ROMANIA
DOSAR NR. ……………..
JUDECATORIA SECTORULUI 4 BUCURESTI – SECTIA CIVILA
SENTINTA CIVILA NR.
SEDINTA PUBLICA DE LA 29.10.2008
INSTANTA CONSTITUITA DIN
PRESEDINTE - ……………..
GREFIER - ………………….
Pe rol solutionarea cererii de chemare in judecata formulata de reclamantii ………………………., impotriva paratilor STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL DE FINANTE, MUNICIPIUL BUCURESTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S.C. AVL BERCENI S.A., ……………., avand ca obiect – revendicare.
Dezbaterile in fond asupra cauzei au avut loc in sedinta publica din 15.10.2008, sustinerile partilor fiind consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, care face parte integranta din prezenta hotarare si cand, avand nevoie de timp pentru a delibera, instanta a amanat succesiv pronuntarea la 22.10.2008 si la 29.10.2008.
INSTANTA
Deliberand asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea inregistrata pe rolul acestei instante sub nr. 9966/4 la data de 31.07.2006, reclamantii ……………….. au chemat in judecata pe paratii STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL DE FINANTE, MUNICIPIUL BUCURESTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S.C. AVL BERCENI S.A., ………………….., pentru ca instanta sa oblige paratii sa lase imobilul situat in ………………….., in deplina proprietate si linistita posesie a reclamantilor.
In motivare, reclamantii au aratat in esenta ca sunt proprietarii imobilului revendicat in temeiul actului de vanzare-cumparare autentificat la data de 30.03.1977, imobilul fiind preluat de stat in anul 1985, in temeiul Decretului nr. 223/1974.
Se apreciaza ca preluarea imobilului de catre stat s-a facut fara titlu valabil, in raport de criteriile cuprinse in art. 6 din Legea nr. 213/1998, atat pentru ca formalitatile prevazute de Decretul nr. 223/1974 nu au fost respectate, cat si pentru ca acest decret contravine dispozitiilor Constitutiei din 1965 privind ocrotirea proprietatii.
Ca atare, sustin reclamantii, titlul lor este preferabil fata de titlul paratilor Micliuc, care au cumparat imobilul (prin contractul de vanzare-cumparare din 5.10.1996) de la un neproprietar, titlul reclamantilor fiind intaiul transcris.
In dovedirea cererii, intemeiata in drept pe disp. art. 480 C.civ., ale Legii nr. 213/1998, ale art.1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului, ale Declaratiei universala a drepturilor omului si ale Constitutiei, reclamantii au solicitat administrarea probei cu inscrisuri.
Prin intampinare (f. 26), paratii ……………………….. au ridicat exceptia autoritatii lucrului judecat, aratand in esenta ca printr-o actiune in revendicare anterioara, introdusa la 20.12.2000, reclamantii au solicitat obligarea paratilor sa lase acelasi imobil in proprietatea si posesia reclamantilor, solicitand compararea titlurilor partilor. Aceasta actiune a fost respinsa, in mod irevocabil, prin decizia civila nr. 709/25.02.2003 pron. de Curtea Suprema de Justitie – sectia civila, intrata in puterea lucrului judecat.
In dovedirea apararilor formulate, intemeiate in drept pe disp. art. 1200 – 1201 C.civ., art. 163 – 166 C.pr.civ., paratii au solicitat administrarea probei cu inscrisuri.
Prin sent.civ. nr. 6018/26.10.2006, Judecatoria sectorului 4 Bucuresti a admis exceptia autoritatii lucrului judecat si a respins actiunea pentru acest considerent, statuand in esenta ca exista identitate de parti, obiect si cauza intre cele doua pricini.
Sentinta a fost confirmata in apel, prin dec.civ. nr. 909/A/29.06.2007 pron. de Tribunalul Bucuresti – sectia a IV-a civila.
Prin dec.civ. nr. 140/29.01.2008 pron. de C.A. Bucuresti, sectia a III-a civila, a fost admis recursul reclamantilor si s-a dispus rejudecarea cauzei de catre prima instanta, pentru motivele ce vor fi analizate pe larg in cuprinsul prezentei sentinte.
Cauza a fost inregistrata pe rolul acestei instante sub nr. 1660/4 la data de 21.02.2008.
In cauza a fost incuviintata pentru parti si administrata proba cu inscrisuri.
Cu ocazia rejudecatii, paratii au depus intampinare, prin care au ridicat exceptia inadmisibilitatii actiunii in revendicare de drept comun, in raport de dispozitiile Legii 10/2001, iar pe fond, au solicitat respingerea actiunii, ca neintemeiata, aratand ca au fost de buna-credinta, iar contractul de vanzare-cumparare este valabil, nefiind anulat.
Prin incheierea interlocutorie de la 21.05.2008 (f. 28) instanta a respins exceptia inadmisibilitatii, ca neintemeiata.
Analizand materialul probator administrat, instanta retine urmatoarele:
1. Situatia de fapt:
Prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 1984/30.03.1977 la Notariatul de Stat sector 5 Bucuresti, reclamantii …………………… au cumparat imobilul (apartament compus din 3 camere) situat in ……………….
Imobilul a fost preluat de stat prin Decizia nr. 2517/13.12.1988 emisa de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Mun. Bucuresti, in temeiul Decretului nr. 223/1974, dupa cum urmeaza: a) cota de ? din dreptul de proprietate, apartinand lui …………, a fost preluata de stat fara plata, retinandu-se ca acesta a plecat temporar in strainatate, iar la expirarea vizei acordate nu s-a mai inapoiat; b) cota de ? din dreptul de proprietate, apartinand lui ………., a fost preluata de stat cu plata, retinandu-se ca acesteia i s-a aprobat plecarea definitiva din tara.
Ulterior, invocandu-se dispozitiile Legii nr. 112/1995, Primaria Mun. Bucuresti, prin mandatar SC AVL BERCENI SA, a vandut apartamentul situat in ………………… (fost sector 5, anterior reorganizarii administrative din anul 1978) paratilor ………………….., chiriasi, potrivit contractului de inchiriere nr. 60110/9.08.1994.
Din adresele emise de Primaria Mun. Bucuresti – Directia Juridic, Contencios si Legislatie (f. 47 si 50) rezulta ca reclamantii …………………. nu au formulat cerere de restituire a imobilului, in temeiul Legii nr. 112/1995, insa au depus in temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea nr. 3336/13.08.2001, nesolutionata pana in prezent.
2. Litigiul anterior:
Prin sentinta civila nr. 318/21.03.2001 pron. de Tribunalul Bucuresti – sectia a III-a civila a fost admisa actiunea in revendicare formulata de reclamantii ………………. impotriva paratilor ……………….. si Primaria Mun. Bucuresti, avand ca obiect imobilul situat in ………………………..
S-a retinut in esenta ca reclamantii sunt proprietarii imobilului, in temeiul actului de vanzare-cumparare din anul 1977, ca Decretul nr. 223/1974 nu constituie un titlu valabil in favoarea statului, fiind contrar Constitutiei din 1965 si Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, ca in urma compararii titlurilor, se impune concluzia ca titlul de proprietate al reclamantilor este preferabil, intrucat statul neproprietar nu putea instraina un bun ce nu-i apartinea.
Apelul declarat de parati a fost respins ca nefondat prin decizia civila nr. 551/A/10.12.2001 pron. de C.A. Bucuresti, sectia a III-a civila, amplu argumentata, prin care s-a retinut in esenta ca imobilul a fost preluat de stat fara titlu valabil, dreptul de proprietate fiind in continuare in patrimoniul reclamantilor. Curtea a statuat ca „sentinta apelata a procedat la compararea titlurilor de proprietate, care este de esenta acestei actiuni create de jurisprudenta si a considerat pe bun drept ca titlul reclamantilor probeaza un drept de proprietate preferabil.”
Recursurile declarate de parati impotriva acestei decizii au fost admise prin dec.civ. nr. 709/25.02.2002 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, sectia civila, care a desfiintat hotararile anterioare si pe fond, a respins actiunea, ca nefondata.
Curtea Suprema de Justitie a retinut, in motivarea deciziei sale, doua aspecte esentiale:
a) imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, in raport de dispozitiile Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, adoptate la 17.01.1996, iar dispozitiile Legii nr. 112/1995 si ale Normelor Metodologice de aplicare sunt incidente in cauza, imobilul fiind cumparat legal de paratii ………;
b) paratii ……….. au fost de buna-credinta si s-au aflat intr-o eroare comuna si invincibila cu privire la calitatea de proprietar al statului instrainator. Eroarea comuna si invincibila („principiul validitatii aparentei in drept”) este un mod originar de dobandire a proprietatii, dreptul de proprietate nascut in patrimoniul paratilor fiind opozabil tuturor, inclusiv adevaratului proprietar. Ca atare, „se exclude orice operatiune de comparare a celor doua titluri al proprietarului real (sic!) si al tertului, acordandu-se prioritate principiului ocrotirii bunei credinte, in vederea protejarii sigurantei si stabilitatii circuitului civil”.
Se observa caracterul contradictoriu al motivarii deciziei, intrucat daca s-a retinut ca imobilul a fost preluat de stat cu titlu, atunci titlul paratilor era preferabil, fiind dobandit de la adevaratul proprietar, nemaifiind necesara motivarea de la lit.b, care porneste (in mod logic si necesar) de la premisa contrara, ca imobilul a fost preluat de stat fara titlu valabil, proprietatea asupra acestuia fiind dobandita de parati in temeiul erorii comune si invincibile („aparentei in drept”).
Ceea ce intereseaza insa in prezenta cauza este ca instanta suprema, prin decizie irevocabila asupra fondului cauzei, a statuat ca paratii ………….. sunt proprietarii imobilului revendicat in prezenta cauza.
3. Decizia Curtii de Apel:
Fara a nega existenta autoritatii lucrului judecat, din perspectiva dreptului intern aplicabil (art. 1201 C.civ. si art. 166 C.pr.civ.), Curtea de apel a considerat ca pentru a putea trece la analiza triplei identitati – de parti, obiect si cauza – este necesar sa se constate, in prealabil, ca prin prima hotarare irevocabila s-a rezolvat in fond litigiul intre parti, „importanta considerentelor fiind, in acest caz, decisiva”.
Curtea de apel a retinut in esenta ca, desi instanta suprema a fost investita cu o actiune in revendicare, care presupune compararea titlurilor partilor si examinarea valabilitatii titlului statului, instanta suprema a retinut „buna-credinta a tertilor cumparatori”, cu consecinta excluderii oricarei operatiuni de comparare a titlurilor partilor.
Ca atare, concluzioneaza Curtea, instanta suprema nu s-a pronuntat asupra actiunii cu care a fost investita, intemeiata pe art. 480 – 481 C.civ., ci a modificat in mod nelegal cauza cererii de chemare in judecata cu care a fost investita, prin solutionarea cererii exclusiv prin raportare la Legea nr. 10/2001, lege noua, intervenita pe parcursul procesului. Curtea de apel da in continuare de inteles ca, procedand in acest mod, instanta suprema a incalcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Curtea de apel a apreciat ca, daca s-ar retine in aceste conditii autoritatea lucrului judecat, s-ar incalca dreptul de acces la o instanta, ca o componenta esentiala a dreptului la un proces echitabil. Invocand jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Golder c. Marii Britanii, hotararea din 21.02.1975, Sabin Popescu c. Romaniei, hotararea din 2.03.2004 si Lungoci c. Romaniei, hotararea din 26 ianuarie 2006), Curtea a apreciat ca este necesara analizarea in fond a pretentiilor si apararilor deduse judecatii, iar nu o excludere formala a cercetarii fondului. Apreciind ca solutionarea cauzei prin invocarea exceptiei autoritatii lucrului judecat s-a facut nelegal, Curtea de apel a admis recursul si a trimis cauza spre rejudecare primei instante.
4. In drept:
A. Prin dec.civ. nr. 140/29.01.2008 pron. de C.A. Bucuresti, sectia a III-a civila s-a retinut caracterul nelegal al „invocarii” exceptiei autoritatii lucrului judecat si s-a trimis cauza spre judecare in fond.
Potrivit art. 315 alin.1 C.pr.civ., in caz de casare, hotararile instantei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate (…) sunt obligatorii pentru judecatorii fondului. Se impune asadar cercetarea in fond a cauzei deduse judecatii, fara a fi posibila admiterea exceptiei autoritatii lucrului judecat.
