INADMISIBILITATEA RECURSULUI IMPOTRIVA INCHEIERII PRIN CARE PRIMA INSTANTA SAU INSTANTA DE APEL A RESPINS CEREREA DE REVOCARE, INLOCUIRE SAU INCETARE DE DREPT A MASURII PREVENTIVE.

     5.INADMISIBILITATEA RECURSULUI IMPOTRIVA INCHEIERII PRIN CARE PRIMA INSTANTA SAU INSTANTA DE APEL A RESPINS CEREREA DE REVOCARE, INLOCUIRE SAU INCETARE DE DREPT A MASURII PREVENTIVE.

Prin incheierea din data de 02.03.2007,  pronuntata de Tribunalul Bacau, s-a constatat ca masura obligarii de a nu pasari localitatea a fost legal si temeinic luata, s-a respins cererea formulata de inculpatul H.A., de revocare a masurii preventive a obligarii de a nu parasi localitatea si, respectiv, cererea de inlocuire a masurii preventive a obligarii de a nu pasari localitatea cu masura preventiva a obligarii de a nu parasi tara.
Prin aceeasi incheiere s-a dispus prelungirea masurii preventive a obligarii de a nu parasi localitatea cu 30 zile, incepand cu data de 07.03.2007 si pana la data de  05.04.2007- inclusiv.
Pentru a pronunta aceasta incheiere prima instanta a retinut urmatoarele:
Asupra masurii preventive a obligarii de a nu parasi localitatea si cu privire la cererea de revocare si, respectiv, inlocuire a acesteia cu masura preventiva a obligarii de a nu parasi tara, s-a apreciat de prima instanta, ca aceasta masura a fost legal si temeinic luata, iar sustinerile inculpatului prin aparator, desi reiterate cu consecventa la fiecare termen de judecata nu pot fi considerate ca fiind temeiuri obiective care sa determine instanta sa de curs cererilor formulate;  s-a apreciat ca prin inlocuirea masurii preventive cu masura preventiva a obligarii de a nu prasi localitatea instanta a dat dovada de foarte multa clementa, iar pana in acest moment motivele care sa determine din nou inlocuirea acestei masuri sunt nejustificate.
Inscrisurile noi depuse la dosarul cauzei, prin care se arata ca inculpatul este actionar la doua societati comerciale, iar la una dintre ele si administrator si cu care se doreste a se sustine cererile formulate au fost apreciate de prima instanta ca acestea vor putea fi folosite la aprecierea ansamblului probator administrat in cauza si care vor fi avute in vedere la solutionarea pe fond a cauzei, iar nu motive care sa poata fi luate in considerare in aprecierea cererilor formulate.
Atitudinea inculpatului invocata in sustinerea cererilor, faptul ca acesta incearca sa-si castige singur existenta, motiveaza prima instanta, sunt, de asemenea, aprecieri subiective si nu pot fi luate in considerare ca fiind temeiuri care sa determine revocarea sau inlocuirea masurii dispuse de instanta.   
Impotriva acestei incheieri a declarat recurs inculpatul.
Recursul nu a fost motivat in scris, iar in sustinerile orale facute si prin aparatorul ales, recurentul-inculpat a criticat incheierea recurata, sustinand ca aceasta este nelegala si netemeinica pentru urmatoarele motive:
* recurentul-inculpat este actionar la doua societati, iar la una este si administrator, ceea ce presupune deplasarea din localitatea de domiciliu pentru a incheia diferite contracte, astfel ca se impune, fie revocarea obligarii de a nu pasari localitatea, fie inlocuirea acestei masuri cu masura obligarii de a nu pasari tara;
* recurentul-inculpat, in acest fel, isi asigura singur existenta;
* in cadrul programului scolar pot interveni diferite activitati care presupun deplasarea din localitatea de domiciliu;
* nu s-a pus in discutia partilor prelungirea masurii obligarii de a nu parasi localitatea;
* sub aspectul admisibilitatii recursului impotriva incheierii primei instante, s-a sustinut ca dispozitiile art.141 alin.1 teza a II-a Cod procedura penala, nu sunt conforme prevederilor art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care potrivit art.20 din Constitutie face parte din dreptul intern si cu dispozitiilor art.21 din Constitutia Romaniei, care confera accesul liber la justitie.
