Drept procesual civil. Competenta materiala.

Drept procesual civil. Competenta materiala.
Litigiu cu element de extraneitate. Competen?a exclusiva a instan?elor romane in cazul proceselor privind raporturi de drept interna?ional privat referitoare la mostenirea lasata de o persoana care a avut ultimul domiciliu in Romania.
Sediul materiei: art.151 pct.6 din Legea 105/1992
 

Potrivit prevederilor art.151 pct.6 din Legea 105/1992, se statueaza ca ,,instan?ele romane sunt exclusiv competente sa judece procesele privind raporturi de drept interna?ional privat referitoare la... mostenirea lasata de o persoana care a avut ultimul domiciliu in Romania.,, 
Fa?a de aceste norme, interpretate gramatical ?i ra?ional, competen?a instan?ele romane este una exclusiva, potrivit normelor men?ionate (dispozi?ii speciale ce exclud normele procedurale de drept comun), nu doar in general, in cazul dezbaterii succesorale in privin?a unui defunct ce a avut ultimul domiciliu in Romania, ci in cazul tuturor raporturilor (de drept interna?ional privat) referitoare la... mostenirea lasata de o persoana care a avut ultimul domiciliu in Romania; cazul in care actul juridic a carui nulitate se solicita a se constata este o declara?ie de acceptare a mo?tenirii unui defunct cu ultimul domiciliu in Romania, acest act unilateral producandu-?i efectele  juridice in legatura cu o mo?tenirea ce se dezbate in Rominia, in sensul prevederilor legale men?ionate. Dincolo de prevederile clare ale art.151 pct.6 din Legea 105/1992, o interpretare contrara a textului de lege nu poate fi primita, aplicand argumentul logic al reducerii la absurd, deoarece, atata vreme cat o mo?tenire se dezbate in Romania, nu poate fi acceptata situa?ia in care anumite raporturi juridice ce decurg din deschiderea succesiunii sa fie de competen?a instan?ei romane iar altele sa fie excluse din aceasta competen?a. (Decizia civila nr.184R/ 22 februarie 2016  pronuntata de  CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTIA A IV-A CIVILA)




Prin actiunea inregistrata sub nr.25339/301/2011 pe rolul Judecatoriei sectorului 3, reclamanta DFG, a solicitat in contradictoriu cu piritul BMC sa se constate nulitatea absoluta a declaratiei autentificate sub nr 3478 din 19 ianuarie 2006 de catre Notariatul Public Bilingv DP din New York, in baza art.8 din legea 36/1995, de acceptare a succesiunii data de parat, cetatean cu dubla cetatenie, romana si americana, cu domicilii atat in Romania cat si in America.
Prin sentinta civila nr.545/12.01.2012, Judecatoria sectorului 3 Bucuresti a admis exceptia necompetentei generale a instan?elor romane, a respins actiunea formulata de reclamanta DFG ca nefiind de competenta instantelor romane, retinand ca instantele judecatoresti romane sunt competente sa judece procese civile dintre o parte romana si una straina, sau dintre straini, persoane fizice si persoane juridice in conditiile prevazute de legea romana. Competenta  de drept international privat a instantelor judecatoresti este reglementata de Legea nr.105/1992. Potrivit art.149 „Instantele judecatoresti romane sunt competente daca: 1. paratul sau unul dintre parati are domiciliul, resedinta sau fondul de comert in Romania; daca paratul din strainatate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanta domiciliului sau resedintei reclamantului din tara; 2. sediul paratului, persoana juridica, se afla in Romania; in sensul prezentului articol, persoana juridica straina este socotita cu sediul in Romania si in cazul cand are pe teritoriul tarii o filiala, o sucursala, o agentie sau o reprezentanta; 3. reclamantul din cererea de pensie de intretinere are domiciliul in Romania; 4. locul unde a luat nastere sau trebuie executata, fie chiar in parte, o obligatie izvorata dintr-un contract, se afla in Romania; 5. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligatii extracontractuale sau efectele sale se afla in Romania; 6. statia feroviara sau rutiera, precum si portul sau aeroportul de incarcare sau descarcare a pasagerilor sau marfii transportate se afla in Romania; 7. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se afla in Romania; 8. ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri ramase de la acesta se afla in Romania; 9. imobilul la care se refera cererea se afla in Romania”. De asemenea, potrivit art.150 instantele romane sunt, de asemenea, competente sa judece: procese dintre persoane cu domiciliul in strainatate, referitoare la acte sau fapte de stare civila inregistrate in Romania, daca cel putin una dintre parti este cetatean roman; procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetatean roman cu domiciliul in strainatate; declararea mortii prezumate a unui cetatean roman, chiar daca el se afla in strainatate la data cand a intervenit disparitia. Pana la luarea unor masuri provizorii de catre instanta romana, raman valabile masurile provizorii luate de instanta straina; 4. procese privitoare la ocrotirea in strainatate a proprietatii intelectuale a unei persoane domiciliate in Romania, cetatean roman sau strain fara cetatenie, daca prin conventia partilor nu s-a stabilit o alta competenta;5. procese dintre straini, daca acestia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, in legatura cu bunuri sau interese ale persoanelor din Romania; 6. procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum si cele referitoare la asistenta sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri in marea libera ori intr-un loc sau spatiu nesupus suveranitatii vreunui stat, daca:a) nava sau aeronava are nationalitatea romana; b) locul de destinatie sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se gaseste pe teritoriul Romaniei; c) nava sau aeronava a fost sechestrata in Romania;d) paratul are domiciliul sau resedinta in Romania;7. falimentul sau orice alta procedura judiciara privind incetarea platilor in cazul unei societati comerciale straine cu sediul in Romania; 8. orice alte procese prevazute de lege”.
Prin prezenta actiune, reclamanta in contradictoriu cu paratul,  ceta?ean roman si american cu domiciliul in SUA, a solicitat a se constata nulitatea absoluta a unui inscris autentificat  incheiat de un notar american in baza Legii nr.36/1995 pentru nerespectarea dispozitiilor acestor legi si ale Codului civil roman.
Instanta a constatat ca aceasta situatie nu se incadreaza in niciunul din cazurile prevazute de ar.149 si art.150 din Legea nr.105/1992, motiv pentru care a admis excep?ia necompetentei generale a instantelor romane si a respins cererea de chemare in judecata ca nefiind de competenta instantelor romane.
Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta DFG.
In motivarea apelului a sustinut ca hotararea pronuntata de instanta de fond este nelegala, pentru urmatoarele critici:
Hotararea se impune a fi casata  in conditiile in care a fost data cu incalcarea formelor de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 alin. 2 C.pr.civ.