Se poate insa lesne constata ca prin considerentele care justifica solutia adoptata, Curtea de apel nu a retinut nici un moment ca nu ar exista autoritate de lucru judecat, ci a criticat pentru nelegalitate hotararea irevocabila pronuntata in litigiul anterior dintre parti, invocand exigentele deduse din art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Cu toate acestea, potrivit jurisprudentei relevante a Curtii Europene a Drepturilor Omului, autoritatea de lucru judecat si stabilitatea hotararilor judecatoresti definitive constituie elemente esentiale ale dreptului la un proces echitabil si ale preeminentei dreptului.
De aceea, instanta considera necesar sa verifice in ce masura exista totusi autoritate de lucru judecat, intrucat o concluzie afirmativa va avea consecinte inerente cu privire la solutia asupra fondului, tocmai pentru a nu determina o (noua) incalcare a dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si de art. 21 alin.3 din Constitutie.
Totodata, efectele hotararii irevocabile anterioare (dec.civ. nr. 709/25.02.2002 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, sectia civila) trebuie analizate si din perspectiva articolului 1 din Protocolul aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului (in continuare, „Protocolul nr.1”).
B. Potrivit art. 1201 C.civ., exista putere de lucru judecat atunci cand a doua cerere in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facuta de ele si in contra lor in aceeasi calitate.
Instanta constata ca exista identitate de parti, obiect si cauza intre prezenta cerere de chemare in judecata si cea care a fost solutionata irevocabil prin 318/21.03.2001 pron. de Tribunalul Bucuresti – sectia a III-a civila, astfel cum a fost modificata prin dec.civ. nr. 709/25.02.2002 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, sectia civila.
Astfel, in primul proces au participat in calitate de reclamanta, reclamantii din prezenta cauza, ……………, iar in calitate de parati, intre altii, …………….., paratii din prezenta cauza.
In ce priveste obiectul celor doua actiuni, inteles atat ca pretentie concreta, cat si ca drept subiectiv invocat, instanta constata ca prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a III-a civila, reclamanta a formulat o actiune in revendicare impotriva paratilor Primaria Mun. Bucuresti, ……………..
Tot o actiune in revendicare, a aceluiasi imobil situat in …………., impotriva paratilor ……………. (si a altor parati) a fost formulata si in prezenta cauza, motiv pentru care se impune concluzia existentei identitatii de obiect intre cele doua cauze.
Cauza cererii de chemare in judecata (causa debendi, fundamentul pretentiei), inteleasa ca situatie de fapt calificata juridic, este de asemenea identica in ambele actiuni, fiind vorba despre calitatea de proprietari a reclamantilor, calitate care nu s-a stins prin preluarea imobilului de catre stat, intrucat aceasta preluare nu s-a facut cu titlu valabil si nu a fost apta sa transmita proprietatea in patrimoniul statului; de asemenea, faptul ca paratii au cumparat de la un neproprietar, ceea ce inseamna ca titlul reclamantilor este preferabil fata de titlul paratilor, fiind mai vechi, transcris anterior si mai bine caracterizat.
Nu pot fi primite sustinerile reclamantilor, din primul ciclu procesual, in sensul ca nu ar exista autoritate de lucru judecat, intrucat in primul litigiu nu s-ar fi solicitat compararea titlurilor.
Actiunea in revendicare este actiunea proprietarului neposesor impotriva posesorului neproprietar, prin care se solicita recunoasterea dreptului de proprietate in patrimoniul reclamantului si, pe acest temei, obligarea paratului la restituirea posesiei.
Potrivit unei doctrine si jurisprudente vechi si constante, in cazul in care ambele parti exhiba titluri de proprietate, provenind de la autori diferiti, actiunea in revendicare se solutioneaza, in principiu, prin compararea titlurilor prezentate de parti, pentru a stabili care dintre acestea este mai bine caracterizat. Este exact ceea ce au facut Tribunalul si Curtea de apel, in primul litigiu.
Pe de alta parte, revendicarea nu se solutioneaza intotdeauna, in mod obligatoriu, prin comparare de titluri, cum pare a considera Curtea de apel prin decizia de trimitere, intrucat compararea de titluri intervine numai atunci cand paratul opune un titlu translativ de proprietate, provenind de la un autor diferit de cel al reclamantului.
In raport de relativitatea efectelor contractelor si in lipsa unui sistem de publicitate imobiliara coerent, cu efect constitutiv al inscrierilor in cartea funciara, doctrina si practica au ajuns la concluzia ca in acest caz va avea castig de cauza cel al carui titlu provine de la autorul al carui drept este preferabil.
In situatia in care insa paratul opune un mod originar de dobandire al dreptului de proprietate, precum uzucapiunea (in conditiile art. 1841 C.civ.), daca instanta ajunge la concluzia ca opereaza uzucapiunea, nu se mai impune nici un fel de comparare de titluri, in sensul precizat, intrucat uzucapiunea (spre deosebire de conventie) constituie un mod originar si absolut de dobandire a dreptului de proprietate; daca opereaza uzucapiunea, in mod evident dreptul proprietarului initial este stins.
Rationamentul este similar in cazul dobandirii proprietatii bunurilor mobile prin posesia de buna credinta (art. 1909 alin.1 C.civ.).
In doctrina si jurisprudenta este relativ controversata existenta altui mod originar de dobandire a dreptului de proprietate asupra unui imobil, respectiv dobandirea imobilului de catre un tert de buna-credinta, prin act translativ cu titlu oneros, si in conditiile erorii comune si invincibile. In lipsa unui text legal explicit s-a dedus un principiu din unele texte legale care fac aplicarea regulii aparentei in drept, ajungandu-se la concluzia ca eroarea comuna si invincibila este un fapt juridic complex, care constituie un mod originar de dobandire a dreptului de proprietate, actul translativ de proprietate incheiat cu un neproprietar fiind doar un element constitutiv al acestui fapt juridic complex.
Instanta nu considera necesar sa faca aprecieri asupra temeiniciei acestei constructii juridice, ori asupra aplicabilitatii sale (contestabile) in contextul vanzarii de catre stat a imobilelor nationalizate, aceste aspecte fiind dezbatute in mod amplu in doctrina si jurisprudenta.
Ceea ce intereseaza in acest context este doar faptul ca o parte semnificativa a practicii judiciare, indeosebi a Curtii de Casatie insesi, recunoaste efectele achizitive de proprietate ale erorii comune si invincibile (adesea fara a face o distinctie suficienta intre simpla buna credinta si eroarea comuna – a se vedea, pentru amanunte, considerentele Curtii Europene a Drepturilor Omului in cauza Paduraru c. Romaniei), considerand ca aceasta constituie un mod originar de dobandire a dreptului de proprietate de catre tertii achizitori, concluzie care, in mod logic, exclude compararea titlurilor partilor.
Este prin urmare eronata opinia sustinuta de Curtea de apel, potrivit actiunea in revendicare nu putea fi solutionata decat prin compararea titlurilor, iar Curtea Suprema de Justitie ar fi schimbat in mod nelegal cauza actiunii, de vreme ce nu ar fi comparat titlurile partilor.
Instanta investita cu o cerere in revendicare este tinuta sa stabileasca cine este proprietarul imobilului, aplicand in acest sens toate regulile de drept incidente in cauza, si aceasta chiar daca respectivele reguli de drept nu au fost invocate explicit de reclamant, ori de parat, prin apararile sale. Cauza cererii de chemare in judecata nu se rezuma la situatia de fapt, insa nu poate fi confundata nici cu temeiul de drept indicat de reclamant, care poate fi eronat ori incomplet. Instanta trebuie sa solutioneze litigiul dedus judecatii in temeiul normelor de drept aplicabile acestuia, pe care este obligata sa le cunoasca (jura novit curia).
In concluzie, nu depaseste limitele investirii sale instanta care respinge cererea in revendicare – intemeiata pe caracterul preferabil al titlului reclamantului – pe considerentul ca paratul este proprietar, in temeiul unui mod originar de dobandire, precum ocupatiunea, uzucapiunea, posesia de buna-credinta a bunurilor mobile, ori eroarea comuna si invincibila. Procedand in acest mod, instanta solutioneaza fondul actiunii in revendicare, stabilind care parte are calitatea de proprietar, iar daca hotararea astfel pronuntata este irevocabila, o noua judecata asupra aceleiasi chestiuni nu mai este posibila, chiar daca modalitatea de solutionare ar fi diferita (spre exemplu, prin compararea titlurilor, iar nu prin retinerea unui mod originar de dobandire a proprietatii de catre una din parti).
In raport de considerentele expuse, instanta apreciaza ca in cauza exista autoritate de lucru judecat, prin raportare la dec.civ. nr. 709/25.02.2002 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, sectia civila, in conditiile art. 1201 C.civ. si art. 166 C.pr.civ.
Instanta suprema s-a pronuntat asupra fondului, retinand pe de-o parte preluarea valabila (cu titlu) a imobilului de catre stat, iar pe de alta parte (cumva contradictoriu, pentru ca prima constatare era suficienta pentru a retine caracterul preferabil al titlului paratilor) existenta erorii comune si invincibile („aparenta in drept”) ca mod originar de dobandire, care inlatura necesitatea compararii titlurilor.
C. In jurisprudenta sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a analizat de mai multe ori incalcarea autoritatii lucrului judecat, din perspectiva dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Conventie.
Astfel, in cauza Brumarescu c. Romaniei, Curtea a statuat ca dreptul la un proces echitabil in fata unei instante, garantat de art. 6 alin. 1 din conventie, trebuie interpretat in lumina preambulului conventiei, care enunta preeminenta dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care inseamna, intre altele, ca o solutie definitiva a oricarui litigiu nu trebuie rediscutata. Ca atare, solutia Curtii Supreme de Justitie (prin care s-a admis un recurs in anulare impotriva unei hotarari irevocabile) a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice si dreptul reclamantului la un proces echitabil, in sensul art. 6 alin. 1 din conventie.
Mai mult, in opinia concurenta a judecatorului Rozakis, s-a apreciat in mod elocvent ca „atunci cand un sistem judiciar confera unei instante competenta de a pronunta hotarari definitive, iar apoi permite ca acestea sa fie anulate de niste proceduri ulterioare, este afectata nu numai securitatea juridica, dar este discutabila insasi existenta instantei, aceasta neavand in substanta nici o competenta sa dispuna definitiv asupra unei chestiuni juridice.” Cu alte cuvinte, daca nesocotirea autoritatii lucrului judecat este posibila intr-o procedura ulterioara, devine discutabil daca partile au beneficiat cu adevarat de un „acces la o instanta”, de vreme ce stabilitatea hotararilor judecatoresti este de esenta acestora.
In opinia concurenta a judecatorilor Sir Nicolas Bratza si Zupancic s-a apreciat de asemenea ca dreptul de acces la o instanta ar fi si el iluzoriu, daca ordinea juridica a unui stat contractant ar permite ca o hotarare judecatoreasca definitiva si obligatorie sa fie lasata fara efect intr-o procedura ulterioara; in acest caz, incalcarea principiului stabilitatii raporturilor juridice constituie o incalcare a dreptului de acces la justitie, intrinsec dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Conventie.
Aceasta jurisprudenta a fost reiterata ulterior, atat impotriva Romaniei, cat si impotriva altor state est – europene (a se vedea indeosebi cauza Ryabykh c. Rusiei, hotararea din 24.07.2003)
In cauza Societatea Comerciala "Masinexportimport Industrial Group" - S.A. impotriva Romaniei (hotararea din 1.12.2005), Curtea a statuat ca dreptul la un proces echitabil in fata unei instante, garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie, trebuie interpretat in lumina preambulului Conventiei, care enunta preeminenta dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care inseamna, printre altele, ca solutia data intr-un mod definitiv oricarui litigiu de catre instante nu trebuie repusa in discutie (cauza Brumarescu, precitata, paragraful 61).
In virtutea acestui principiu, nici una dintre parti nu este indreptatita sa solicite supervizarea unei hotarari definitive si executorii cu singurul scop de a obtine rejudecarea procesului si o noua hotarare in privinta sa. Instantele de control nu trebuie sa utilizeze puterea lor de supervizare decat pentru a corecta erorile de fapt sau de drept si erorile judiciare, si nu pentru a proceda la o noua judecata. Supervizarea nu trebuie sa devina un apel deghizat, si simplul fapt ca pot exista doua puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauza. Nu se poate deroga de la acest principiu decat atunci cand motive substantiale si imperioase impun aceasta (Cauza Riabykh impotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).”