* nu sunt probe certe de vinovatie;
     Analizand incheierea recurata in raport de motivele de recurs invocate si examinand-o sub toate aspectele de fapt si de drept, instanta de control judiciar a constatat ca recursul este inadmisibil pentru considerentele care se vor dezvolta.  
     Parchetul de pe langa Tribunalul Bacau, prin rechizitoriul nr.729/P/2005 din data de 22.12.2005, a dispus trimiterea in judecata in stare de arest preventiv a inculpatului H.A. pentru savarsirea tentativei la infractiunea de omor calificat, prevazuta de art.20, raportat la art.174, art.175 lit.i Cod penal si a infractiunii de lovire, prevazuta de art.180 alin.2 Cod penal, faptele constand in aceea ca in noaptea de 14/15.august.2005, aflandu-se la discoteca organizata la Hanul Racaciuni, judetul Bacau, a lovit cu o sabie pe partile vatamate Ichim Mihail si Ichim Vasile, cauzandu-le leziuni care au pus in primejdie viata partii vatamate Ichim Mihail si care i-au cauzat partii vatamate Ichim Vasile leziuni care au necesitat pentru vindecare 8-10 zile ingrijiri medicale.
     Prin incheierea din data de 19.august.2005, pronuntata de Tribunalul Bacau in dosarul nr.6060/2005, s-a dispus arestarea preventiva a recurentului-inculpat pentru o durata de 29 de zile, incepand cu data de 19.08.2005.
     Tribunalul Bacau a admis propunerile Parchetului de pe langa Tribunalul Bacau si a dispus prelungirea masurii arestului preventiv a inculpatului prin incheierile din: 14.09.2005, 11.10.2005, 09.11.2005 si, respectiv, 08.12.2005.
     Dupa sesizarea instantei, in temeiul art.300/1 si cu art. art.160 si, respectiv art.300/2, cu art.160/b alin.1 si 3 Cod procedura penala, prima instanta a mentinut arestarea preventiva a recurentului – inculpat.
     Prin incheierea din data de 25.iulie.2006, Tribunalul Bacau a dispus inlocuirea masurii arestului preventiv cu masura preventiva a obligarii de a nu parasi localitatea.
     Curtea de Apel Bacau, prin decizia penala nr.501 din data de 27.07.2006, a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe langa Tribunalul Bacau.
     In conformitate cu dispozitiile art.141 alin.1 teza a II-a Cod procedura penala, „Incheierea prin care prima instanta sau instanta de apel respinge cererea de revocare, inlocuire sau incetare de drept a masurii preventive nu este supusa niciunei cai de atac.”
     Sustinerea aparatorului recurentului-inculpat, in sensul ca acest text nu ar fi conform cu dispozitiile art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale si art.21 din Constitutia Romaniei este gresita pentru considerentele care vor fi prezentate mai jos.
     Potrivit dispozitiilor art.126 si ale art.129 din Constitutie, legiuitorul este unica autoritate competenta sa reglementeze caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti in cadrul procedurii de judecata, precum si modul de exercitare a acestora. In virtutea acestei competente, legiuitorul stabileste hotararile judecatoresti impotriva carora pot fi exercitate caile de atac si conditiile in care pot fi folosite aceste cai.
     In ceea ce priveste incheierile, ca specie de hotarari judecatoresti pronuntate in cursul procesului, dar prin care nu se solutioneaza fondul cauzei, acestea nu pot fi atacate, de regula, decat o data cu hotararile judecatoresti care solutioneaza fondul cauzei, care sunt, potrivit dreptului nostru procesual penal, sentintele si deciziile. Stabilind, prin art.385/1 alin. 2 din Codul de procedura penala, ca incheierile pot fi atacate cu recurs numai o data cu sentinta sau cu decizia atacata, legiuitorul a actionat in limitele competentei sale, prevazute prin dispozitiile constitutionale evocate mai sus.