In mod gresit instanta a considerat ca lipsa de procedura a fost acoperita prin prezentarea unui avocat cu delegatie, in conditiile in care delegatia acestuia nu era semnata de parat, iar acesta nu a putut face dovada calitatii de reprezentant, instanta respingand totodata si exceptia lipsei calitatii de reprezentant a avocatului, invocata de reclamanta.
Hotararea se impune a fi casata in conditiile in care a fost pronuntata cu incalcarea flagranta a dispozitiilor Legii nr.36/1995 si in special a dispozitiilor legii nr.105/1992.
Potrivit dispozi?iilor art.69 „Conditiile de fond ale actului juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasa de catre autorul sau. In lipsa, se aplica legea statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse, iar daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul juridic unilateral este intocmit”.
In conditiile in care in cuprinsul actului paratul nu indica in mod explicit legea care sa se aplice acestui act, este firesc sa se aplice legea romana, care cere o asemenea  declaratie in vederea dovedirii acceptarii exprese a succesiunii in termenul prevazut de lege. Aceasta declaratie nu i-ar fi fost de nici un folos paratului in SUA.
Este evident ca singurul scop al intocmirii acestui act unilateral a fost acela de a fi utilizat pe teritoriul statului roman, ba chiar in fata instantelor din Romania, acest act fiind depus de parat in faza de apel in dosarul nr. 842/301/2008 al Tribunalului Bucuresti.
Art.70 Actul juridic accesoriu este carmuit de legea care se aplica fondului actului juridic principal, in lipsa unei  manifestari de vointa diferita.
In conditiile in care declaratia prezentata de parat si contestata de reclamanta, urma sa serveasca la emiterea de catre un notar roman de la ultimul domiciliu al defunctei, respectiv din Bucuresti, a certificatului de mostenitor, considera ca declaratia de acceptare a succesiunii data de parat are valoarea de act juridic accesoriu, ceea ce atrage competenta instantelor romane.
Articolul 71 Conditiile de forma ale unui act juridic sunt stabilite de legea care ii carmuieste fondul.
Actul se considera totusi valabil din punct de vedere al formei, daca indeplineste conditiile prevazute de una dintre legile urmatoare:
a) legea locului unde a fost intocmit:
b) legea nationala sau legea domiciliului persoanei care l-a consimtit:
c) legea aplicabila potrivit dreptului international privat al autoritatii care examineaza validitatea actului juridic.
Declaratia de acceptare a mostenirii sau succesiunii este intemeiata pe art. 689 al Codului Civil roman (vechi), conform caruia acceptarea poate fi expresa sau tacita. Mostenitorul accepta in mod expres succesiunea cand isi insuseste titlul sau calitatea de erede printr-un act autentic, respectiv printr-o declaratie formulata in fata notarului.
In conditiile in care, declaratia prezentata de parat a fost autentificata in baza art. 8 din Legea nr. 36/1995 iar reclamanta contesta indeplinirea cerintelor legii pentru autentificarea acestui inscris, consideram ca doar instantele romane, pot aprecia valabilitatea acestui act prin prisma legii in baza caruia a fost autentificat.
Este evident ca o instanta din S.U.A. nu ar putea aprecia indeplinirea conditiilor impuse de legea romana pentru ca un act sa fie autentic sau pentru ca un notar din S.U.A. sa poata autentifica un inscris.
Art. 72 In cazul in care legea aplicabila conditiilor de fond ale actului juridic impune, sub sanctiunea nulitatii, o anumita forma solemna, nici o alta lege dintre cele mentionate in art. 71 nu poate sa inlature aceasta cerinta, chiar daca actul a fost intocmit in strainatate.
Potrivit doctrinei, actul juridic solemn este acel act juridic civil la a carei incheiere, manifestarea de vointa trebuie sa imbrace o anumita forma ceruta de lege. Aceasta forma speciala,solemna este ceruta pentru valabilitatea (ad validitatem sau ad solemnitatem) actului juridic civil. Spre exemplu testamentul, ipoteca conventionala, contractul de donatie. Forma solemna consta, de regula, dintr-un inscris autentic notarial, dar ea poate imbraca si alt aspect exterior, cum este cazul testamentului olograf.
Este binecunoscut ca legislatia S.U.A. nu cunoaste notiunea de inscris autentic, astfel incat actul prezentat de parat ca declaratie de acceptare a succesiunii in forma autentica, nu putea fi incheiat in baza legilor americane, ci doar a legii romane, in conditiile in care si succesiunea se dezbate tot pe teritoriul statului roman si sub imperiul legislatiei romane, respectiv a Legii nr. 36/1995.
Faptul ca este incheiat de catre un notar american, nu are nici o relevanta asupra competentei, in conditiile in care acesta nu avea dreptul sa autentifice acest act in baza art. 8 din Legea nr. 36/1995, nefiind notar roman potrivit dispozitiilor acestei legi, deci acest act a fost incheiat de o persoana fara calitate.
Instanta a apreciat gresit valoarea de act apostilat al inscrisului prezentat de parat drept declaratie autentica de acceptare a succesiunii.
Daca s-ar fi depus traducerea acestui document in integralitatea sa, respectiv aplicarea apostilei in conditiile stabilite de Conventia de la Haga semnata atat de Romania cat si de S.U.A., s-ar fi putut observa cu mai mare usurinta ca in realitate, pe inscrisul denumit de parat declaratie autentica de acceptare a succesiunii, nu este aplicata apostila.
Apostila atasata la act priveste, in realitate, declaratia functionarului american, Gloria D Amico, care priveste strict  persoana notarului american DP si nu actul semnat de acesta, respectiv declaratia paratului.
Hotararea se impune a fi casata in conditiile in care a fost data cu incalcarea dreptului la un proces echitabil, accesul la justitie, dreptul la aparare.
In conditiile in care inscrisul a carui nulitate a fost solicitata a se constata, este folosit in fata unei instante romane ca dovada in vederea obtinerii unui drept in contradictoriu cu reclamanta, consideram ca prin faptul de a nu i se permite sa isi apere dreptul in fata acelorasi instante, constituie o grava incalcare a drepturilor stabilite si garantate de CEDO.
Mai mult, considera ca Statul Roman, prin instantele sale, nu poate face o denegare de justitie, refuzand sa judece cererea unui cetatean roman in legatura cu un drept al sau ce urmeaza sa il exercite pe teritoriul Romaniei.