Rezulta prin urmare ca simplul fapt ca asupra unei chestiuni de drept pot exista mai multe pareri nu justifica redeschiderea procedurii, prin formularea unei cai extraordinare de atac. Pentru identitate de ratiune, cu atat mai mult nu este permisa ignorarea autoritatii lucrului judecat si rejudecarea aceleiasi cauze, intr-un litigiu ulterior, pe motiv ca instantele investite cu al doilea litigiu considera ca prima hotarare irevocabila ar fi nelegala.
De altfel, din hotararea pronuntata de Curtea Europeana in cauza Societatea Comerciala "Masinexportimport Industrial Group" - S.A. impotriva Romaniei rezulta foarte clar ca incalcarea principiului securitatii raporturilor juridice si, in consecinta, incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie, nu rezulta doar din interventia ulterioara a procurorului general intr-un proces civil la care nu a fost parte, ci si repunerea in discutie a unei hotarari definitive care dobandise autoritate de lucru judecat si fusese, in plus, executata.
Se constata ca Curtea de apel critica hotararea irevocabila anterioara, pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, pe motiv ca s-ar fi schimbat nelegal cauza actiunii, prin aplicarea unei legi adoptate pe parcursul procesului (Legea nr. 10/2001), precum si pentru ca instanta nu a procedat la compararea titlurilor.
Aplicand principiile rezultate din jurisprudenta Curtii Europene in prezenta cauza, aceste critici nu pot fi insa retinute, intrucat. Dupa cum rezulta din considerentele ce preced (supra, lit.B) hotararea irevocabila a Curtii Supreme de Justitie a solutionat fondul cauzei, intrand in puterea lucrului judecat si nu poate fi cenzurata, pe cale ocolita, de alta instanta (fie si instanta de recurs), intr-un litigiu ulterior.
Ca atare, ignorarea hotararii irevocabile anterioare si rejudecarea fondului cauzei, cu riscul pronuntarii unei solutii opuse fata de cea adoptata in litigiul anterior, incalca ele insele dreptul de acces la o instanta si dreptul la un proces echitabil, in sensul art. 6 par.1 din Conventie, care presupun, ca o componenta esentiala, respectarea stabilitatii raporturilor juridice si a caracterului obligatoriu al hotararilor definitive (in dreptul intern, irevocabile), care nu mai pot fi repuse in discutie, in acelasi litigiu, ori intr-un litigiu ulterior.
Acest aspect a fost de altfel ignorat de Curtea de apel, care a absolutizat un alt aspect al dreptului de acces la o instanta, anume ca restrangerea dreptului, decurgand din invocarea autoritatii lucrului judecat, sa nu aiba caracter disproportionat.
Analizand insa cauza Lungoci c. Romaniei (hotararea din 7.07.2006), invocata in decizia de trimitere, se constata ca situatia litigioasa era cu totul diferita, in sensul ca instantele au respins a doua actiune a reclamantei pe motiv ca ar exista autoritate de lucru judecat, cu toate ca intre timp fusese pronuntata o hotarare judecatoreasca de natura sa schimbe esential constatarile din litigiul anterior, ceea ce putea echivala cu o cauza noua. Curtea a constatat ca instantele nu au explicat suficient pretinsa identitate de cauza si au lasat practic fara efect hotararea judecatoreasca pronuntata ulterior primului litigiu.
Niciunul din elementele particulare care au determinat Curtea sa retina o incalcare a art. 6 par.1 din Conventie, prin invocarea autoritatii lucrului judecat de catre instantele nationale, nu se regaseste in prezenta cauza.
D. Totodata, in raport de o jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului (e.g., cauzele Brumarescu c. Romaniei, "Masinexportimport Industrial Group" - S.A. impotriva Romaniei, Raicu c. Romaniei) hotararea irevocabila a Curtii Supreme de Justitie, prin care s-a statuat ca paratii …………. sunt proprietarii imobilului, constituie un „bun” in sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, iar reanalizarea in fond a chestiunii proprietatii, cu concluzia ca titlul reclamantilor ar fi preferabil, ar constitui atat o incalcare a dreptului la un proces echitabil, cat si o grava incalcare a dreptului de proprietate al paratilor, in sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
In raport de aceste considerente, dar si de exigentele impuse de art. 315 alin.1 C.pr.civ., instanta apreciaza ca se impune respingerea in fond a actiunii in revendicare, intrucat, prin efectul deciziei nr. 709/25.02.2002 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, sectia civila, paratii sunt proprietarii imobilului si nu pot fi evinsi intr-o actiune in revendicare ulterioara.
E. In subsidiar fata de considerentele expuse, daca s-ar face cu totul abstractie de litigiul purtat anterior intre parti (ceea ce, in opinia instantei, ar fi nelegal) se impune analiza efectelor Legii nr. 10/2001, ca lege speciala, asupra actiunii in revendicare formulata de reclamanti. Aceasta intrucat, spre deosebire de litigiul anterior, care a inceput anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, prezenta actiune a fost introdusa dupa intrarea in vigoare a aceleiasi legi.
Spre deosebire de Legea nr. 112/1995, care a reglementat exclusiv situatia imobilelor preluate cu titlu valabil (chiar daca, in fapt, a fost aplicata si unor imobile preluate fara titlu valabil, ceea ce a generat numeroase litigii precum cauza de fata; pentru detalii asupra evolutiei adesea contradictorii a practicii administrative si judiciare relevante, a se vedea hotararea pronuntata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Paduraru c. Romaniei), Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reglementeaza situatia atat a imobilelor preluate cu titlu valabil, cat si a imobilelor preluate fara titlu valabil (considerand, pe drept cuvant, ca si acestea au fost preluate intr-o maniera abuziva de statul comunist, de aceasta data termenul avand o conotatie preponderent politica si morala).
Potrivit art. 1 alin.1 si 2, coroborat cu art. 2 alin.1 (indeosebi literele g si h) din Legea nr. 10/2001, aceasta lege are ca obiect restituirea tuturor imobilelor preluate in mod abuziv, indiferent daca aceasta preluara s-a facut cu titlu valabil, ori fara un astfel de titlu.
Art. 2 alin.2 din lege dispune totodata ca persoanele ale caror imobile au fost preluate fara titlu valabil isi pastreaza calitatea de proprietar, avuta la data preluarii, pe care o exercita (doar) dupa primirea deciziei sau hotararii judecatoresti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Art. 18 din lege dispune ca masurile reparatorii se stabilesc numai in echivalent si in cazul in care imobilul a fost instrainat cu respectarea dispozitiilor legale, iar art. 45 din lege instituie un termen de prescriptie de 18 luni pentru dreptul la actiune in nulitatea actelor de instrainare, indiferent de cauza acesteia.
Nu in ultimul rand, potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea termenului de decadere, prevazut de lege pentru formularea notificarii, atrage pierderea dreptului de a solicita masuri reparatorii in natura sau prin echivalent.
Din ansamblul acestor dispozitii legale rezulta ca legiuitorul a inteles sa dea alta reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun, situatiei in care statul care a preluat imobilul fara titlu valabil a vandut imobilului unei terte persoane, ceea ce echivaleaza cu vanzarea bunului altuia.
Potrivit dreptului comun, intr-o asemenea situatie, adevaratul proprietar are la dispozitie actiunea in revendicare, aceasta urmand a fi admisa pe fond, sub rezerva apararilor intemeiate pe uzucapiunea scurta, ori pe regulile specifice din materia cartii funciare.
Dimpotriva, potrivit Legii nr. 10/2001, intr-o astfel de situatie, persoana indreptatita la masuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, si anume, prin raportare la valoarea de circulatie a imobilului, insa numai daca a formulat notificare in termenele si conditiile prevazute de legea speciala.
Principala lacuna a Legii nr. 10/2001 o constituie, inca de la intrarea sa in vigoare, omisiunea unei reglementari exprese cu privire la posibilitatea de a formula actiune in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in aceasta ipoteza.
Intrebarea care se poate pune este, in rezumat, daca adevaratul proprietar are un drept de optiune intre aplicarea regulilor de drept material din Legea nr. 10/2001, respectiv ale Codului civil, ori daca aplicarea regulilor de drept material din Legea nr. 10/2001 este obligatorie, potrivit adagiului „legea generala deroga de la legea speciala” (specialia generalibus derogant).
Din punct de vedere procesual, instanta este obligata sa aplice cauzei deduse judecatii dispozitiile de drept material ce reglementeaza raportul juridic litigios, si pe care este obligata sa le cunoasca, si aceasta chiar daca reclamantii nu au invocat, in cuprinsul cererii de chemare in judecata, prevederile Legii nr. 10/2001.
Cauza cererii de chemare in judecata, inteleasa ca fundament al raportului juridic litigios, respectiv ca situatie de fapt calificata juridic, o constituie dreptul de proprietate asupra imobilului instrainat de statul neproprietar unei terte persoane.
Dupa cum s-a retinut deja in cele ce preced, cauza cererii de chemare in judecata nu se rezuma la situatia de fapt, insa nu poate fi confundata nici cu temeiul de drept indicat de reclamant, care poate fi eronat ori incomplet; instanta trebuie sa solutioneze litigiul dedus judecatii in temeiul normelor de drept aplicabile acestuia.
A accepta teza potrivit careia dispozitiile de drept material ale Legii nr. 10/2001 nu ar fi aplicabile, intrucat reclamantii nu si-au intemeiat actiunea pe dispozitiile Legii nr. 10/2001, ar insemna, prin reducere la absurd, ca norme de drept material imperative, de ordine publica, sa fie ori nu aplicabile dupa cum reclamantii consimt ori nu la aplicarea lor. O astfel de solutie este in mod evident inacceptabila, ea fiind de altfel in contradictie cu notiunea de cauza a cererii de chemare in judecata, astfel cum a fost expusa in considerentele ce preced, dar si cu exigentele constitutionale privitoare la egalitatea cetatenilor in fata legii.
Instanta, in temeiul principiului disponibilitatii (art.129 alin.6 C.pr.civ.), nu poate modifica obiectul ori cauza actiunii, insa este indreptatita si obligata sa dea eficienta normelor de drept substantial si procedural aplicabile actiunii formulate.
Prin urmare, numai neintelegerea conceptului juridic de cauza, precum si a principiului disponibilitatii poate sta la baza afirmatiei potrivit careia, prin aplicarea dispozitiilor de drept material din cuprinsul Legii nr. 10/2001, instanta ar „schimba obiectul si cauza” prezentei actiuni.
Daca din punct de vedere procesual este asadar indiscutabil ca instanta trebuie sa dea eficienta normelor de drept substantial aplicabile actiunii formulate, trebuie clarificata chestiunea daca aplicarea prevederilor de drept substantial din cuprinsul Legii nr. 10/2001 este obligatorie, ori facultativa, fiind posibil ca reclamantul sa invoce si sa obtina aplicarea exclusiva a regulilor de drept comun.
Chiar daca Legea nr. 10/2001 nu reglementeaza suficient de clar acest aspect, instantele judecatoresti nu pot refuza sa judece aceasta chestiune, sub cuvant ca legea nu prevede, este intunecata ori neindestulatoare (art. 3 C.civ.), fiind tinute sa limpezeasca intelesul normelor juridice aplicabile.
Relativ recent, Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a pronuntat in Sectii Unite asupra acestei chestiuni, printr-o decizie in interesul legii din data de 9 iunie 2008, statuand, cu privire la actiunile intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, in sensul urmator:
a) concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres in legea speciala;
b) In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala (Legea nr. 10/2001) si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, conventia are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice;
Interpretarea primei teze a dispozitivului deciziei in discutie impune asadar concluzia ca dispozitiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale si derogatorii fata de dreptul comun privitor la actiunea in revendicare imobiliara, trebuie aplicate cu prioritate, neexistand un drept de optiune al reclamantului intre aceste norme, si cele care reprezinta dreptul comun.
Aceasta interpretare duce la concluzia potrivit cu care actiunile in revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, formulate impotriva tertelor persoane care au cumparat imobilele, cu buna-credinta, de la statul neproprietar sunt neintemeiate; aceasta nu intrucat buna-credinta ar valora in aceasta materie titlu de proprietate, dupa cum s-a retinut in mod eronat intr-o parte a jurisprudentei si a doctrinei, ci pentru ca legiuitorul a instituit alta solutie de drept material in aceasta ipoteza, decat restituirea proprietatii imobilare insesi, si a optat pentru plata de despagubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului.
