiile dintre parti, astfel cum este formulata in cele 3 contracte, sunt urmatoarele:
(1) Cele 3 contracte de imprumut prezinta cele mai stranse legaturi cu Romania.
(2) Partile contractante au ales dreptul romanesc ca fiind aplicabile celor 3 contracte de imprumut. Astfel cum a demonstrat cu inscrisurile depuse, emanand de la Registrul Comertului din Romania, ambele parti contractante activau in domeniul imobiliar in Romania, fiind familiarizate cu dreptul romanesc, in general.
(3) Nu poate fi primita o interpretare a acestei clauze contractuale in sensul ca partile au ales sa se judece in Anglia in conformitate cu dreptul romanesc, cu atat mai mult cu cat Anglia este o tara cu sistem juridic radical diferit - commonlaw, care contine dispozitii incompatibile cu cele prevazute de legea romana.
(4) In conditiile in care nici una dintre parti nu este de nationalitate, respectiv cetatenie romana, dar au ales dreptul romanesc ca fiind dreptul aplicabil celor 3 contracte. Ce sens ar fi avut ca partile contractante - nerezidente in Romania, sa aleaga dreptul romanesc, in conditiile in care nu ar fi agreat ca litigiile decurgand din cele 3 contracte sa fie judecate de instantele din Romania?
Fata de argumentele de mai sus, la care se adauga notiunile de „certitudine rezonabila" si „legatura suficienta" astfel cum acestea vor fi dezvoltate in cele ce urmeaza - considera ca rezulta in mod evident faptul ca reprezentarea reala a partilor si intentia comuna a acestora a fost ca eventualele litigii rezultand din cele 3 contracte de imprumut sa fie solutionate de instantele din Romania, conform dreptului romanesc.
Simplul fapt ca paratul are domiciliul in Anglia nu este de natura sa confere instantelor din Anglia competenta exclusiva in ceea ce priveste solutionarea prezentei cauze, avand in vedere ca paratul, desi persoana fizica, in ceea ce priveste incheierea celor 3 contracte de imprumut, a actionat in calitate de profesionist. A argumentat pe larg in actiunea introductiva calitatea de profesionist a debitorului (om de afaceri, asociat si director in mai mult de 30 de societati comerciale care desfasoara activitati in domeniul imobiliar, plus inca 5 societati comerciale in Romania - desfasurand acelasi tip de activitate), calitate in care a actionat si la momentul incheierii celor 3 contracte de imprumut cu recurenta creditoare. Sumele imprumutate (prin prisma cuantumului lor) depasesc simpla nevoie si simpla folosinta a unei persoane fizice si se circumscriu in exclusivitate scopului profesional (indeletnicirii de om de afaceri, de investitor in domeniul imobiliar) al debitorului. Scopul contractarii acestor 3 imprumuturi (acelasi de a cumpara bunuri imobile in Romania) este inca o dovada a faptului ca debitorul a actionat in calitate de profesionist.
Prin urmare, solutionarea prezentei cauze nu ar putea fi considerata ca fiind de competenta exclusiv a instantelor din Anglia, avand in vedere ca paratul nu poate fi privit ca fiind un simplu contractant persoana fizica, fapt ce ar impune chemarea lui in judecata in fata unei instante din statul in care isi are resedinta obisnuita.
Or, astfel cum a aratat si in actiunea introductiva, doctrina si jurisprudenta sunt unanime in a aprecia faptul ca resedinta obisnuita a unei persoane fizice actionand in calitate de profesionist - apropie persoana fizica de persoana juridica.
In plus, fata de constatarea instantei de judecata ca paratul ar avea domiciliul in Anglia - aspect consemnat de instanta de fond la pag. 13 a hotararii atacate, paragraful 7) - arata ca aceasta constatare este intr-o anumita masura eronata, in masura in care ceea ce recurenta reclamanta a demonstrat a fost faptul ca paratul are resedinta obisnuita in Anglia. Ca o simpla remarca, arata ca paragraful 7 de la pag. 13 a hotararii contine si alte erori, care denota lipsa totala de interes a instantei de fond in analizarea prezentei cauze („Israelul - tara membra a UE...")