La data de 22.04.2013, s-a invocat in sedinta publica inadmisibilitatea caii de atac declarata impotriva sentintei civile pronuntate de catre judecatorie, exceptie respinsa prin incheierea de sedinta a Tribunalului, de la data de 07.05.2013.
Prin decizia civila nr.694 A din 02.07.2013, Tribunalul Bucure?ti - Sec?ia III-a Civila a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta – reclamanta DFG retinand, in ceea ce priveste critica referitoare la incalcarea formelor de procedura pentru necitarea paratului la adresa domiciliului din S.U.A., ca apelanta nu are interesul legitim de a invoca o nulitate cu caracter relativ, ce vizeaza interesul partii adverse, singura in masura sa conteste eventuala nelegalitate a procedurii de chemare in fata instantei  si sa pretinda o eventuala vatamare a intereselor personale.
In plus, pentru partea parata, s-a prezentat aparator cu delegatie, imputernicire, intocmita in baza contractului de asistenta juridica.
Pe de alta parte, Tribunalul a constatat ca, fata de solutia pronuntata de catre prima instanta, si care vizeaza exclusiv problema competentei generale a instantelor romane de a solutiona pretentia sa de desfiintare a actului juridic dedus judecatii, apelanta invoca in sustinerea caii de atac, aspecte de drept material, privind incalcarea unor conditii de fond si de forma la emiterea acestuia.
Legat de aceasta, si critica in sensul ca prin solutionarea cauzei in temeiul exceptiei admise, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei apelante de acces la instanta ori la un proces echitabil, este nefondata, solutia primei instante fiind pronuntata in temeiul dispozitiilor Legii nr.105/1992, referitoare la competenta.
Pe de alta parte, dreptul de acces la instanta nu trebuie privit ca un drept absolut, el suferind limitari ori conditionari, insasi exercitarea acestui drept  trebuind sa se realizeze cu buna credinta.
Pe de alta parte, si aplicarea dispozitiilor Legii nr.105/1992 avute in vedere de catre instanta, in analiza asupra competentei generale, este corecta.
In speta, instanta a analizat cu prioritate competenta sa de solutionare a litigiului, respectiv competenta generala fata de problema legii aplicabile fondului litigiului, problema pe care reclamanta apelanta o trateaza prin motivele de apel, fara a argumenta in concret si prin raportare la insasi dispozitiile Legii nr.105/1991 privitoare la competenta jurisdictionala (sectiunea a I-a, capitolul XII), apelul.
Ca atare, Tribunalul, constatand ca prima instanta a facut o corecta aplicare a dispozitiilor Legii nr.105/1992, referitoare la competenta instantelor romane in materia dreptului international privat, in baza art. 296 C.pr.civ., a respins, ca nefondat, apelul.
Prin decizia civila nr.1243 A din 29.12.2013 Tribunalul Bucuresti - Sectia a III-a civila a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 694 A din 2.07.2013 si a obligat apelanta - reclamanta sa plateasca 1.700 lei cheltuieli de judecata reduse.
Impotriva deciziei civile nr.694/02.07.2013, a formulat recurs reclamanta. De asemenea paratul a formulat recurs impotriva incheierii din 7.05.2013, a deciziei civile nr.694/02.07.2013 si a deciziei civile nr. 1243/9.12.2013. Recursurile au fost formulate in termen legal.
Prin decizia civila nr.993 din 11.06.2014 Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie, a admis recursul declarat de recurenta-reclamanta DFG, a casat decizia recurata si a trimis cauza spre rejudecare instantei de apel.
Curtea a constatat ca motivarea deciziei instantei de apel nu raspunde exigentelor legale ale art.261 alin.1 C.pr.civ, deoarece nu examineaza efectiv apararile si sustinerile partii, confirmand doar uneori, insa nu in totalitate, in termen generali situatia de fapt si dezlegarea in drept statuata de prima instanta, fara a dezvolta sau analiza in detaliu fiecare critica si sustinere formulata de parte.
Astfel, in ceea ce priveste motivul de apel formulat de apelanta - reclamanta privind aplicarea gresita a Legii nr.105/1992 de catre instanta de fond, Curtea constata ca desi acesta a fost formulat destul de laborios, a fost inlaturat de instanta printr-un considerent general si anume „aplicarea dispozi?iilor Legii nr.105/1992 avuta in vedere de catre instanta, in analiza asupra competentei generale, este corecta”, fara a raspunde in concret niciuneia dintre criticile formulate pe acest aspect.
Asadar, in cauza, neanalizarea tuturor criticilor formulate de parte, ce echivaleaza cu necercetarea pricinii in fond, afecteaza hotararea sub aspectul legalitatii potrivit motivului de recurs prevazut de art.304 pct.7 Cod procedura civila, iar, in absenta motivarii, dezlegarile instantei nu pot fi cenzurate in recurs, impunandu-se in temeiul art.312 alin.1 si 5 Cod procedura civila, admiterea recursului apelantei - reclamante, casarea deciziei recurate si trimiterea dosarului la aceeasi instanta de apel in vederea rejudecarii apelului cu observarea prevederilor legale care reglementeaza judecata in apel.
La data de 30.09.2014, recurentul-parat BMC a formulat cerere de completare a deciziei civile nr.993 din 11.06.2014, pronuntate de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie, in dosarul nr.25339/301/2011, prin care solicita completarea deciziei sus mentionate, in sensul pronuntarii si cu privire a recursurile formulate de acesta, in sensul admiterii lor.
Prin decizia civila nr. 1747/19.11.2014 a Curtii de Apel Bucuresti a fost admisa cererea de completare a deciziei  nr.9932/11.06.2014 a Curtii de Apel Bucuresti si s-a dispus completarea deciziei  in sensul ca s-a admis si recursul declarat de recurentul-parat impotriva deciziilor civile nr.694/02.07.2013 ?i 1243/09.12.2013, dispunandu-se casarea acestora si trimiterea spre rejudecare instantei de apel, respingandu-se recursul declarat de recurent impotriva incheierii din 07.05.2013.
       In rejudecarea apelului, cauza a fost inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a III-a Civila la data de 10.04.2014.
Prin decizia civila nr.2026 A din 08.06.2015 pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a III-a Civila, s-a respins ca nefondat  apelul formulat de apelanta-reclamanta DFG impotriva sentintei civile nr.245/12.01.2012 pronuntata de Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti in contradictoriu cu intimatul-parat BMC,  si a fost obligata apelanta la 2470 lei cheltuieli de judecata catre intimat.