Pentru a verifica aplicabilitatea acestei solutii in cauza, se impune si analiza tezei a doua a dispozitivului deciziei pronuntate de Curtea de Casatie: „In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, conventia are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.”
In prima parte a dispozitiei enuntate, instanta suprema face aplicarea art. 20 alin.2 din Constitutie, aratand ca, in ipoteza in care exista neconcordante intre Legea nr. 10/2001 (legea interna) si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, aceasta are prioritate, avand forta supralegislativa.
Cu toate acestea, arata in continuare Curtea de Casatie, prin aplicarea cu prioritate a conventiei nu trebuie sa se aduca atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Din interpretarea coroborata a deciziei Curtii de Casatie rezulta urmatoarele:
a) aplicarea prioritara a Legii nr. 10/2001 fata de dreptul comun, ceea ce constituie o aplicare a principiului potrivit caruia legea speciala deroga de la legea generala;
b) cu toate acestea, legea speciala poate fi inlaturata, urmand a se face aplicarea directa a CEDO privind dreptul de acces la justitie, atunci cand actiunea in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, se indreapta impotriva statului, ori a unei unitati detinatoare, in sensul Legii nr. 10/2001. Admisibilitatea actiunii in revendicare in aceasta ipoteza rezulta din imprejurarea ca nu se aduce atingere unui „drept de proprietate”, in sensul art.1 din Protocolul aditional nr. 1 la CEDO, avand in vedere ca statul si entitatile publice sunt prin definitie excluse din sfera subiectelor protejate de Conventie;
c) inlaturarea legii speciale si admiterea actiunii in revendicare, intemeiate pe dreptul comun, nu se poate face in masura in care, astfel, s-ar aduce atingere „dreptului de proprietate” dobandit de un alt subiect de drept privat, in acest caz avand prioritate stabilitatea raporturilor juridice.
Aplicand aceste concluzii la cauza de fata, rezulta ca, potrivit deciziei Curtii de Casatie, actiunea in revendicare trebuie respinsa ca neintemeiata, intrucat pentru situatia dedusa judecatii, legea speciala prevede alta solutie decat restituirea imobilului in natura, respectiv restituirea prin echivalent. Daca s-ar proceda in alt mod, s-ar aduce atingere „dreptului de proprietate” al paratei, si implicit stabilitatii raporturilor juridice privitoare la imobilul revendicat.
Se constata ca decizia instantei supreme respecta, ea insasi, exigentele art.1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, prin aplicarea acestei decizii fiind respectate si dispozitiile art. 20 alin.2 din Constitutia Romaniei.
Din jurisprudenta relevanta a organelor Conventiei (fosta Comisie a Drepturilor Omului si Curtea Europeana a Drepturilor Omului) rezulta ca notiunea de „bun” – care nu trebuie restransa la proprietatea propriu-zisa, aceasta fiind doar nucleul notiunii – include ansamblul intereselor ce deriva din raporturile juridice patrimoniale, pe care o persoana le-a dobandit in mod efectiv si licit, respectiv orice drept privat ce constituie o valoare patrimoniala (definitie ce releva intentia de a acorda o protectie minima drepturilor cu caracter economic, in contextul istoric al adoptarii Conventiei de la Roma). Nu este protejat dreptul la proprietate, respectiv la dobandirea unei proprietati.
Potrivit jurisprudentei organelor Conventiei, obiectul protectiei articolului 1 il formeaza asadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componenta a patrimoniului care:
a) are o valoare economica reala (in sensul ca nu este neglijabila, derizorie);
b) reprezinta un bun ce face parte intr-o maniera actuala si incontestabila din sfera juridica a persoanei interesate;
c) se raporteaza la un obiect (corporal sau incorporal) determinat si indentificabil.
In prezenta cauza prezinta interes cea de-a doua conditie (lit.b), ce a fost dezvoltata de Curte printr-o hotarare cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei – Marea Camera, hotararea din 28.09.2004):
a) Art.1 nu recunoaste dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept real, constituie in principiu un act instantaneu si nu creeaza o situatie continua de “privare de drept”. In consecinta, privarile de proprietate anterioare ratificarii Conventiei nu intra in campul de aplicare a acesteia rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe);
b) Reclamantul nu poate sustine existenta unei incalcari a art. 1 decat in masura in care dispozitia ori masura contestata se raporteaza la un „bun” in sensul Conventiei; notiunea de bun poate include fie „bunuri actuale”, fie valori patrimoniale, inclusiv creante, in virtutea carora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o speranta legitima de a obtine exercitiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotriva, speranta de recunoastere a unui drept de proprietate a carui exercitare efectiva este imposibila nu este un „bun” in sensul art.1; aceeasi este situatia creantelor conditionale, stinse ca urmare a nerealizarii conditiei (Printul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germaniei,, Gratzinger et Gratzingerova c. Republicii Cehe, Draculet c. Romaniei, 6.12.2007).
c) Art.1 nu impune statelor contractante nicio obligatie privind restituirea bunurilor dobandite anterior ratificarii Conventiei; statele sunt libere sa determine domeniul de aplicare a legislatiei privind restituirea bunurilor, precum si conditiile restituirii (a se vedea si Paduraru c. Romaniei);
d) Daca insa statele, dupa ratificarea Conventiei si a Protocolului nr. 1, adopta o legislatie privind restituirea totala ori partiala a bunurilor preluate intr-un regim anterior, o astfel de legislatie da nastere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, in masura in care sunt indeplinite conditiile prevazute pentru restituire (Broniowski c. Poloniei);
e) notiunea de „speranta legitima”: trebuie distins intre o simpla speranta – oricat de legitima moral – si speranta legitima, care trebuie sa aiba o natura concreta si sa se intemeieze pe o dispozitie legala, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotarare judiciara; daca existenta unui drept este controversata in dreptul intern, argumentele reclamantului fiind respinse in mod definitiv de instante, nu exista o speranta legitima (Jantner c. Slovaciei).
f) un interes patrimonial (creanta) nu poate fi considerat o ” valoare patrimoniala” susceptibila de a constitui un „bun” in sensul art.1 decat daca ea are o baza legala suficienta in dreptul intern, spre exemplu, daca este confirmata de o jurisprudenta bine stabilita a instantelor judecatoresti; o contestatie reala, ori caracter serios al pretentiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existenta unei sperante legitime.
Aplicand principiile enuntate de Curte (lit.a) la prezenta cauza, se constata ca reclamantii nu au un „bun”, intrucat privarea de proprietate din anul 1988 a constituit un act instantaneu si nu a creat o situatie continua de “privare de drept” (spre deosebire de situatia din cauza Vasilescu c. Romaniei, preluarea nu a avut un caracter pur faptic, existand o hotarare judecatoreasca, intemeiata pe un act normativ existent la acea data).
Pe de alta parte (lit.d – f), din adoptarea legislatiei de restituire, ulterioara aderarii Romaniei la Conventie, nu rezulta niciun „bun” si nici macar o speranta legitima de restituire a imobilului in natura, intrucat exact in ipoteza existenta in cauza, Legea nr. 10/2001 prevede doar restituirea prin echivalent a imobilului vandut unui tert, sub rezerva anularii titlului acestuia, printr-o actiune formulata in interiorul termenului de prescriptie special, prevazut de lege. Titlul paratilor, reprezentat de contractul de vanzare cumparare incheiat in baza legii nr. 112/1995, nu a fost desfiintat astfel ca este valabil, cumparatorii fiind de buna credinta. Reclamantii au avut la dispozitie mijloacele legale necesare pentru a anula titlul de proprietate al paratilor dar nu le-au folosit, in interiorul termenului de prescriptie speciala, asumandu-si astfel riscul de a nu mai putea desfiinta pe viitor titlul de proprietate ce li se opune si de a nu mai putea obtine restituirea in natura a bunului (art. 45 alin. 5 si art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001).
Ca atare, nu sunt indeplinite conditiile prevazute de legea interna pentru restituirea in natura a imobilului, motiv pentru care reclamantii – in lumina principiilor de aplicare rationae temporis a Conventiei, la care Romania a aderat in anul 1994 – nu au un „bun” in sensul art.1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie.
Dimpotriva, paratii, desi nu ar putea fi considerati proprietari daca s-ar fi aplicat exclusiv regulile de drept comun, au un titlu de proprietate consolidat prin reglementarea legala speciala anterior mentionata si beneficiaza cel putin de o „speranta legitima” de a pastra bunul, in raport de solutia de drept material a legii speciale (restituirea prin echivalent). Ca atare, paratii beneficiaza de un „bun” in sensul Conventiei, iar admiterea actiunii in revendicare ar constitui o incalcare a art.1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, in ce ii priveste.
Mai mult, din considerentele anterior expuse (supra, pct. D, pag. 10) rezulta ca hotararea irevocabila a Curtii Supreme de Justitie, prin care s-a statuat ca paratii ………………… sunt proprietarii imobilului, constituie un „bun” in sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, bun de care nu pot fi privati prin admiterea prezentei actiuni.
Din toate considerentele expuse rezulta netemeinicia actiunii in revendicare formulate, care va fi respinsa, in raport, pe de-o parte, de art. 1201 C.civ., art. 6 par.1 si art. 1 Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, art. 315 alin.1 C.pr.civ., iar pe de alta parte, de reglementarea speciala a Legii nr. 10/2001 si de Decizia adoptata de Curtea de Casatie in Sectii Unite, obligatorie pentru instantele judecatoresti, potrivit art. 329 alin.3 C.pr.civ.
Fiind vorba despre o decizie interpretativa, similara prin efectele sale unei norme interpretative, ea face corp comun cu norma juridica interpretata si se aplica si litigiilor in curs, si aceasta chiar anterior publicarii in Monitorul Oficial, nefiind rational ca instanta sa ignore decizia si ratiunile ce o fundamenteaza, pentru simplul considerent ca exista un interval (de altfel, regretabil de mare) intre pronuntarea solutiei, pe de-o parte, si publicarea considerentelor, pe de alta parte.
Va lua act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
HOTARASTE:
Respinge actiunea formulata de reclamantii ………………….., ambii domiciliati in ………………. impotriva paratilor STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL DE FINANTE cu sediul in Bucuresti, str. Apolodor, nr. 17, sector 5, MUNICIPIUL BUCURESTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul in Bucuresti, B-dl. Regina Elisabeta, nr. 47, sector 5, S.C. AVL BERCENI S.A. cu sediul in Bucuresti, Aleea Negreni, nr. 25, sector 4, ……………… domiciliat in ………….……………….. si …………………. cu domiciliul in ……………………., avand ca obiect – revendicare, ca neintemeiata.
Ia act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Cu apel in 15 zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica, azi, 29.10.2008.
PRESEDINTE, GREFIER,
Red. L.Z./dact. V.B./ 9 ex.
DOSAR NR. ……………..
JUDECATORIA SECTORULUI 4 BUCURESTI – SECTIA CIVILA
SENTINTA CIVILA NR.
SEDINTA PUBLICA DE LA 29.10.2008
INSTANTA CONSTITUITA DIN
PRESEDINTE - ……………..
GREFIER - ………………….
Pe rol solutionarea cererii de chemare in judecata formulata de reclamantii ………………………., impotriva paratilor STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL DE FINANTE, MUNICIPIUL BUCURESTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S.C. AVL BERCENI S.A., ……………., avand ca obiect – revendicare.
Dezbaterile in fond asupra cauzei au avut loc in sedinta publica din 15.10.2008, sustinerile partilor fiind consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, care face parte integranta din prezenta hotarare si cand, avand nevoie de timp pentru a delibera, instanta a amanat succesiv pronuntarea la 22.10.2008 si la 29.10.2008.
INSTANTA
Deliberand asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea inregistrata pe rolul acestei instante sub nr. 9966/4 la data de 31.07.2006, reclamantii ……………….. au chemat in judecata pe paratii STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL DE FINANTE, MUNICIPIUL BUCURESTI PRIN PRIMARUL GENERAL, S.C. AVL BERCENI S.A., ………………….., pentru ca instanta sa oblige paratii sa lase imobilul situat in ………………….., in deplina proprietate si linistita posesie a reclamantilor.