     Regula exercitarii cailor de atac impotriva incheierilor numai o data cu hotararea prin care s-a solutionat fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfasurarii procesului cu celeritate, intr-un termen rezonabil, exigenta recunoscuta cu valoare de principiu si in Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care consacra la art.6 pct. 1 dreptul oricarei persoane "la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale". Sub acest aspect, prin posibilitatea exercitarii cailor de atac impotriva hotararilor judecatoresti, prin care se solutioneaza fondul cauzei, este asigurat accesul liber la justitie.
   Faptul ca incheierea prin care se respinge cererea de revocare a masurii preventive a obligarii de a nu pasari localitatea, sau de inlocuire a acesteia cu alta masura preventiva   nu poate fi atacata separat cu recurs se explica, pe de o parte, prin necesitatea de a evita o prelungire abuziva a procesului, iar pe de alta parte, prin aceea ca ea poate fi atacata cu recurs o data cu hotararea prin care s-a solutionat fondul cauzei.
Apoi, pe tot parcursul procesului, prima instanta si chiar instantele de control judiciar, au obligatia de a verifica legalitatea si temeinicia masurii preventive luate si sa dispuna, atunci, cand s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea masurii, inlocuirea cu o alta masura preventiva (art.139 alin.1 Cod procedura penala), sau, daca nu mai exista temeiurile care sa justifice mentinerea masurii preventive, sa dispuna, din oficiu, sau la cerere, revocarea masurii preventive (art.139 alin.2 Cod procedura penala).   
     Referitor la pretinsa contrarietate a dispozitiilor art.141 alin. 1 din Codul de procedura penala cu prevederile art.6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, trebuie observat si pentru aspectele relevate mai sus,   ca acest text nu are incidenta in cauza.
     S-ar putea discuta daca ar fi incidente prevederile art.5 pct. 4 din Conventie, conform carora "Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detentia este ilegala", dar sub aspectul mai sus aratat critica este neintemeiata.
     Astfel, sensul normei citate nu este cel al unei cai de atac la o alta contestare jurisdictionala anterioara, ci numai acela de a conferi persoanei arestate sau detinute posibilitatea de a se plange de ilegalitatea masurii privative de libertate luate impotriva sa, prin sesizarea unui tribunal competent. Daca dispozitiile  art.141 alin. 1 din Codul de procedura penala deschid calea recursului la incheiere doar pentru unele situatii - limitativ indicate in text -, acest fapt nu este de natura a atrage dupa sine infrangerea dispozitiilor art.5 pct. 4 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
     Asa cum reiese  si din jurisprudenta Curtii Constitutionale (Decizia nr.38 din 26.febraurie.2998, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998), in acord cu practica Curtii Europene a Drepturilor Omului, aceste prevederi dau expresie dreptului persoanei arestate de a se plange inaintea unui tribunal competent asupra masurii de arestare sau detinere luate impotriva sa, neavand semnificatia reglementarii unei cai de atac ulterioare indreptate impotriva solutiei date de instanta in urma respingerii unei cereri de revocare sau de inlocuire a unei masuri preventive.
     Acestei cerinte ii raspunde in mod evident textul de lege criticat, care prevede in plus si calea de atac a recursului impotriva incheierii privind masurile preventive. Din aceasta perspectiva, art.141 alin. 1 din Codul de procedura penala nu contravine nici prevederilor constitutionale ale art.11 referitoare la dreptul international si dreptul intern si ale art.20 referitoare la tratatele internationale privind drepturile omului.