Pentru a hotari astfel, tribunalul a  retinut  ca este nefondat primul motiv de apel ce vizeaza solutionarea cauzei cu nerespectarea formelor de procedura, intrucat procedura de citare cu intimatul – parat era nelegal indeplinita. Tribunalul a apreciat ca in acest caz nulitatea nu este de ordine publica, asa incat in conformitate cu dispozitiile art.108 alin.2 C.p.c., acesta nulitate  poate fi invocata  doar de partea pretins vatamata, adica doar de catre - parat .
In plus, la ultimul termen de judecata, 12.01.2012, - paratul  a fost reprezentat de aparatorul sau, astfel ca infatisarea aparatorului acestuia a inlaturat o eventuala neregularitate a procedurii de citare, potrivit art.89  alin. 2 C.p.c.
S-a retinut ca instanta de  fond a facut o interpretare si aplicare  corecta a dispozitiilor legale atunci cand a constatat necompetenta generala a instantelor romane.
Astfel, instantele romane sunt competente in situatiile prev. de art.149, 150 si 151  din Legea 105/1992, adica:
-   paratul sau unul dintre parati are domiciliul, resedinta sau fondul de comert in Romania; daca paratul din strainatate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanta domiciliului sau resedintei reclamantului din tara;  
- sediul paratului, persoana juridica, se afla in Romania; in sensul prezentului articol, persoana juridica straina este socotita cu sediul in Romania si in cazul cand are pe teritoriul tarii o filiala, o sucursala, o agentie sau o reprezentanta;  
- reclamantul din cererea de pensie de intretinere are domiciliul in Romania; 
- locul unde a luat nastere sau trebuie executata, fie chiar in parte, o obligatie izvorata dintr-un contract, se afla in Romania;  
- locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligatii extracontractuale sau efectele sale se afla in Romania; 
- statia feroviara sau rutiera, precum si portul sau aeroportul de incarcare sau descarcare a pasagerilor sau marfii transportate se afla in Romania;  
- bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se afla in Romania; 
- ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri ramase de la acesta se afla in Romania; 
- imobilul la care se refera cererea se afla in Romania;
- procese dintre persoane cu domiciliul in strainatate, referitoare la acte sau fapte de stare civila inregistrate in Romania, daca cel putin una dintre parti este cetatean roman;  
- procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetatean roman cu domiciliul in strainatate; 
- declararea mortii prezumate a unui cetatean roman, chiar daca el se afla in strainatate la data cand a intervenit disparitia. Pana la luarea unor masuri provizorii de catre instanta romana, raman valabile masurile provizorii luate de instanta straina; 
- procese privitoare la ocrotirea in strainatate a proprietatii intelectuale a unei persoane domiciliate in Romania, cetatean roman sau strain fara cetatenie, daca prin conventia partilor nu s-a stabilit o alta competenta; 
- procese dintre straini, daca acestia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, in legatura cu bunuri sau interese ale persoanelor din Romania; 
- procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum si cele referitoare la asistenta sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri in marea libera ori intr-un loc sau spatiu nesupus suveranitatii vreunui stat, daca:  nava sau aeronava are nationalitatea romana;   locul de destinatie sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se gaseste pe teritoriul Romaniei;   nava sau aeronava a fost sechestrata in Romania; 
   - paratul are domiciliul sau resedinta in Romania; 
- falimentul sau orice alta procedura judiciara privind incetarea platilor in cazul unei societati comerciale straine cu sediul in Romania; 
- orice alte procese prevazute de lege;
- acte de stare civila intocmite in Romania si care se refera la persoane domiciliate in Romania, cetateni romani sau straini fara cetatenie; 
  - incuviintarea adoptiei, daca cel ce urmeaza a fi adoptat are domiciliul in Romania si este cetatean roman sau strain fara cetatenie; 
   - tutela si curatela privind ocrotirea unei persoane domiciliate in Romania, cetatean roman sau strain fara cetatenie; 
  - punerea sub interdictie a unei persoane care are domiciliul in Romania; 
- desfacerea, anularea sau nulitatea casatoriei, precum si alte litigii dintre soti, cu exceptia celor privind imobile situate in strainatate, daca, la data cererii, ambii soti domiciliaza in Romania, iar unul dintre ei este cetatean roman sau strain fara cetatenie; 
- mostenirea lasata de o persoana care a avut ultimul domiciliu in Romania; 
   - imobile situate pe teritoriul Romaniei; 
- executarea silita a unui titlu executoriu pe teritoriul Romaniei.
 Asa cum corect a constatat instanta de fond, nulitatea unui act juridic incheiat de un notar american in SUA, chiar daca in cuprinsul actului se mentioneaza ca este  intocmit cu aplicarea Legii 36/1995,  nu  se incadreaza in niciuna dintre situatiile  mai sus mentionate, care stabilesc in mod limitativ competenta instantelor romane in solutionarea unor cauze care contin elemente de extraneitate.
Apelanta sustine ca  instanta de fond nu a avut in vedere disp. art. 69 potrivit carora conditiile de fond ale actului juridic unilateral sant stabilite de legea aleasa de catre autorul sau.  In lipsa, se aplica legea statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse, iar daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul juridic unilateral este intocmit.
Aceste dispozitii, ca si cele ale art.70-72 din Legea 105/1992,  vizeaza insa conditiile de fond ale actului juridic (adica dreptul material),  pe care instanta romana competenta sa solutioneze  o cauza  civila cu elemente de etraneitate   trebuie sa le aplice, insa in ipoteza  in care este competenta de a judeca procesul  potrivit art 149-152 din legea 105/1992.   Normele de procedura in materie de drept international privat sunt reglementate in Capitolul XII al Legii 102/1992, care cuprinde si o sectiune (art.148-157) privitoare la competenta jurisdictionala  iar art.69-72 reprezinta dispozitii referitoare la dreptul material aplicabil.
Litigiul de fata nu este de competenta instantelor romane intrucat  actiunea de anulare a unui act juridic intocmit in strainatate, de catre un cetatean strain, nu se  incadreaza in niciuna dintre ipotezele prev. de art.149-152 din Legea 105/1992. Ca atare,  nu se impune a fi analizata  valabilitatea  inscrisului.
Apelanta sustine ca prin admiterea exceptiei necompetentei generale  a instantelor romane  i s-a adus atingere  dreptului sau la un proces echitabil, de acces in justitie si dreptul sau la aparare, intrucat nu  i se permite  sa conteste acest inscris utilizat de intimatul-parat pentru a dobandi un  drept impotriva  reclamantei.