In motivare, reclamantii au aratat in esenta ca sunt proprietarii imobilului revendicat in temeiul actului de vanzare-cumparare autentificat la data de 30.03.1977, imobilul fiind preluat de stat in anul 1985, in temeiul Decretului nr. 223/1974.
Se apreciaza ca preluarea imobilului de catre stat s-a facut fara titlu valabil, in raport de criteriile cuprinse in art. 6 din Legea nr. 213/1998, atat pentru ca formalitatile prevazute de Decretul nr. 223/1974 nu au fost respectate, cat si pentru ca acest decret contravine dispozitiilor Constitutiei din 1965 privind ocrotirea proprietatii.
Ca atare, sustin reclamantii, titlul lor este preferabil fata de titlul paratilor Micliuc, care au cumparat imobilul (prin contractul de vanzare-cumparare din 5.10.1996) de la un neproprietar, titlul reclamantilor fiind intaiul transcris.
In dovedirea cererii, intemeiata in drept pe disp. art. 480 C.civ., ale Legii nr. 213/1998, ale art.1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului, ale Declaratiei universala a drepturilor omului si ale Constitutiei, reclamantii au solicitat administrarea probei cu inscrisuri.
Prin intampinare (f. 26), paratii ……………………….. au ridicat exceptia autoritatii lucrului judecat, aratand in esenta ca printr-o actiune in revendicare anterioara, introdusa la 20.12.2000, reclamantii au solicitat obligarea paratilor sa lase acelasi imobil in proprietatea si posesia reclamantilor, solicitand compararea titlurilor partilor. Aceasta actiune a fost respinsa, in mod irevocabil, prin decizia civila nr. 709/25.02.2003 pron. de Curtea Suprema de Justitie – sectia civila, intrata in puterea lucrului judecat.
In dovedirea apararilor formulate, intemeiate in drept pe disp. art. 1200 – 1201 C.civ., art. 163 – 166 C.pr.civ., paratii au solicitat administrarea probei cu inscrisuri.
Prin sent.civ. nr. 6018/26.10.2006, Judecatoria sectorului 4 Bucuresti a admis exceptia autoritatii lucrului judecat si a respins actiunea pentru acest considerent, statuand in esenta ca exista identitate de parti, obiect si cauza intre cele doua pricini.
Sentinta a fost confirmata in apel, prin dec.civ. nr. 909/A/29.06.2007 pron. de Tribunalul Bucuresti – sectia a IV-a civila.
Prin dec.civ. nr. 140/29.01.2008 pron. de C.A. Bucuresti, sectia a III-a civila, a fost admis recursul reclamantilor si s-a dispus rejudecarea cauzei de catre prima instanta, pentru motivele ce vor fi analizate pe larg in cuprinsul prezentei sentinte.
Cauza a fost inregistrata pe rolul acestei instante sub nr. 1660/4 la data de 21.02.2008.
In cauza a fost incuviintata pentru parti si administrata proba cu inscrisuri.
Cu ocazia rejudecatii, paratii au depus intampinare, prin care au ridicat exceptia inadmisibilitatii actiunii in revendicare de drept comun, in raport de dispozitiile Legii 10/2001, iar pe fond, au solicitat respingerea actiunii, ca neintemeiata, aratand ca au fost de buna-credinta, iar contractul de vanzare-cumparare este valabil, nefiind anulat.
Prin incheierea interlocutorie de la 21.05.2008 (f. 28) instanta a respins exceptia inadmisibilitatii, ca neintemeiata.
Analizand materialul probator administrat, instanta retine urmatoarele:
1. Situatia de fapt:
Prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 1984/30.03.1977 la Notariatul de Stat sector 5 Bucuresti, reclamantii …………………… au cumparat imobilul (apartament compus din 3 camere) situat in ……………….
Imobilul a fost preluat de stat prin Decizia nr. 2517/13.12.1988 emisa de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Mun. Bucuresti, in temeiul Decretului nr. 223/1974, dupa cum urmeaza: a) cota de ? din dreptul de proprietate, apartinand lui …………, a fost preluata de stat fara plata, retinandu-se ca acesta a plecat temporar in strainatate, iar la expirarea vizei acordate nu s-a mai inapoiat; b) cota de ? din dreptul de proprietate, apartinand lui ………., a fost preluata de stat cu plata, retinandu-se ca acesteia i s-a aprobat plecarea definitiva din tara.
Ulterior, invocandu-se dispozitiile Legii nr. 112/1995, Primaria Mun. Bucuresti, prin mandatar SC AVL BERCENI SA, a vandut apartamentul situat in ………………… (fost sector 5, anterior reorganizarii administrative din anul 1978) paratilor ………………….., chiriasi, potrivit contractului de inchiriere nr. 60110/9.08.1994.
Din adresele emise de Primaria Mun. Bucuresti – Directia Juridic, Contencios si Legislatie (f. 47 si 50) rezulta ca reclamantii …………………. nu au formulat cerere de restituire a imobilului, in temeiul Legii nr. 112/1995, insa au depus in temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea nr. 3336/13.08.2001, nesolutionata pana in prezent.
2. Litigiul anterior:
Prin sentinta civila nr. 318/21.03.2001 pron. de Tribunalul Bucuresti – sectia a III-a civila a fost admisa actiunea in revendicare formulata de reclamantii ………………. impotriva paratilor ……………….. si Primaria Mun. Bucuresti, avand ca obiect imobilul situat in ………………………..
S-a retinut in esenta ca reclamantii sunt proprietarii imobilului, in temeiul actului de vanzare-cumparare din anul 1977, ca Decretul nr. 223/1974 nu constituie un titlu valabil in favoarea statului, fiind contrar Constitutiei din 1965 si Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, ca in urma compararii titlurilor, se impune concluzia ca titlul de proprietate al reclamantilor este preferabil, intrucat statul neproprietar nu putea instraina un bun ce nu-i apartinea.
Apelul declarat de parati a fost respins ca nefondat prin decizia civila nr. 551/A/10.12.2001 pron. de C.A. Bucuresti, sectia a III-a civila, amplu argumentata, prin care s-a retinut in esenta ca imobilul a fost preluat de stat fara titlu valabil, dreptul de proprietate fiind in continuare in patrimoniul reclamantilor. Curtea a statuat ca „sentinta apelata a procedat la compararea titlurilor de proprietate, care este de esenta acestei actiuni create de jurisprudenta si a considerat pe bun drept ca titlul reclamantilor probeaza un drept de proprietate preferabil.”
Recursurile declarate de parati impotriva acestei decizii au fost admise prin dec.civ. nr. 709/25.02.2002 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, sectia civila, care a desfiintat hotararile anterioare si pe fond, a respins actiunea, ca nefondata.
Curtea Suprema de Justitie a retinut, in motivarea deciziei sale, doua aspecte esentiale:
a) imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, in raport de dispozitiile Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, adoptate la 17.01.1996, iar dispozitiile Legii nr. 112/1995 si ale Normelor Metodologice de aplicare sunt incidente in cauza, imobilul fiind cumparat legal de paratii ………;
b) paratii ……….. au fost de buna-credinta si s-au aflat intr-o eroare comuna si invincibila cu privire la calitatea de proprietar al statului instrainator. Eroarea comuna si invincibila („principiul validitatii aparentei in drept”) este un mod originar de dobandire a proprietatii, dreptul de proprietate nascut in patrimoniul paratilor fiind opozabil tuturor, inclusiv adevaratului proprietar. Ca atare, „se exclude orice operatiune de comparare a celor doua titluri al proprietarului real (sic!) si al tertului, acordandu-se prioritate principiului ocrotirii bunei credinte, in vederea protejarii sigurantei si stabilitatii circuitului civil”.
Se observa caracterul contradictoriu al motivarii deciziei, intrucat daca s-a retinut ca imobilul a fost preluat de stat cu titlu, atunci titlul paratilor era preferabil, fiind dobandit de la adevaratul proprietar, nemaifiind necesara motivarea de la lit.b, care porneste (in mod logic si necesar) de la premisa contrara, ca imobilul a fost preluat de stat fara titlu valabil, proprietatea asupra acestuia fiind dobandita de parati in temeiul erorii comune si invincibile („aparentei in drept”).
Ceea ce intereseaza insa in prezenta cauza este ca instanta suprema, prin decizie irevocabila asupra fondului cauzei, a statuat ca paratii ………….. sunt proprietarii imobilului revendicat in prezenta cauza.
3. Decizia Curtii de Apel:
Fara a nega existenta autoritatii lucrului judecat, din perspectiva dreptului intern aplicabil (art. 1201 C.civ. si art. 166 C.pr.civ.), Curtea de apel a considerat ca pentru a putea trece la analiza triplei identitati – de parti, obiect si cauza – este necesar sa se constate, in prealabil, ca prin prima hotarare irevocabila s-a rezolvat in fond litigiul intre parti, „importanta considerentelor fiind, in acest caz, decisiva”.
Curtea de apel a retinut in esenta ca, desi instanta suprema a fost investita cu o actiune in revendicare, care presupune compararea titlurilor partilor si examinarea valabilitatii titlului statului, instanta suprema a retinut „buna-credinta a tertilor cumparatori”, cu consecinta excluderii oricarei operatiuni de comparare a titlurilor partilor.
Ca atare, concluzioneaza Curtea, instanta suprema nu s-a pronuntat asupra actiunii cu care a fost investita, intemeiata pe art. 480 – 481 C.civ., ci a modificat in mod nelegal cauza cererii de chemare in judecata cu care a fost investita, prin solutionarea cererii exclusiv prin raportare la Legea nr. 10/2001, lege noua, intervenita pe parcursul procesului. Curtea de apel da in continuare de inteles ca, procedand in acest mod, instanta suprema a incalcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Curtea de apel a apreciat ca, daca s-ar retine in aceste conditii autoritatea lucrului judecat, s-ar incalca dreptul de acces la o instanta, ca o componenta esentiala a dreptului la un proces echitabil. Invocand jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Golder c. Marii Britanii, hotararea din 21.02.1975, Sabin Popescu c. Romaniei, hotararea din 2.03.2004 si Lungoci c. Romaniei, hotararea din 26 ianuarie 2006), Curtea a apreciat ca este necesara analizarea in fond a pretentiilor si apararilor deduse judecatii, iar nu o excludere formala a cercetarii fondului. Apreciind ca solutionarea cauzei prin invocarea exceptiei autoritatii lucrului judecat s-a facut nelegal, Curtea de apel a admis recursul si a trimis cauza spre rejudecare primei instante.
4. In drept:
A. Prin dec.civ. nr. 140/29.01.2008 pron. de C.A. Bucuresti, sectia a III-a civila s-a retinut caracterul nelegal al „invocarii” exceptiei autoritatii lucrului judecat si s-a trimis cauza spre judecare in fond.
Potrivit art. 315 alin.1 C.pr.civ., in caz de casare, hotararile instantei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate (…) sunt obligatorii pentru judecatorii fondului. Se impune asadar cercetarea in fond a cauzei deduse judecatii, fara a fi posibila admiterea exceptiei autoritatii lucrului judecat.
Se poate insa lesne constata ca prin considerentele care justifica solutia adoptata, Curtea de apel nu a retinut nici un moment ca nu ar exista autoritate de lucru judecat, ci a criticat pentru nelegalitate hotararea irevocabila pronuntata in litigiul anterior dintre parti, invocand exigentele deduse din art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Cu toate acestea, potrivit jurisprudentei relevante a Curtii Europene a Drepturilor Omului, autoritatea de lucru judecat si stabilitatea hotararilor judecatoresti definitive constituie elemente esentiale ale dreptului la un proces echitabil si ale preeminentei dreptului.
De aceea, instanta considera necesar sa verifice in ce masura exista totusi autoritate de lucru judecat, intrucat o concluzie afirmativa va avea consecinte inerente cu privire la solutia asupra fondului, tocmai pentru a nu determina o (noua) incalcare a dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si de art. 21 alin.3 din Constitutie.
Totodata, efectele hotararii irevocabile anterioare (dec.civ. nr. 709/25.02.2002 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, sectia civila) trebuie analizate si din perspectiva articolului 1 din Protocolul aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului (in continuare, „Protocolul nr.1”).
B. Potrivit art. 1201 C.civ., exista putere de lucru judecat atunci cand a doua cerere in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facuta de ele si in contra lor in aceeasi calitate.