     Cat priveste critica in sensul ca art.141 alin.1 Cod procedura penala ar incalca si prevederile Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, referitoare la dreptul la doua grade de jurisdictie,  Curtea observa ca acest drept este prevazut de  art.2 din Protocolul aditional nr. 7 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care are urmatoarea redactare: "1.Orice persoana declarata vinovata de o infractiune de catre un tribunal are dreptul sa ceara examinarea declaratiei de vinovatie sau a condamnarii de catre o jurisdictie superioara. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
    2. Acest drept poate face obiectul unor exceptii in cazul infractiunilor minore, asa cum acestea sunt definite de lege, sau cand cel interesat a fost judecat in prima instanta de catre cea mai inalta jurisdictie ori a fost declarat vinovat si condamnat ca urmare a unui recurs impotriva achitarii sale."
   Curtea a constatat ca aceasta este neintemeiata pentru considerentele ce urmeaza:
     Dispozitiile art.141 alin. 1 din Codul de procedura penala prevad posibilitatea atacarii separat cu recurs, de procuror sau de inculpat, a incheierii date in prima instanta prin care se dispune luarea, revocarea, inlocuirea sau incetarea unei masuri preventive.
     Curtea a observat ca aceste dispozitii se refera la o hotarare care nu solutioneaza fondul cauzei, ci care priveste o masura procesuala provizorie, chiar daca aceasta este privativa de libertate. Inculpatul sau invinuitul poate cere punerea sa in libertate provizorie sub control judiciar sau pe cautiune, conform art.5 alin. 5 din Codul de procedura penala, in tot cursul procesului penal, iar daca nu mai exista temei care sa justifice mentinerea masurii preventive, aceasta trebuie revocata din oficiu sau la cerere, potrivit art.139 din Codul de procedura penala.
     Asadar, Curtea a constatat ca nu au incidenta in cauza prevederile art.2 pct. 1 din Protocolul aditional nr. 7 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care se refera la dreptul oricarei persoane "declarata vinovata de o infractiune penala" de a cere "examinarea declaratiei de vinovatie sau a condamnarii de catre o jurisdictie superioara", deci la dreptul la o cale de atac impotriva hotararii judecatoresti prin care se constata vinovatia penala a unei persoane, iar nu la dreptul la recurs impotriva incheierilor privind respingerea cererilor de revocare sau de inlocuire a masurii preventive.
     In sfarsit, Curtea a constatat ca nu se pune problema existentei unor neconcordante intre reglementarile internationale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, mentionate mai sus, reglementari care nu au incidenta in cauza, si legile interne, respectiv Codul de procedura penala (in speta, art. 141 alin. 1), si, prin urmare, retine ca nici prevederile art.20 alin. (2) din Constitutie nu sunt incalcate.
     Pe de alta parte, faptul ca legiuitorul nu a prevazut, separat, calea de atac impotriva incheierii prin care a fost respinsa cererea de revocare a unei masuri preventive sau cererea de inlocuire a unei masuri preventive cu o alta masura preventiva nu poate fi considerat neconformitate cu dispozitiile constitutionale, fiind atributul exclusiv al legiuitorului de a reglementa asemenea cai de atac, potrivit art.126 alin. (2) din Constitutie, care prevede: " Competenta instantelor judecatoresti si procedura de judecata sunt prevazute numai prin lege”.
     Apoi, trebuie subliniat si faptul ca prin Decizia nr.12 din 21.noiembrie.2005         2006, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 119 din  8 februarie 2006, s-a admis recursul in interesul legii si s-a stabilit ca „Incheierea data in prima instanta si in apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare, inlocuire sau incetare a arestarii preventive nu poate fi atacata, separat, cu recurs”.
     In conformitate cu dispozitiile art.414/2 alin.3, teza finala Cod procedura penala, dezlegarea data problemelor de drept judecate in recursurile in interesul legii este obligatorie pentru instante.
In ceea ce priveste prelungirea masurii preventive a obligarii de a nu pasari localitatea, prevazuta de art.145 Cod procedura penala, Curtea a constatat urmatoarele:
Asa cum se arata, prin incheierea din data 25.iulie.2006 prima instanta a dispus, in conformitate cu dispozitiile art.139 alin.1 Cod procedura penala, inlocuirea masurii arestului preventiv a inculpatului cu masura preventiva a obligarii de a nu parasi localitatea, prevazuta de art.145 Cod procedura penala.