In mod eronat instanta de fond a retinut in motivarea hotararii atacate faptul ca nu rezulta ca locul incheierii celor 3 contracte ar fi Romania (pag. 13 din hotararea atacata, paragraful 4). Arata ca instanta de
Sursa: Portal.just.ro
Alte spete Competenta materiala
Competenta materiala. Aplicarea Deciziei (RIL) nr. 18/2016 a Inaltei Cur?ii de Casa?ie ?i Justi?ie. - Sentinta civila nr. 34 din data de 13.02.2018Dare in plata a unui imobil ipotecat. Competenta materiala in apel apartine sectiei a II-a civila si de contencios administrativ si fiscal a Tribunalului - Decizie nr. 178 din data de 08.03.2017
Desbagubiri solicitate pentru neindeplinirea clauzelor unui contract de servicii turistice. Necompetenta materiala a instantei sesizate - Sentinta civila nr. 78 din data de 26.01.2010
Litigiu de munca. Competenta materiala. - Sentinta civila nr. 1118 din data de 04.12.2009
Inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curtii de Justitie a Uniunii Europene cu cerere preliminara. Cererea formulata de reclamant, referitoare la sesizarea CJUE pentru a stabili aplicarea directa a dreptului comunitar in materia activitatilor de im... - Hotarare nr. 691/R din data de 11.04.2011
Vicii ascunse. Conditii pentru a fi considerate astfel. - Decizie nr. 212/Ap din data de 19.11.2007
Competenta materiala. Competenta de solutionare a cauzei in despagubiri rezultate din actiunea fundamentata pe dispozitiile cuprinse in art. 404 ind.1 cod procedura civila. - Rezolutie nr. I N C H E I E R E din data de 06.05.2011
Anulare hotarare prin care s-a solutionat o cauza canonica in baza unor dispozitii din Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale B.O.R. Necompetenta generala a instantelor judecatoresti. - Decizie nr. 1429 din data de 25.10.2016
Cooperare judiciara internationala in materie penala. Recunoasterea si executarea sanctiunilor pecuniare. - Decizie nr. 10 din data de 20.01.2014
Competenta materiala. Stabilirea competentei instantei atunci cand actiunea cuprinde doua capete de cerere principale. Inaplicabilitatea dispozitiilor art. 17 Cod procedura civila. - Decizie nr. 410 din data de 13.09.2012
Competenta materiala a instantei competente sa judece cererea de ordonanta presedintiala atunci cand o actiune pe fondul dreptului este deja inregistrata pe rolul unei instante. - Decizie nr. 705 din data de 09.10.2009
Competenta materiala a Sectiei de litigii de munca a Tribunalului - Decizie nr. 111 din data de 30.01.2008
Competenta materiala a instantei de fond funciar. - Decizie nr. 270 din data de 05.03.2007
Legea nr.272/2004. Competenta materiala - Decizie nr. 141 din data de 28.11.2006
Tutela. Competenta materiale in cauzele privind tutela - Decizie nr. 632 din data de 09.05.2006
Competenta materiala. Cerere de investire cu formula executorie a unei hotarari arbitrale. - Decizie nr. 41/F din data de 18.05.2006
Cauzele avand ca obiect constatarea nulitatii absolute a actelor de instrainare de imobile ce intra sub incidenta Legii nr. 10/2001 - Decizie nr. 115 din data de 08.02.2006
Competenta materiala a instantei de contencios administrativ - Decizie nr. 2118 din data de 07.11.2005
Exceptia necompetentei si exceptia netimbrarii. Ordinea solutionarii lor - Decizie nr. 815 din data de 07.10.2005
Recunoasterea statutului de magistrat pensionar si stabilirea drepturilor cuvenite. Competenta materiala. - Decizie nr. 803 din data de 22.11.2004