Instanta constata ca exista identitate de parti, obiect si cauza intre prezenta cerere de chemare in judecata si cea care a fost solutionata irevocabil prin 318/21.03.2001 pron. de Tribunalul Bucuresti – sectia a III-a civila, astfel cum a fost modificata prin dec.civ. nr. 709/25.02.2002 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, sectia civila.
Astfel, in primul proces au participat in calitate de reclamanta, reclamantii din prezenta cauza, ……………, iar in calitate de parati, intre altii, …………….., paratii din prezenta cauza.
In ce priveste obiectul celor doua actiuni, inteles atat ca pretentie concreta, cat si ca drept subiectiv invocat, instanta constata ca prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a III-a civila, reclamanta a formulat o actiune in revendicare impotriva paratilor Primaria Mun. Bucuresti, ……………..
Tot o actiune in revendicare, a aceluiasi imobil situat in …………., impotriva paratilor ……………. (si a altor parati) a fost formulata si in prezenta cauza, motiv pentru care se impune concluzia existentei identitatii de obiect intre cele doua cauze.
Cauza cererii de chemare in judecata (causa debendi, fundamentul pretentiei), inteleasa ca situatie de fapt calificata juridic, este de asemenea identica in ambele actiuni, fiind vorba despre calitatea de proprietari a reclamantilor, calitate care nu s-a stins prin preluarea imobilului de catre stat, intrucat aceasta preluare nu s-a facut cu titlu valabil si nu a fost apta sa transmita proprietatea in patrimoniul statului; de asemenea, faptul ca paratii au cumparat de la un neproprietar, ceea ce inseamna ca titlul reclamantilor este preferabil fata de titlul paratilor, fiind mai vechi, transcris anterior si mai bine caracterizat.
Nu pot fi primite sustinerile reclamantilor, din primul ciclu procesual, in sensul ca nu ar exista autoritate de lucru judecat, intrucat in primul litigiu nu s-ar fi solicitat compararea titlurilor.
Actiunea in revendicare este actiunea proprietarului neposesor impotriva posesorului neproprietar, prin care se solicita recunoasterea dreptului de proprietate in patrimoniul reclamantului si, pe acest temei, obligarea paratului la restituirea posesiei.
Potrivit unei doctrine si jurisprudente vechi si constante, in cazul in care ambele parti exhiba titluri de proprietate, provenind de la autori diferiti, actiunea in revendicare se solutioneaza, in principiu, prin compararea titlurilor prezentate de parti, pentru a stabili care dintre acestea este mai bine caracterizat. Este exact ceea ce au facut Tribunalul si Curtea de apel, in primul litigiu.
Pe de alta parte, revendicarea nu se solutioneaza intotdeauna, in mod obligatoriu, prin comparare de titluri, cum pare a considera Curtea de apel prin decizia de trimitere, intrucat compararea de titluri intervine numai atunci cand paratul opune un titlu translativ de proprietate, provenind de la un autor diferit de cel al reclamantului.
In raport de relativitatea efectelor contractelor si in lipsa unui sistem de publicitate imobiliara coerent, cu efect constitutiv al inscrierilor in cartea funciara, doctrina si practica au ajuns la concluzia ca in acest caz va avea castig de cauza cel al carui titlu provine de la autorul al carui drept este preferabil.
In situatia in care insa paratul opune un mod originar de dobandire al dreptului de proprietate, precum uzucapiunea (in conditiile art. 1841 C.civ.), daca instanta ajunge la concluzia ca opereaza uzucapiunea, nu se mai impune nici un fel de comparare de titluri, in sensul precizat, intrucat uzucapiunea (spre deosebire de conventie) constituie un mod originar si absolut de dobandire a dreptului de proprietate; daca opereaza uzucapiunea, in mod evident dreptul proprietarului initial este stins.
Rationamentul este similar in cazul dobandirii proprietatii bunurilor mobile prin posesia de buna credinta (art. 1909 alin.1 C.civ.).
In doctrina si jurisprudenta este relativ controversata existenta altui mod originar de dobandire a dreptului de proprietate asupra unui imobil, respectiv dobandirea imobilului de catre un tert de buna-credinta, prin act translativ cu titlu oneros, si in conditiile erorii comune si invincibile. In lipsa unui text legal explicit s-a dedus un principiu din unele texte legale care fac aplicarea regulii aparentei in drept, ajungandu-se la concluzia ca eroarea comuna si invincibila este un fapt juridic complex, care constituie un mod originar de dobandire a dreptului de proprietate, actul translativ de proprietate incheiat cu un neproprietar fiind doar un element constitutiv al acestui fapt juridic complex.
Instanta nu considera necesar sa faca aprecieri asupra temeiniciei acestei constructii juridice, ori asupra aplicabilitatii sale (contestabile) in contextul vanzarii de catre stat a imobilelor nationalizate, aceste aspecte fiind dezbatute in mod amplu in doctrina si jurisprudenta.
Ceea ce intereseaza in acest context este doar faptul ca o parte semnificativa a practicii judiciare, indeosebi a Curtii de Casatie insesi, recunoaste efectele achizitive de proprietate ale erorii comune si invincibile (adesea fara a face o distinctie suficienta intre simpla buna credinta si eroarea comuna – a se vedea, pentru amanunte, considerentele Curtii Europene a Drepturilor Omului in cauza Paduraru c. Romaniei), considerand ca aceasta constituie un mod originar de dobandire a dreptului de proprietate de catre tertii achizitori, concluzie care, in mod logic, exclude compararea titlurilor partilor.
Este prin urmare eronata opinia sustinuta de Curtea de apel, potrivit actiunea in revendicare nu putea fi solutionata decat prin compararea titlurilor, iar Curtea Suprema de Justitie ar fi schimbat in mod nelegal cauza actiunii, de vreme ce nu ar fi comparat titlurile partilor.
Instanta investita cu o cerere in revendicare este tinuta sa stabileasca cine este proprietarul imobilului, aplicand in acest sens toate regulile de drept incidente in cauza, si aceasta chiar daca respectivele reguli de drept nu au fost invocate explicit de reclamant, ori de parat, prin apararile sale. Cauza cererii de chemare in judecata nu se rezuma la situatia de fapt, insa nu poate fi confundata nici cu temeiul de drept indicat de reclamant, care poate fi eronat ori incomplet. Instanta trebuie sa solutioneze litigiul dedus judecatii in temeiul normelor de drept aplicabile acestuia, pe care este obligata sa le cunoasca (jura novit curia).
In concluzie, nu depaseste limitele investirii sale instanta care respinge cererea in revendicare – intemeiata pe caracterul preferabil al titlului reclamantului – pe considerentul ca paratul este proprietar, in temeiul unui mod originar de dobandire, precum ocupatiunea, uzucapiunea, posesia de buna-credinta a bunurilor mobile, ori eroarea comuna si invincibila. Procedand in acest mod, instanta solutioneaza fondul actiunii in revendicare, stabilind care parte are calitatea de proprietar, iar daca hotararea astfel pronuntata este irevocabila, o noua judecata asupra aceleiasi chestiuni nu mai este posibila, chiar daca modalitatea de solutionare ar fi diferita (spre exemplu, prin compararea titlurilor, iar nu prin retinerea unui mod originar de dobandire a proprietatii de catre una din parti).
In raport de considerentele expuse, instanta apreciaza ca in cauza exista autoritate de lucru judecat, prin raportare la dec.civ. nr. 709/25.02.2002 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, sectia civila, in conditiile art. 1201 C.civ. si art. 166 C.pr.civ.
Instanta suprema s-a pronuntat asupra fondului, retinand pe de-o parte preluarea valabila (cu titlu) a imobilului de catre stat, iar pe de alta parte (cumva contradictoriu, pentru ca prima constatare era suficienta pentru a retine caracterul preferabil al titlului paratilor) existenta erorii comune si invincibile („aparenta in drept”) ca mod originar de dobandire, care inlatura necesitatea compararii titlurilor.
C. In jurisprudenta sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a analizat de mai multe ori incalcarea autoritatii lucrului judecat, din perspectiva dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Conventie.
Astfel, in cauza Brumarescu c. Romaniei, Curtea a statuat ca dreptul la un proces echitabil in fata unei instante, garantat de art. 6 alin. 1 din conventie, trebuie interpretat in lumina preambulului conventiei, care enunta preeminenta dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care inseamna, intre altele, ca o solutie definitiva a oricarui litigiu nu trebuie rediscutata. Ca atare, solutia Curtii Supreme de Justitie (prin care s-a admis un recurs in anulare impotriva unei hotarari irevocabile) a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice si dreptul reclamantului la un proces echitabil, in sensul art. 6 alin. 1 din conventie.
Mai mult, in opinia concurenta a judecatorului Rozakis, s-a apreciat in mod elocvent ca „atunci cand un sistem judiciar confera unei instante competenta de a pronunta hotarari definitive, iar apoi permite ca acestea sa fie anulate de niste proceduri ulterioare, este afectata nu numai securitatea juridica, dar este discutabila insasi existenta instantei, aceasta neavand in substanta nici o competenta sa dispuna definitiv asupra unei chestiuni juridice.” Cu alte cuvinte, daca nesocotirea autoritatii lucrului judecat este posibila intr-o procedura ulterioara, devine discutabil daca partile au beneficiat cu adevarat de un „acces la o instanta”, de vreme ce stabilitatea hotararilor judecatoresti este de esenta acestora.
In opinia concurenta a judecatorilor Sir Nicolas Bratza si Zupancic s-a apreciat de asemenea ca dreptul de acces la o instanta ar fi si el iluzoriu, daca ordinea juridica a unui stat contractant ar permite ca o hotarare judecatoreasca definitiva si obligatorie sa fie lasata fara efect intr-o procedura ulterioara; in acest caz, incalcarea principiului stabilitatii raporturilor juridice constituie o incalcare a dreptului de acces la justitie, intrinsec dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Conventie.
Aceasta jurisprudenta a fost reiterata ulterior, atat impotriva Romaniei, cat si impotriva altor state est – europene (a se vedea indeosebi cauza Ryabykh c. Rusiei, hotararea din 24.07.2003)
In cauza Societatea Comerciala "Masinexportimport Industrial Group" - S.A. impotriva Romaniei (hotararea din 1.12.2005), Curtea a statuat ca dreptul la un proces echitabil in fata unei instante, garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie, trebuie interpretat in lumina preambulului Conventiei, care enunta preeminenta dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care inseamna, printre altele, ca solutia data intr-un mod definitiv oricarui litigiu de catre instante nu trebuie repusa in discutie (cauza Brumarescu, precitata, paragraful 61).
In virtutea acestui principiu, nici una dintre parti nu este indreptatita sa solicite supervizarea unei hotarari definitive si executorii cu singurul scop de a obtine rejudecarea procesului si o noua hotarare in privinta sa. Instantele de control nu trebuie sa utilizeze puterea lor de supervizare decat pentru a corecta erorile de fapt sau de drept si erorile judiciare, si nu pentru a proceda la o noua judecata. Supervizarea nu trebuie sa devina un apel deghizat, si simplul fapt ca pot exista doua puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauza. Nu se poate deroga de la acest principiu decat atunci cand motive substantiale si imperioase impun aceasta (Cauza Riabykh impotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).”
Rezulta prin urmare ca simplul fapt ca asupra unei chestiuni de drept pot exista mai multe pareri nu justifica redeschiderea procedurii, prin formularea unei cai extraordinare de atac. Pentru identitate de ratiune, cu atat mai mult nu este permisa ignorarea autoritatii lucrului judecat si rejudecarea aceleiasi cauze, intr-un litigiu ulterior, pe motiv ca instantele investite cu al doilea litigiu considera ca prima hotarare irevocabila ar fi nelegala.
De altfel, din hotararea pronuntata de Curtea Europeana in cauza Societatea Comerciala "Masinexportimport Industrial Group" - S.A. impotriva Romaniei rezulta foarte clar ca incalcarea principiului securitatii raporturilor juridice si, in consecinta, incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie, nu rezulta doar din interventia ulterioara a procurorului general intr-un proces civil la care nu a fost parte, ci si repunerea in discutie a unei hotarari definitive care dobandise autoritate de lucru judecat si fusese, in plus, executata.