Din examinarea acestui text rezulta ca aceasta masura preventiva poate fi luata  in cursul urmaririi penale de procuror  pe o durata de cel mult 30 de zile si poate fi prelungita tot de procuror pe durate de cate cel mult 30 de zile.
De aici a rezultat ca masura preventiva a obligarii de a nu parasi localitatea nu se ia de instanta pe o durata determinata, ci pe intreaga desfasurare a procesului si, pe cale de consecinta nu se pune problema prelungirii duratei acestei masuri in cursul judecatii, institutie, care, de altfel, nici nu este reglementata.
Faptul ca legiuitorul a instituit numai pentru faza urmaririi penale o durata maxima de 30 de zile in care invinuitul sau inculpatul este supus masurii obligarii de a nu parasi localitatea sau tara nu poate conduce la concluzia ca in acest mod s-ar crea o discriminare nejustificata a persoanelor aflate in faza judecatii, fata de care instanta poate dispune luarea masurii preventive pe intreaga durata a desfasurarii procesului. Aceasta imprejurare este justificata de necesitatea solutionarii cu celeritate a procesului penal si pentru evitarea obstructionarii cercetarii judecatoresti. Este evident ca situatiile in care se afla aceste persoane nu sunt similare, astfel incat tratamentul juridic nu poate fi decat diferentiat. De altfel, in conformitate cu prevederile art.139 din Codul de procedura penala, exista, oricand, posibilitatea revocarii masurii obligarii de a nu parasi localitatea, din oficiu sau la cerere, atunci cand nu mai exista temei pentru mentinerea masurii preventive. De asemenea, potrivit dispozitiilor art.141 din Codul de procedura penala, incheierea data in prima instanta si in apel, prin care se dispune luarea, revocarea, inlocuirea sau mentinerea unei masuri preventive, cum este si cea a obligarii de a nu parasi tara, poate fi atacata separat cu recurs.
Ori, in momentul inlocuirii masurii preventive a arestului preventiv cu masura preventiva a obligarii de a nu pasari localitatea, recurentul-inculpat a avut posibilitatea atacarii cu recurs a incheierii de inlocuire, incheiere care nu a fost recurata de inculpat.
Apoi, se impune a arata ca, din examinarea preambulului incheierii de inlocuire - fl. 290, rezulta ca tocmai recurentul-inculpat, prin aparatorul ales, a fost cel care a solicitat inlocuirea masurii arestului preventiv cu masura preventiva a obligarii de a nu parasi localitatea.
De altfel, cu privire la constitutionalitatea  dispozitiilor privind durata masurii preventive a obligarii de a nu parasi localitatea in cursul judecatii, s-a pronuntat, implicit si Curtea Constitutionala prin Decizia nr.352 din 23.09.2004 si prin Decizia nr.442 din data de 30.05.2006, care a examinat constitutionalitatea dispozitiilor art.145/1 Cod procedura penala (obligarea de a nu parasi tara), deoarece, potrivit art-145/1 alin.2 Cod procedura penala, „Dispozitiile art.145 se aplica in mod corespunzator si in cazul obligarii de a nu parasi tara”.
Luarea in cursul judecatii a masurii preventive a obligarii de a nu parasi localitatea fiind pe intreaga durata a desfasurarii procesului, asa cum s-a dispus prin incheierea de inlocuire a masurii arestului preventiv, prelungirea dispusa de prima instanta este lipsita de eficienta juridica.
Nefiind reglementata institutia prelungirii duratei masurii preventive a obligarii de a nu parasi localitatea in cursul judecatii, nu exista cale  de atac  impotriva acestei masuri, care, de altfel, ar fi si lipsita de eficienta in conditiile in care aceasta masura s-a luat  pe intreaga durata a desfasurarii procesului.
Avand in vedere considerentele de mai sus, in temeiul art.385/15 pct.1 lit.a Cod procedura penala, s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-inculpat.
            Decizia penala 197/9.03.2007