Acest motiv de apel este,  de asemenea, nefondat  intrucat accesul liber la justitie nu este un drept absolut ci, asa cum  Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in mai multe decizii (de exemplu Golder impotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1975 Ashingdane impotriva Regatului Unit, 1985)  dreptul de acces la justitie poate face obiectul unor limitari. Aceste limitari sunt implicit  permise, deoarece dreptul de acces la justitie necesita, prin insasi natura sa, o reglementare din  partea statelor, care poate sa varieze in timp si spatiu, in functie de nevoile si resursele de care  dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislatia nationala trebuie sa fie insa  suficient pentru a asigura accesul individual la instanta, in lumina principiului suprematiei  dreptului intr-o societate democratica. Limitarea accesului la justitie si, prin urmare consacrarea caracterului sau de a nu  constitui un drept absolut, trebuie, in mod categoric, prevazuta prin lege adoptata in  conformitate cu dispozitiile constitutionale .
Asadar, prin respingerea actiunii ca urmare a admiterii  exceptiei de necompetenta generala a instantelor, apelantei nu i s-au incalcat drepturile mai sus mentionate,  iar solutionarea cauzei prin prisma unei exceptii prevazute de lege nu constituie o denegare de dreptate.
In consecinta, fata de cele mai sus aratate, tribunalul a respins apelul ca nefondat.
In temeiul disp. art.274 C.p.c., a  fost obligata apelanta la plata sumei de 2470 lei, cheltuieli de judecata catre intimat, reprezentand onorariul avocatului.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamanta DFG, recurs intemeiat pe dispozi?iile art.304 pct.7 si 9 C.pr.civ, criticind hotararea ca nelegala, in raport de urmatoarele critici:
1.Instanta de apel investita cu rejudecarea, prin hotararea data nu s-a pronuntat asupra tuturor motivelor de apel si nu a motivat in fapt si in drept, considerentele pe care se sprijina, incalcand astfel prev. art.261 pct. 5 c.pr.civ.
In dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta sus?ine ca prin decizia civila nr.993/11.06.2014 instanta de recurs a admis recursul declarat, considerand ca „cel mai semnificativ efect al apelului este cel devolutiv, care consta intr-o reinnoire sau reeditare a judecatii pricinii in fond. "
 Potrivit dispozitiilor art.261 al.1 C.pr.civ, hotararea trebuie sa cuprinda, intre altele motivele de fapt si de drept ce au format convingerea instantei si cele pentru care au fost inlaturate sustinerile partilor.
Asadar, obligatia instantei de a-si argumenta solutia adoptata, consacrata legislativ de dispozitiile citate, are in vedere stabilirea in considerente a situatiei de fapt expusa in detaliu, incadrarea in drept, examinarea argumentelor partilor si punctul de vedere al instantei fata de fiecare critica relevata si nu in ultimul rand rationamentul logico-juridic care a fundamentat solutia adoptata.
Cu toate ca instanta de recurs este explicita in ceea ce priveste sarcina instantei de apel, si la rejudecare instanta repeta aceleasi greseli, ceea ce face ca prima hotarare pronuntata in apel si cea pronuntata in rejudecarea acestuia sa nu difere deloc, ambele fiind nemotivate si nu se pronunta cu privire la toate motivele de apel invocate.
Desi instanta de recurs indica chiar si greselile facute de instanta in judecarea apelului, in opinia recurentei criticile sale sunt ignorate complet.
Astfel, in conditiile in care instanta de recurs atrage atentia asupra faptului ca instanta de apel nu a raspuns in concret niciuneia dintre criticile formulate cu privire la principalul motiv de apel, respectiv aplicarea gresita a Legii 105/1992 de catre instanta de fond, fiind inlaturat de aceasta printr-un considerent general, dupa rejudecare, in considerentele hotararii pe care  recurenta-reclamanta  a recurat-o  nu se mai  gaseste macar acest considerent general, instanta ignorand in totalitate acest motiv de recurs.
Recurenta  reclamanta sus?ine ca desi a solicitat repetat, chiar si in concluziile depuse in scris, instanta de apel in rejudecare nu a precizat care este elementul de extraneitate care atrage aplicarea in speta a dispozitiilor legii 105/1992, singura re?inerea a instantei cu privire la acest aspect este faptul ca notarul care a autentificai actul in baza legii romane, Legea 36/1995, este american. Nu  cetatenia notarului (care de altfel este si cetatean roman), poate avea relevanta cu privire la stabilirea competentei generale a instantei, notarul nefiind parte in proces. De altfel, acest notar american, nu a actionat in calitate de notar cand a autentificat actul in temeiul dispozitiilor legii romane (legea americana necunoscand procedura autentificarii). El nefiind si notar roman a actionat ca oricare alta persoana lipsita de dreptul de a autentifica acte in baza legii nr.36/1995.
Recurenta  - reclamanta considera ca instanta, mai ales la rejudecarea apelului, ar fi trebuit sa mentioneze imperativ elementul de extraneitate al raportului juridic dedus judecatii, care ar atrage aplicarea dispozitiilor procedurale cu privire la competenta jurisdictionala, continute in legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat. De asemenea, ar fi trebuit sa motiveze in fapt si in drept aplicabilitatea normelor la speta dedusa judecatii, a dispozitiilor legale enuntate generic de instanta de fond, considerentele pentru care a inlaturat incidenta dispozitiilor art.148, 149, 150 din Legea 105/1992 care stabilesc competenta instantelor romane in procesele dintre o parte romana si o parte straina sau numai dintre straini.
Recurenta  - reclamanta considera ca aceste motivari ar fi fost imperios necesare in conditiile in care atat la judecata in fond cat si in apel se retine un aspect esential cauzei, acela ca paratul este cetatean roman.
Este adevarat ca instanta de rejudecare retine doar faptul ca paratul este cetatean strain, fara a argumenta insa de ce a ales sa ignore propria declaratie a paratului care sub semnatura declara ca este cetatean roman cu domiciliul in SUA si in Romania. Desi recurenta  reclamanta a subliniat in repetate randuri ca paratul este cetatean roman si american cu domiciliul in SUA si in Romania instanta prefera sa aleaga cetatenia straina fara a motiva aceasta alegere, in conditiile in care cetatenia initiala a fost cea romana, ulterior obtinand si cetatenia americana, respectiv criteriile in baza carora instanta prefera o cetatenie sau alta.