Se constata ca Curtea de apel critica hotararea irevocabila anterioara, pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, pe motiv ca s-ar fi schimbat nelegal cauza actiunii, prin aplicarea unei legi adoptate pe parcursul procesului (Legea nr. 10/2001), precum si pentru ca instanta nu a procedat la compararea titlurilor.
Aplicand principiile rezultate din jurisprudenta Curtii Europene in prezenta cauza, aceste critici nu pot fi insa retinute, intrucat. Dupa cum rezulta din considerentele ce preced (supra, lit.B) hotararea irevocabila a Curtii Supreme de Justitie a solutionat fondul cauzei, intrand in puterea lucrului judecat si nu poate fi cenzurata, pe cale ocolita, de alta instanta (fie si instanta de recurs), intr-un litigiu ulterior.
Ca atare, ignorarea hotararii irevocabile anterioare si rejudecarea fondului cauzei, cu riscul pronuntarii unei solutii opuse fata de cea adoptata in litigiul anterior, incalca ele insele dreptul de acces la o instanta si dreptul la un proces echitabil, in sensul art. 6 par.1 din Conventie, care presupun, ca o componenta esentiala, respectarea stabilitatii raporturilor juridice si a caracterului obligatoriu al hotararilor definitive (in dreptul intern, irevocabile), care nu mai pot fi repuse in discutie, in acelasi litigiu, ori intr-un litigiu ulterior.
Acest aspect a fost de altfel ignorat de Curtea de apel, care a absolutizat un alt aspect al dreptului de acces la o instanta, anume ca restrangerea dreptului, decurgand din invocarea autoritatii lucrului judecat, sa nu aiba caracter disproportionat.
Analizand insa cauza Lungoci c. Romaniei (hotararea din 7.07.2006), invocata in decizia de trimitere, se constata ca situatia litigioasa era cu totul diferita, in sensul ca instantele au respins a doua actiune a reclamantei pe motiv ca ar exista autoritate de lucru judecat, cu toate ca intre timp fusese pronuntata o hotarare judecatoreasca de natura sa schimbe esential constatarile din litigiul anterior, ceea ce putea echivala cu o cauza noua. Curtea a constatat ca instantele nu au explicat suficient pretinsa identitate de cauza si au lasat practic fara efect hotararea judecatoreasca pronuntata ulterior primului litigiu.
Niciunul din elementele particulare care au determinat Curtea sa retina o incalcare a art. 6 par.1 din Conventie, prin invocarea autoritatii lucrului judecat de catre instantele nationale, nu se regaseste in prezenta cauza.
D. Totodata, in raport de o jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului (e.g., cauzele Brumarescu c. Romaniei, "Masinexportimport Industrial Group" - S.A. impotriva Romaniei, Raicu c. Romaniei) hotararea irevocabila a Curtii Supreme de Justitie, prin care s-a statuat ca paratii …………. sunt proprietarii imobilului, constituie un „bun” in sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, iar reanalizarea in fond a chestiunii proprietatii, cu concluzia ca titlul reclamantilor ar fi preferabil, ar constitui atat o incalcare a dreptului la un proces echitabil, cat si o grava incalcare a dreptului de proprietate al paratilor, in sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
In raport de aceste considerente, dar si de exigentele impuse de art. 315 alin.1 C.pr.civ., instanta apreciaza ca se impune respingerea in fond a actiunii in revendicare, intrucat, prin efectul deciziei nr. 709/25.02.2002 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, sectia civila, paratii sunt proprietarii imobilului si nu pot fi evinsi intr-o actiune in revendicare ulterioara.
E. In subsidiar fata de considerentele expuse, daca s-ar face cu totul abstractie de litigiul purtat anterior intre parti (ceea ce, in opinia instantei, ar fi nelegal) se impune analiza efectelor Legii nr. 10/2001, ca lege speciala, asupra actiunii in revendicare formulata de reclamanti. Aceasta intrucat, spre deosebire de litigiul anterior, care a inceput anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, prezenta actiune a fost introdusa dupa intrarea in vigoare a aceleiasi legi.
Spre deosebire de Legea nr. 112/1995, care a reglementat exclusiv situatia imobilelor preluate cu titlu valabil (chiar daca, in fapt, a fost aplicata si unor imobile preluate fara titlu valabil, ceea ce a generat numeroase litigii precum cauza de fata; pentru detalii asupra evolutiei adesea contradictorii a practicii administrative si judiciare relevante, a se vedea hotararea pronuntata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Paduraru c. Romaniei), Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reglementeaza situatia atat a imobilelor preluate cu titlu valabil, cat si a imobilelor preluate fara titlu valabil (considerand, pe drept cuvant, ca si acestea au fost preluate intr-o maniera abuziva de statul comunist, de aceasta data termenul avand o conotatie preponderent politica si morala).
Potrivit art. 1 alin.1 si 2, coroborat cu art. 2 alin.1 (indeosebi literele g si h) din Legea nr. 10/2001, aceasta lege are ca obiect restituirea tuturor imobilelor preluate in mod abuziv, indiferent daca aceasta preluara s-a facut cu titlu valabil, ori fara un astfel de titlu.
Art. 2 alin.2 din lege dispune totodata ca persoanele ale caror imobile au fost preluate fara titlu valabil isi pastreaza calitatea de proprietar, avuta la data preluarii, pe care o exercita (doar) dupa primirea deciziei sau hotararii judecatoresti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Art. 18 din lege dispune ca masurile reparatorii se stabilesc numai in echivalent si in cazul in care imobilul a fost instrainat cu respectarea dispozitiilor legale, iar art. 45 din lege instituie un termen de prescriptie de 18 luni pentru dreptul la actiune in nulitatea actelor de instrainare, indiferent de cauza acesteia.
Nu in ultimul rand, potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea termenului de decadere, prevazut de lege pentru formularea notificarii, atrage pierderea dreptului de a solicita masuri reparatorii in natura sau prin echivalent.
Din ansamblul acestor dispozitii legale rezulta ca legiuitorul a inteles sa dea alta reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun, situatiei in care statul care a preluat imobilul fara titlu valabil a vandut imobilului unei terte persoane, ceea ce echivaleaza cu vanzarea bunului altuia.
Potrivit dreptului comun, intr-o asemenea situatie, adevaratul proprietar are la dispozitie actiunea in revendicare, aceasta urmand a fi admisa pe fond, sub rezerva apararilor intemeiate pe uzucapiunea scurta, ori pe regulile specifice din materia cartii funciare.
Dimpotriva, potrivit Legii nr. 10/2001, intr-o astfel de situatie, persoana indreptatita la masuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, si anume, prin raportare la valoarea de circulatie a imobilului, insa numai daca a formulat notificare in termenele si conditiile prevazute de legea speciala.
Principala lacuna a Legii nr. 10/2001 o constituie, inca de la intrarea sa in vigoare, omisiunea unei reglementari exprese cu privire la posibilitatea de a formula actiune in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in aceasta ipoteza.
Intrebarea care se poate pune este, in rezumat, daca adevaratul proprietar are un drept de optiune intre aplicarea regulilor de drept material din Legea nr. 10/2001, respectiv ale Codului civil, ori daca aplicarea regulilor de drept material din Legea nr. 10/2001 este obligatorie, potrivit adagiului „legea generala deroga de la legea speciala” (specialia generalibus derogant).
Din punct de vedere procesual, instanta este obligata sa aplice cauzei deduse judecatii dispozitiile de drept material ce reglementeaza raportul juridic litigios, si pe care este obligata sa le cunoasca, si aceasta chiar daca reclamantii nu au invocat, in cuprinsul cererii de chemare in judecata, prevederile Legii nr. 10/2001.
Cauza cererii de chemare in judecata, inteleasa ca fundament al raportului juridic litigios, respectiv ca situatie de fapt calificata juridic, o constituie dreptul de proprietate asupra imobilului instrainat de statul neproprietar unei terte persoane.
Dupa cum s-a retinut deja in cele ce preced, cauza cererii de chemare in judecata nu se rezuma la situatia de fapt, insa nu poate fi confundata nici cu temeiul de drept indicat de reclamant, care poate fi eronat ori incomplet; instanta trebuie sa solutioneze litigiul dedus judecatii in temeiul normelor de drept aplicabile acestuia.
A accepta teza potrivit careia dispozitiile de drept material ale Legii nr. 10/2001 nu ar fi aplicabile, intrucat reclamantii nu si-au intemeiat actiunea pe dispozitiile Legii nr. 10/2001, ar insemna, prin reducere la absurd, ca norme de drept material imperative, de ordine publica, sa fie ori nu aplicabile dupa cum reclamantii consimt ori nu la aplicarea lor. O astfel de solutie este in mod evident inacceptabila, ea fiind de altfel in contradictie cu notiunea de cauza a cererii de chemare in judecata, astfel cum a fost expusa in considerentele ce preced, dar si cu exigentele constitutionale privitoare la egalitatea cetatenilor in fata legii.
Instanta, in temeiul principiului disponibilitatii (art.129 alin.6 C.pr.civ.), nu poate modifica obiectul ori cauza actiunii, insa este indreptatita si obligata sa dea eficienta normelor de drept substantial si procedural aplicabile actiunii formulate.
Prin urmare, numai neintelegerea conceptului juridic de cauza, precum si a principiului disponibilitatii poate sta la baza afirmatiei potrivit careia, prin aplicarea dispozitiilor de drept material din cuprinsul Legii nr. 10/2001, instanta ar „schimba obiectul si cauza” prezentei actiuni.
Daca din punct de vedere procesual este asadar indiscutabil ca instanta trebuie sa dea eficienta normelor de drept substantial aplicabile actiunii formulate, trebuie clarificata chestiunea daca aplicarea prevederilor de drept substantial din cuprinsul Legii nr. 10/2001 este obligatorie, ori facultativa, fiind posibil ca reclamantul sa invoce si sa obtina aplicarea exclusiva a regulilor de drept comun.
Chiar daca Legea nr. 10/2001 nu reglementeaza suficient de clar acest aspect, instantele judecatoresti nu pot refuza sa judece aceasta chestiune, sub cuvant ca legea nu prevede, este intunecata ori neindestulatoare (art. 3 C.civ.), fiind tinute sa limpezeasca intelesul normelor juridice aplicabile.
Relativ recent, Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a pronuntat in Sectii Unite asupra acestei chestiuni, printr-o decizie in interesul legii din data de 9 iunie 2008, statuand, cu privire la actiunile intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, avand ca obiect revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, in sensul urmator:
a) concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres in legea speciala;
b) In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala (Legea nr. 10/2001) si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, conventia are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice;
Interpretarea primei teze a dispozitivului deciziei in discutie impune asadar concluzia ca dispozitiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale si derogatorii fata de dreptul comun privitor la actiunea in revendicare imobiliara, trebuie aplicate cu prioritate, neexistand un drept de optiune al reclamantului intre aceste norme, si cele care reprezinta dreptul comun.
Aceasta interpretare duce la concluzia potrivit cu care actiunile in revendicarea imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, formulate impotriva tertelor persoane care au cumparat imobilele, cu buna-credinta, de la statul neproprietar sunt neintemeiate; aceasta nu intrucat buna-credinta ar valora in aceasta materie titlu de proprietate, dupa cum s-a retinut in mod eronat intr-o parte a jurisprudentei si a doctrinei, ci pentru ca legiuitorul a instituit alta solutie de drept material in aceasta ipoteza, decat restituirea proprietatii imobilare insesi, si a optat pentru plata de despagubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului.
Pentru a verifica aplicabilitatea acestei solutii in cauza, se impune si analiza tezei a doua a dispozitivului deciziei pronuntate de Curtea de Casatie: „In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, conventia are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.”
In prima parte a dispozitiei enuntate, instanta suprema face aplicarea art. 20 alin.2 din Constitutie, aratand ca, in ipoteza in care exista neconcordante intre Legea nr. 10/2001 (legea interna) si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, aceasta are prioritate, avand forta supralegislativa.