Mai mult, instanta retine ca declaratia a fost intocmita in strainatate, chiar in situatia in care recurenta – reclamanta a aratat si argumentat faptul ca declaratia nu este apostilata, deci nu emana de la un stat strain. Recurenta  - reclamanta  a  aratat ca apostila atasata nu priveste declaratia, situatie in care pe formularul de apostila ar fi trebuit sa figureze numele notarului american DP, iar inscrisul semnat de G D A, depus netradus la dosar, poate privi orice act intocmit de notarul DP, el necontinand nicio referire la declaratia data de parat si pretinsa a fi autentificata sub nr.3478/2006.
  Recurenta reclamanta sus?ine ca desi a reluat aceste aspecte chiar si in concluziile scrise, instanta nu le-a analizat in spiritul dispozitiilor art.261 al.1 C.pr.civ .
Este adevarat ca motivele de apel care vizeaza conditiile de fond ale actului juridic reprezinta aspecte de drept material, dar in conditiile in care instanta ar trebui sa judece si in spiritul legii, ele sunt menite sa argumenteze odata in plus motivul logic pentru care acest proces nu poate fi judecat de o instanta straina, fiind relevant ce s-ar intampla cu un act supus doar legii romane daca ar trebui sa fie analizat din punct de vedere al conditiilor de forma de o instanta straina.
Instanta nu analizeaza nici faptul ca aceasta declaratie de acceptare a unei mosteniri deschise pe teritoriul Romaniei, act fara o existenta de sine statatoare (daca ar fi legal), ce nu poate produce efecte decat in legatura cu aceasta mostenire, in masura in care litigiul ar fi guvernat in mod just de Legea 105/1992 litigiul ar fi tot de competenta instantelor romane, incadrandu-se in dispozitiile art.151 pct.6 din lege.
In concluzie, instanta de apel in rejudecare a incalcat in mod flagrant dispozitiile art.261 al.1 cod procedura civila, nepronuntandu-se asupra principalelor motive de apel si nemotivand inlaturarea apararilor formulate de apelanta, motiv pentru care recurenta  reclamanta considera ca singura posibilitate de remediere a acestor neajunsuri, ar fi o noua casare cu trimitere spre rejudecare, la Tribunalul Bucuresti, avand in vedere ca litigiul este guvernat de dispozitiile vechiului cod de procedura civila.
 2.  Hotararea a fost data cu aplicarea gresita a legii.
Potrivit doctrinei, aplicarea dispozitiilor speciale ale Legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, presupune ca raportul juridic dedus judecatii sa contina un element de extraneitate care poate fi: partile raportului juridic ori numai una dintre parti,... au cetatenia/nationalitatea unei  tari straine ori... au domiciliul/sediul intr-o alta tara;  obiectul raportului juridic in cazul in care acesta este situat intr-o tara straina, spre exemplu in cazul in care bunurile  ce  fac  obiectul unei vanzari/ce  alcatuiesc  o  masa  succesorala sunt situate intr-o tara straina, in cazul in care dintr-o mostenire fac parte si bunuri imobile, dreptul de mostenire se va reglementa prin regulile de drept aplicabile la locul situarii imobilului; locul producerii faptului generator, modificator sau extinctiv al raportului  juridic este in strainatate;
Din punct de vedere al partilor intre care se poarta litigiul, in speta dedusa judecatii, au calitatea de parti doi cetateni romani, ambii cu domicilii in Romania.
Dupa  cum rezulta chiar din declaratia de acceptare a succesiunii data de paratul BMC (numindu-se in realitate FD), acesta este si cetatean roman si are domiciliul atat in Romania  cat si in America.
Potrivit art.148 din Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, „instantele judecatoresti romane sunt competente, in conditiile prevazute de dispozitiile ce urmeaza, sa solutioneze procesele dintre o parte romana si o parte straina sau numai dintre straini, persoane fizice sau juridice".
Nici din punct de vedere a actului ce formeaza obiectul litigiului, nu pot fi retinute dispozitiile Legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, fiind vorba de o declaratie de acceptare a unei succesiuni deschise in Romania, act redactat in limba romana, intemeiat in drept pe dispozitiile legii romane si care nu este apostilat, fapt care ne-ar putea conduce la ideea ca ar emana de la o autoritate straina.
Gresita aplicare a dispozitiilor Legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat poate fi apreciata si prin prisma judecarii altor cauze intre aceleasi parti de catre instantele din Romania, ba mai mult, doua dintre cauze (actiunea in pretentii si succesiunea aflata la acest moment in apel), de acelasi complet de judecata care a pronuntat hotararea in fond.
Astfel, asa cum rezulta din inscrisurile depuse la dosarul cauzei la judecata in apel, intre parti, in afara de dosarul 842/301/2008 aflat in prezent in apel la Tribunalul Bucuresti, dosar ce are ca obiect dezbaterea succesiunii de pe urma defunctei FE  (dosar in care paratul in faza de apel a depus inscrisul a carui anulare o solicita), s-au derulat o serie de litigii avand diverse obiecte: somatie de plata, pretentii, actiune in declararea simulatiei, fara a se considera ca instantele romane nu ar fi competente sa judece. Avand in vedere toate aceste aspecte, recurenta – reclamanta  considera ca in speta nu erau aplicabile dispozitiile legii speciale cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat ci dispozitiile codului de procedura civila, dispozitii ce au fost avute in vedere la momentul introducerii actiunii.
 Chiar daca, prin absurd, s-ar accepta interpretarea instantei in sensul aplicarii in speta a dispozitiilor speciale ale Legii 105/1992, facand abstractie de dispozitiile art.148 din lege, recurenta  - reclamanta considera ca solutionarea litigiului ar reveni tot instantelor romane in conditiile in care, actul a carui anulare s-a solicitat-o reprezinta o declaratie de acceptare a unei succesiuni deschise pe teritoriul Romaniei.
Acest act nu-si poate produce efecte decat la locul dezbaterii mostenirii, deoarece nu poate fi privit decat in stransa legatura cu succesiunea deschisa pe teritoriul Romaniei, declaratia de acceptare a succesiunii fiind un act al mostenirii.
Daca paratul, la judecarea pe fond a cauzei privind dezbaterea succesiunii, ar fi folosit inscrisul pentru a-si dovedi calitatea de succesor acceptant, apelanta ar fi avut posibilitatea sa solicite anularea acestui inscris pe calea unei cereri reconventionale formulate in fata aceleiasi instante romane.
In aceste conditii, instantele romane nu numai ca ar avea competenta sa judece litigiul, dar aceasta competenta ar fi exclusiva potrivit art.151 pct.6 din Legea 105/1992.
Pentru toate aceste motive recurenta – reclamanta solicita admiterea recursului, in principal admiterea casarea deciziei  recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare instantei de apel, iar in subsidiar modificarea in tot a deciziei recurate, in sensul admiterii apelului si trimiterii cauzei Judecatoriei  Sector 3 Bucuresti pentru solutionarea cauzei pe fond.
Recurs legal timbrat.
Intimatul reclamant au formulat intampinare, prin care au solicitat in esenta respingerea recursului ca nefondat. Intimatul a sus?inut ca prima instan?a s-a pronun?at prin decizia atacata asupra motivului de apel referitor la gre?ita aplicare a Legii nr.105/1992 pe care l-a gasit neintemeiat, ca este ceta?ean american cu domiciliul in SUA, ca declara?ia ce face obiectul ac?iunii a fost intocmita de un notar american, fiind apostilat potrivit art.5 din Conven?ia de la Haga, apostilarea atestand emiterea actului de catre autoritatea ce l-a eliberat. Se mai arata ca ac?iunea de fa?a nu se incadreaza in dispozi?iile  art.149, 150,151 pct.6 din Legea nr.105/1992 deoarece obiectul cauzei nu este dezbaterea unei succesiuni ci anularea unui act juridic.
Nu s-au solicitat si administrat probe noi in faza recursului.
Analizand decizia recurata prin prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat ca fondat recursul pentru urmatoarele considerente:
Astfel, prin primul motiv de recurs, recurentul critica decizia recurata ca fiind nemotivata in ceea ce prive?te motivul de apel referitor la gre?ita aplicare de catre prima instan?a a Legii nr.105/1992 deoarece nu a indicat care este elementul de extraneitate care atrage aplicarea prevederilor acestei legi, motiv de recurs ce poate fi incadrat in dispozi?iile art.304 pct.7 C.pr.civ.
Acest motiv de recurs este vadit nefondat.
In acest sens, Curtea retine ca in raport de prevederile art.261 alin.1 pct.5 C.proc.civ.,  hotararea trebuie sa cuprinda motivele de fapt si de drept care au format convingerea instantei, precum si cele pentru care s-au inlaturat cererile partilor. In acest sens, doctrina (Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, editia 2008, autor Mihaela Tabarca, pagina 111) si jurisprudenta constanta a instantelor judecatoresti au statuat in sensul ca instanta trebuie sa-si motiveze efectiv solutia data fiecarui capat de cerere, nefiind obligata sa raspunda detaliat tuturor argumentelor invocate de parti in sustinerea acestor cereri.
Mai mult, jurisprudenta Curtii EDO a stabilit la randul sau ca obligatia instantelor nationale de a-si motiva hotararile judecatoresti nu presupune existenta unui raspuns detaliat la fiecare argument (decizia de inadmisibilitate Jahnke si Lenoble c. Frantei), ca notiunea de proces echitabil impune ca jurisdictiile interne sa examineze in mod efectiv chestiunile esentiale care au fost invocate (hotararea pronuntata in cauza Albert c. Romaniei).
Din analizarea considerentelor hotararii recurate, Curtea constata ca, contrar sustinerilor nefondate ale recurentei, instanta de apel a examinat efectiv motivul de apel referitor la gre?ita aplicare de catre prima instan?a a Legii nr.105/1992, respectiv toate argumentele pertinente invocate cu care a fost investita, in limitele deciziei de casare, insa in raport de criticile concrete pe care recurenta le formulase in sus?inerea acestui motiv de apel, astfel cum acestea au fost expuse mai sus; in acest sens, Curtea reaminte?te recurentei ca in faza apelului, in sus?inerea celui de-al doilea motiv de apel, prin care invoca gre?ita aplicare de catre prima instan?a a Legii nr.105/1992 a investit instan?a, inafara acestor sus?ineri, cu critici referitoare la inciden?a prevederilor art.69 din actul normativ referitoare la condi?iile de fond ale actului juridic, a prevederilor art.70 din acela?i actul normativ referitor la legea aplicabila fondului actului juridic, a prevederilor art.71 referitoare la condi?iile de forma ale actului juridic, a prevederilor art.72 din Legea nr.105/1992 referitoare la sanc?iunea actului juridic incheiat cu nerespectarea condi?iilor de fond ale actului juridic ?i a sus?inut faptul ca notarul public american ce a autentificat actul nu avea indrituirea legala sa autentifice actul. Aceste critici au fost respinse motivat de catre instan?a de apel care a  re?inut ca ac?iunea in nulitatea unui act juridic incheiat de un notar american in SUA de catre un cetatean strain, chiar daca in cuprinsul actului se mentioneaza ca este intocmit cu aplicarea Legii 36/1995, nu se incadreaza in niciuna in dispozi?iile art.149, 150 si 151 din Legea 105/1992, care stabilesc in mod limitativ competenta instantelor romane in solutionarea unor cauze care contin elemente de extraneitate, ca  sunt nefondate sus?inerile referitoare la inciden?a dispozi?iilor art.69 ca si cele ale art.70-72 din Legea 105/1992, prevederi ce vizeaza conditiile de fond ale actului juridic (adica dreptul material), ?i  pe care instanta romana competenta sa solutioneze  o cauza  civila trebuie sa le aplice, in ipoteza in care este competenta de a judeca procesul  potrivit art.149-152 din legea 105/1992, acestea fiind normele de procedura in materie de drept international privat privitoare la competenta jurisdictionala.
Prin cel de-al doilea motiv de apel, contrar sus?inerilor vadit netemeinice ale apelantei, aceasta a invocat faptul ca notarul public american ce a autentificat actul nu avea indrituirea legala sa autentifice actul insa aceasta sus?inere nu poate fi calificata ca avand relevan?a referitor la  elementul de extraneitate, potrivit propriilor sus?ineri ale recurentei, ci reprezinta un motiv de nelegalitate referitor la forma actului juridic a carui nulitate absoluta solicita a fi constatat, ?i are legatura cu fondul litigiului de fa?a, iar nu cu competen?a jurisdic?ionala a instan?elor romane; dat fiind faptul ca fondul litigiului nu a fost cercetat de catre prima instan?a, prin urmare nu putea fi examinat de catre instan?a de apel care este ?inuta sa judece cu respectarea principiului prevazut de art.294 alin.1 C.pr.civ, ce limiteaza efectul devolutiv al apelului la ceea ce s-a judecat de catre prima instan?a.