Cu toate acestea, arata in continuare Curtea de Casatie, prin aplicarea cu prioritate a conventiei nu trebuie sa se aduca atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Din interpretarea coroborata a deciziei Curtii de Casatie rezulta urmatoarele:
a) aplicarea prioritara a Legii nr. 10/2001 fata de dreptul comun, ceea ce constituie o aplicare a principiului potrivit caruia legea speciala deroga de la legea generala;
b) cu toate acestea, legea speciala poate fi inlaturata, urmand a se face aplicarea directa a CEDO privind dreptul de acces la justitie, atunci cand actiunea in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, se indreapta impotriva statului, ori a unei unitati detinatoare, in sensul Legii nr. 10/2001. Admisibilitatea actiunii in revendicare in aceasta ipoteza rezulta din imprejurarea ca nu se aduce atingere unui „drept de proprietate”, in sensul art.1 din Protocolul aditional nr. 1 la CEDO, avand in vedere ca statul si entitatile publice sunt prin definitie excluse din sfera subiectelor protejate de Conventie;
c) inlaturarea legii speciale si admiterea actiunii in revendicare, intemeiate pe dreptul comun, nu se poate face in masura in care, astfel, s-ar aduce atingere „dreptului de proprietate” dobandit de un alt subiect de drept privat, in acest caz avand prioritate stabilitatea raporturilor juridice.
Aplicand aceste concluzii la cauza de fata, rezulta ca, potrivit deciziei Curtii de Casatie, actiunea in revendicare trebuie respinsa ca neintemeiata, intrucat pentru situatia dedusa judecatii, legea speciala prevede alta solutie decat restituirea imobilului in natura, respectiv restituirea prin echivalent. Daca s-ar proceda in alt mod, s-ar aduce atingere „dreptului de proprietate” al paratei, si implicit stabilitatii raporturilor juridice privitoare la imobilul revendicat.
Se constata ca decizia instantei supreme respecta, ea insasi, exigentele art.1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, prin aplicarea acestei decizii fiind respectate si dispozitiile art. 20 alin.2 din Constitutia Romaniei.
Din jurisprudenta relevanta a organelor Conventiei (fosta Comisie a Drepturilor Omului si Curtea Europeana a Drepturilor Omului) rezulta ca notiunea de „bun” – care nu trebuie restransa la proprietatea propriu-zisa, aceasta fiind doar nucleul notiunii – include ansamblul intereselor ce deriva din raporturile juridice patrimoniale, pe care o persoana le-a dobandit in mod efectiv si licit, respectiv orice drept privat ce constituie o valoare patrimoniala (definitie ce releva intentia de a acorda o protectie minima drepturilor cu caracter economic, in contextul istoric al adoptarii Conventiei de la Roma). Nu este protejat dreptul la proprietate, respectiv la dobandirea unei proprietati.
Potrivit jurisprudentei organelor Conventiei, obiectul protectiei articolului 1 il formeaza asadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componenta a patrimoniului care:
a) are o valoare economica reala (in sensul ca nu este neglijabila, derizorie);
b) reprezinta un bun ce face parte intr-o maniera actuala si incontestabila din sfera juridica a persoanei interesate;
c) se raporteaza la un obiect (corporal sau incorporal) determinat si indentificabil.
In prezenta cauza prezinta interes cea de-a doua conditie (lit.b), ce a fost dezvoltata de Curte printr-o hotarare cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei – Marea Camera, hotararea din 28.09.2004):
a) Art.1 nu recunoaste dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept real, constituie in principiu un act instantaneu si nu creeaza o situatie continua de “privare de drept”. In consecinta, privarile de proprietate anterioare ratificarii Conventiei nu intra in campul de aplicare a acesteia rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe);
b) Reclamantul nu poate sustine existenta unei incalcari a art. 1 decat in masura in care dispozitia ori masura contestata se raporteaza la un „bun” in sensul Conventiei; notiunea de bun poate include fie „bunuri actuale”, fie valori patrimoniale, inclusiv creante, in virtutea carora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o speranta legitima de a obtine exercitiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotriva, speranta de recunoastere a unui drept de proprietate a carui exercitare efectiva este imposibila nu este un „bun” in sensul art.1; aceeasi este situatia creantelor conditionale, stinse ca urmare a nerealizarii conditiei (Printul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germaniei,, Gratzinger et Gratzingerova c. Republicii Cehe, Draculet c. Romaniei, 6.12.2007).
c) Art.1 nu impune statelor contractante nicio obligatie privind restituirea bunurilor dobandite anterior ratificarii Conventiei; statele sunt libere sa determine domeniul de aplicare a legislatiei privind restituirea bunurilor, precum si conditiile restituirii (a se vedea si Paduraru c. Romaniei);
d) Daca insa statele, dupa ratificarea Conventiei si a Protocolului nr. 1, adopta o legislatie privind restituirea totala ori partiala a bunurilor preluate intr-un regim anterior, o astfel de legislatie da nastere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, in masura in care sunt indeplinite conditiile prevazute pentru restituire (Broniowski c. Poloniei);
e) notiunea de „speranta legitima”: trebuie distins intre o simpla speranta – oricat de legitima moral – si speranta legitima, care trebuie sa aiba o natura concreta si sa se intemeieze pe o dispozitie legala, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotarare judiciara; daca existenta unui drept este controversata in dreptul intern, argumentele reclamantului fiind respinse in mod definitiv de instante, nu exista o speranta legitima (Jantner c. Slovaciei).
f) un interes patrimonial (creanta) nu poate fi considerat o ” valoare patrimoniala” susceptibila de a constitui un „bun” in sensul art.1 decat daca ea are o baza legala suficienta in dreptul intern, spre exemplu, daca este confirmata de o jurisprudenta bine stabilita a instantelor judecatoresti; o contestatie reala, ori caracter serios al pretentiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existenta unei sperante legitime.
Aplicand principiile enuntate de Curte (lit.a) la prezenta cauza, se constata ca reclamantii nu au un „bun”, intrucat privarea de proprietate din anul 1988 a constituit un act instantaneu si nu a creat o situatie continua de “privare de drept” (spre deosebire de situatia din cauza Vasilescu c. Romaniei, preluarea nu a avut un caracter pur faptic, existand o hotarare judecatoreasca, intemeiata pe un act normativ existent la acea data).
Pe de alta parte (lit.d – f), din adoptarea legislatiei de restituire, ulterioara aderarii Romaniei la Conventie, nu rezulta niciun „bun” si nici macar o speranta legitima de restituire a imobilului in natura, intrucat exact in ipoteza existenta in cauza, Legea nr. 10/2001 prevede doar restituirea prin echivalent a imobilului vandut unui tert, sub rezerva anularii titlului acestuia, printr-o actiune formulata in interiorul termenului de prescriptie special, prevazut de lege. Titlul paratilor, reprezentat de contractul de vanzare cumparare incheiat in baza legii nr. 112/1995, nu a fost desfiintat astfel ca este valabil, cumparatorii fiind de buna credinta. Reclamantii au avut la dispozitie mijloacele legale necesare pentru a anula titlul de proprietate al paratilor dar nu le-au folosit, in interiorul termenului de prescriptie speciala, asumandu-si astfel riscul de a nu mai putea desfiinta pe viitor titlul de proprietate ce li se opune si de a nu mai putea obtine restituirea in natura a bunului (art. 45 alin. 5 si art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001).
Ca atare, nu sunt indeplinite conditiile prevazute de legea interna pentru restituirea in natura a imobilului, motiv pentru care reclamantii – in lumina principiilor de aplicare rationae temporis a Conventiei, la care Romania a aderat in anul 1994 – nu au un „bun” in sensul art.1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie.
Dimpotriva, paratii, desi nu ar putea fi considerati proprietari daca s-ar fi aplicat exclusiv regulile de drept comun, au un titlu de proprietate consolidat prin reglementarea legala speciala anterior mentionata si beneficiaza cel putin de o „speranta legitima” de a pastra bunul, in raport de solutia de drept material a legii speciale (restituirea prin echivalent). Ca atare, paratii beneficiaza de un „bun” in sensul Conventiei, iar admiterea actiunii in revendicare ar constitui o incalcare a art.1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, in ce ii priveste.
Mai mult, din considerentele anterior expuse (supra, pct. D, pag. 10) rezulta ca hotararea irevocabila a Curtii Supreme de Justitie, prin care s-a statuat ca paratii ………………… sunt proprietarii imobilului, constituie un „bun” in sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, bun de care nu pot fi privati prin admiterea prezentei actiuni.
Din toate considerentele expuse rezulta netemeinicia actiunii in revendicare formulate, care va fi respinsa, in raport, pe de-o parte, de art. 1201 C.civ., art. 6 par.1 si art. 1 Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, art. 315 alin.1 C.pr.civ., iar pe de alta parte, de reglementarea speciala a Legii nr. 10/2001 si de Decizia adoptata de Curtea de Casatie in Sectii Unite, obligatorie pentru instantele judecatoresti, potrivit art. 329 alin.3 C.pr.civ.
Fiind vorba despre o decizie interpretativa, similara prin efectele sale unei norme interpretative, ea face corp comun cu norma juridica interpretata si se aplica si litigiilor in curs, si aceasta chiar anterior publicarii in Monitorul Oficial, nefiind rational ca instanta sa ignore decizia si ratiunile ce o fundamenteaza, pentru simplul considerent ca exista un interval (de altfel, regretabil de mare) intre pronuntarea solutiei, pe de-o parte, si publicarea considerentelor, pe de alta parte.
Va lua act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
HOTARASTE:
Respinge actiunea formulata de reclamantii ………………….., ambii domiciliati in ………………. impotriva paratilor STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL DE FINANTE cu sediul in Bucuresti, str. Apolodor, nr. 17, sector 5, MUNICIPIUL BUCURESTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul in Bucuresti, B-dl. Regina Elisabeta, nr. 47, sector 5, S.C. AVL BERCENI S.A. cu sediul in Bucuresti, Aleea Negreni, nr. 25, sector 4, ……………… domiciliat in ………….……………….. si …………………. cu domiciliul in ……………………., avand ca obiect – revendicare, ca neintemeiata.
Ia act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Cu apel in 15 zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica, azi, 29.10.2008.
PRESEDINTE, GREFIER,
Red. L.Z./dact. V.B./ 9 ex.
Sursa: Portal.just.ro
Alte spete Proprietate privata
Exercitarea in mod abuziv a dreptului de proprietate. Schimbare destinatie imobil. Acordul coproprietarilor - Sentinta civila nr. 265 din data de 04.06.2014Despagubiri pentru lipsa folosintei unei suprafete de teren. - Decizie nr. 520 din data de 29.05.2012
Reconstituirea dreptului de proprietate privata - Decizie nr. 483 din data de 26.05.2011
COMPARARE DE TITLURI . ADMISIBILITATE - Decizie nr. 348 din data de 29.10.2009
Revendicare imobiliara - Sentinta civila nr. 309 din data de 26.01.2011
Revendicare imobiliara - Sentinta civila nr. 385 din data de 27.01.2011
Uzucapiune - Sentinta civila nr. 135 din data de 19.01.2011
Actiune in constatare - Sentinta civila nr. 38 din data de 12.01.2011
Uzucapiune - Sentinta civila nr. 1227 din data de 24.11.2010
Plangere contraventionala - Sentinta civila nr. 1220 din data de 24.11.2010
Obligatia de a face - Sentinta civila nr. 292 din data de 28.04.2010
Uzucapiune - Sentinta civila nr. 488 din data de 03.06.2010
Uzucapiune - Sentinta civila nr. 567 din data de 23.06.2010
Modificare titlu proprietate - Sentinta civila nr. 603 din data de 26.11.2008
Granituire - Sentinta civila nr. 49 din data de 20.01.2009
Legea nr. 10/2001 pana la solutionarea notificarii formulata de antecesorii reclamantilor, instrainarea imobilelor vizate este interzisa, indiferent de modalitatea instrainarii. Instrainarea prin licitatie si adjudecare nu este exclusa de la aplicarea tex - Decizie nr. 20 din data de 22.01.2014
Admisibilitatea actiunii unei persoane in contradictoriu cu Primarul – Mun. B pentru obligarea acestuia de intrare in legalitate privind emiterea de parat a autorizatiei de constructie in conditiile legii. - Decizie nr. 3432/R din data de 25.06.2013
Succesiune. Acceptare, prin formularea cererii pentru reconstituirea dreptului de proprietate - Decizie nr. 827/R din data de 20.04.2012
Societati comerciale. Societate pe actiuni. - Decizie nr. 10/Ap din data de 05.02.2009
Societate comerciala. Societate pe actiuni. Convocare A.G.A. In aprecierea calitatii unei persoane de a cere convocarea adunarii generale nu intereseaza daca acea persoana va putea si vota in acea adunare generala persoanei. Art.119 alin.3 si art... - Decizie nr. 4/Ap din data de 22.01.2009