 Mai mult, in faza apelului recurenta reclamanta nu a facut critici referitoare la re?inerea de catre prima instan?a a elementului de extraneitate al raportului juridic dedus judeca?ii in cauza, aceasta ?i datorita faptului ca obiectul ac?iunii de fa?a este un act juridic incheiat de catre un ceta?ean cu dubla ceta?enie, romana dar ?i americana, respectiv de catre paratul care, i?i are domiciliul in SUA, Missouri, potrivit propriilor sus?ineri formulate de catre recurenta la fila 4 din cererea de chemare in judecata, iar re?edin?a lui nu se afla pe teritoriul Romaniei, aspect sus?inut tot de catre recurenta prin ac?iune, ?i in raport de care recurenta chiar invoca nelegalitatea declara?iei de acceptare a mo?tenirii a carei nulitate solicita a se constata in cauza. Elementul de extraneitate fiind o cerin?a prevazuta de lege, re?inerea sa cu consecin?e sub aspectul normei de drept interna?ional privat se datoreaza ?i faptului ca, obiectul ac?iunii de fa?a, potrivit altor  sus?ineri ale recurentei din ac?iune, este un act juridic incheiat in strainatate (New York), sens in care formuleaza de asemenea alte motive de nulitate a actului decurgand din lipsa competen?elor de autentificare ale acestuia de catre notarul public american, ?i de lipsa apostilei, astfel ca nici in raport de acest aspect, criticile formale ale recurentei, nu pot fi primite. Nici in faza apelului ?i nici in prezentul recurs, in acest cadru procesual nu pot fi examinate celelalte motive de fond referitoare la litigiul dintre par?i, precum sus?inerile recurentei ca notarul american nu a actionat in calitate de notar cand a autentificat actul in temeiul dispozitiilor legii romane, ca legea americana nu cunoa?te procedura autentificarii, ca notarul american a actionat ca persoana lipsita de dreptul de a autentifica acte in baza Legii nr.36/1995.
Dat fiind ca instan?a este investita prin motivele ac?iunii deduse judeca?ii, ac?iune prin care reclamanta sus?inea clar ?i explicit existen?a elementului de extraneitate decurgand din  incheierea actului atacat de o persoana cu domiciliul in strainatate, avand ?i ceta?enie straina, (aspect ce atrage inciden?a normei imperative ce ii consacra caracterul de extraneitate, chiar daca acesta are ?i ceta?enia romana), instan?ele de fond nu aveau de ce sa reanalizeze aceste sus?ineri ale recurentei, contrar sus?inerilor tenden?ioase ale acesteia.
Sunt nefondate ?i sus?inerile potrivit carora instanta ar fi trebuit sa aprecieze la stabilirea competen?ei jurisdic?ionale a instan?elor romane faptul ca cerin?ele de forma ?i de fond ale actului a carei anulare se cere, sunt cele stabilite de Legea 105/1992, aceasta facand, dupa cum s-a aratat ?i in cele ce preced, confuzie intre normele materiale ?i cele procesuale,  instan?a avand a analiza in primul rand aspectul competen?ei instan?elor romine, ?i de abia ulterior, in cadrul litigiului privind fondul, sa determine normele materiale aplicabile. 
Curtea constata, in consecinta,  caracterul pur formal al criticilor formulate prin acest motiv de recurs.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul critica decizia recurata ca fiind pronun?ata cu gre?ita aplicare a Legii nr.105/1992 deoarece in cauza nu sunt intrunite cerin?ele art.148 ale legii, fiind intrunite cele ale art.151 pct.6, motiv de recurs ce poate fi incadrat in dispozi?iile art.304 pct.9 C.pr.civ.
Acest motiv de recurs este fondat.
In acest sens, Curtea, potrivit considerentelor expuse mai sus, referitoare la elementele de extraneitate invocate chiar de catre recurenta prin motivele de fapt cu ale ac?iunii, ca avand inciden?a asupra fondului litigiu, aspecte despre care sus?ine neintemeiat ?i contradictoriu insa ca nu ar mai fi reale atunci cand acestea sunt in masura a produce efecte juridice ?i in privin?a determinarii competen?ei jurisdic?ionale in cauza, litigiul de fa?a se poarta intre un ceta?ean roman ?i un ceta?ean roman ?i strain cu domiciliul in strainatate, in privin?a unui act juridic incheiat in strainatate, iar obiectul altor cauze purtate intre par?i, contrar criticilor nefondate ale recurentei, nu are nici o relevan?a pentru determinarea competen?ei jurisdic?ionale a primei instan?e in acest litigiu, recurenta nefiind in masura a indica o dispozi?ie care sa determine o prorogare de competen?a in sensul pretins de aceasta.
Cu toate acestea, apar fondate sus?inerile recurentei cu privire la gre?ita interpretare in cauza a prevederilor art.151 pct.6 din Legea 105/1992, ce statueaza ca ,,instan?ele romane sunt exclusiv competente sa judece procesele privind raporturi de drept interna?ional privat referitoare la... mostenirea lasata de o persoana care a avut ultimul domiciliu in Romania.,, 
Astfel, interpretate gramatical ?i ra?ional, competen?a instan?ele romane este una exclusiva, potrivit normelor men?ionate (dispozi?ii speciale ce exclud normele procedurale de drept comun, contrar sus?inerilor recurentei), nu doar in general in cazul dezbaterii succesorale in privin?a unui defunct ce a avut ultimul domiciliu in Romania, ci in cazul tuturor raporturilor (de drept interna?ional privat) referitoare la... mostenirea lasata de o persoana care a avut ultimul domiciliu in Romania; acesta este cazul in spe?a, unde men?ionatul act juridic a carui nulitate se solicita a se constata este o declara?ie de acceptare a mo?tenirii unui defunct cu ultimul domiciliu in Romania, acest act unilateral producandu-?i efectele  juridice in legatura cu o mo?tenirea ce se dezbate in Rominia, in sensul prevederilor legale men?ionate. Dincolo de prevederile clare ale art.151 pct.6 din Legea 105/1992, o interpretare contrara a textului de lege nu poate fi primita, aplicand argumentul logic al reducerii la absurd, deoarece, atata vreme cat o mo?tenire se dezbate in Romania, nu poate fi  acceptata situa?ia in care anumite raporturi juridice ce decurg din deschiderea succesiunii sa fie de competen?a instan?ei romane iar altele sa fie excluse din aceasta competen?a.
Pentru  aceste considerente, Curtea, re?inand inciden?a in cauza a motivului de recurs prevazut de art.304 pct.9 C.pr.civ,  in temeiul art.312 alin.1 si 3  C.Pr.Civ, a admis recursul  declarat de  recurenta reclamanta, a modificat in tot decizia  recurata in sensul ca a admis apelul, ?i,  in consecin?a, a anulat sentinta  si va trimite cauza  spre rejudecare  pe fond la  Judecatoria  Sectorului 3 Bucuresti.