Recalculare pensie. Venituri obtinute de cadre didactice in Regatul Maroc

In cazul cetatenilor romani care si-au desfasurat activitatea in strainatate, sub imperiul reglementarilor prescrise de Decretul nr. 233/1974, revenea Statului Roman, prin organismele abilitate in acest sens si in virtutea principiului oficialitatii, care caracteriza sistemul de guvernamant, atributul retinerii tuturor contributiilor datorate bugetului de stat, inclusiv a celor pentru asigurarile sociale, in vederea stabilirii drepturilor de pensie, iar conservarea dovezilor in acest sens nu ii incumba reclamantului, fiind o sarcina excesiva in contextul actual.
Deliberand asupra cauzei civile de fata, constata urmatoarele:
Prin sentinta civila nr. 5103 din 03 decembrie 2013, Tribunalul Harghita a admis actiunea formulata de reclamantul V. S., in contradictoriu cu parata Casa Judeteana de Pensii Harghita si a dispus anularea Deciziei nr. 163118 din 10.07.2013, privind recuperarea sumelor incasate necuvenit cu titlul de prestatii de asigurari sociale si restituirea catre reclamant a sumelor retinute.
De asemenea, a obligat parata sa recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului cu luarea in considerare a veniturilor obtinute de acesta in Regatul Maroc in perioada 16.09.1976 - 16.09.1980 si sa plateasca reclamantului diferentele de pensie rezultate in urma recalcularii, incepand cu data de 01.03.2010. 
           Totodata a obligat parata sa plateasca reclamantului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecata, reprezentand onorariu avocatial.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, Tribunalul a retinut ca in perioada din litigiu reclamantul si-a desfasurat activitatea de profesor in Regatul Maroc, in baza Ordinului nr. 3435/26.12.1977, emis de Ministerul Educatiei si Invatamantului din Republica Socialista Romania si a Protocolului de colaborare incheiat intre cele doua state, iar prin Decizia nr. 1-163118 din 03.07.2009 i-a fost acordata pensie pentru munca depusa si limita de varsta, care ulterior a fost revizuita prin Decizia nr. 163118 din 10.07.2013, sub aspectul nevalorificarii perioadei 15.09.1976 - 28.09.1980, pe motiv ca potrivit art. 2 din Decretul nr. 233/1974, in acest interval de timp reclamantul se afla in concediu fara plata, cu acelasi prilej fiind emisa si Decizia nr. 163118/10.07.2013, privind recuperarea sumei de 2.037 lei, reprezentand drepturi de pensie incasate necuvenit in perioada 01.08.2010 - 31.07.2013.
Instanta a apreciat ca solutia pe care parata a adoptat-o este nelegala, intrucat potrivit dispozitiilor art.  8  alin. 1 din Legea nr. 19/2000  si ale art. 19 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, constituie stagiu de cotizare perioadele in care s-au platit contributii de asigurari sociale in sistemul public din Romania, precum si in alte tari, in conditiile stabilite prin acordurile sau conventiile internationale la care Romania este parte.
Astfel, prin Decretul nr. 215/1984, emis de Consiliului de Stat al Republicii Socialiste Romania, a fost ratificata Conventia din 27 iulie 1983 in domeniul asigurarilor sociale dintre Guvernul Republicii Socialiste Romania si Guvernul Regatului Maroc, care stabilea prin art. 2 ca prevederile conventiei se vor aplica, in ceea ce priveste, Romania, la: legislatia privind regimul de asigurari sociale (batranete, invaliditate, boala, accidente de munca, boli profesionale, deces); legislatia referitoare la prestatiile familiale; legislatia cu privire la asistenta sanitara.
In ceea ce priveste Marocul, conventia stabilea ca aceasta se va aplica la: legislatia referitoare la regimul de securitate sociala; legislatia referitoare la despagubiri in cazul accidentelor de munca si al bolilor profesionale; orice dispozitie legislativa, reglementari sau hotarari acceptate de autoritatea publica referitoare la regimurile de securitate sociala, in masura in care privesc lucratorii sau persoanele asimilate lucratorilor si se refera la riscuri si prestatii acoperite in mod normal de regimurile de securitate sociala.
         De asemenea, la art. 5 din conventie s-a prevazut ca in ipoteza in care un cetatean al unei parti contractante, angajat pe teritoriul acestei parti contractante, este detasat de catre cel ce angajeaza, pentru a efectua o munca in contul acestui angajator pe teritoriul celeilalte parti contractante, el va continua, pana la expirarea celei de-a treizeci si sasea luni care urmeaza datei detasarii sale, sa fie supus legislatiei primei parti, ca si cum el ar fi inca angajat pe teritoriul amintitei parti.
         Totodata, potrivit art. 15 din conventie, aceasta se aplica si situatiilor aparute inainte de intrarea sa in vigoare, prevazandu-se ca nicio prestatie nu va fi datorata pe baza conventiei pentru o perioada anterioara intrarii sale in vigoare, cu toate ca perioadele de asigurare indeplinite mai inaintea amintitei intrari in vigoare sunt luate in considerare pentru determinarea prestatiilor.
Sub acelasi aspect, Tribunalul a retinut ca anterior intrarii in vigoare a dispozitiilor in materie ale Legii nr. 19/2000, situatia celor detasati in strainatate era reglementata prin Decretul nr. 233/1974, act normativ care prevedea in art. 7 ca cetatenii romani detasati in una din tarile cu care Romania avea incheiata o conventie in domeniul politicii sociale, nu erau tinuti sa faca dovada platii contributiilor sociale, fiindca retinerea acestora se facea in virtutea legii, in acelasi decret stipulandu-se la art. 3 alin. 1, ca dupa deducerea contributiei la fondul pentru pregatirea si perfectionarea personalului, suma in valuta ramasa la dispozitia salariatului se plateste in lei, pentru intretinerea familiei si acoperirea celorlalte obligatii.
         Totodata, art. 2 din Decretul nr. 233/1974 prevedea ca cetatenii romani angajati in strainatate sunt obligati ca din veniturile realizate sa-si asigure intretinerea familiilor si acoperirea celorlalte obligatii din tara, iar art. 3 alin. 3 stipula ca din venitul brut realizat in valuta pentru munca prestata se scadeau impozitele, taxele, retinerile pentru fondul de pensie, asigurari sociale si medicale, cheltuielile reprezentand chiria si intretinerea locuintei din strainatate si indemnizatia de instalare.  
In acelasi sens, Tribunalul a observat ca in Anexa Protocolului de colaborare si cooperare incheiat intre ministerele invatamantului roman si marocan s-a prevazut ca salariul obtinut de reclamant era impozabil, partea marocana obligandu-se a transmite Romaniei baremul actual in vigoare, relativ la calculul  impozitelor.
         Tinand cont de cele anterior mentionate, instanta a apreciat ca perioada de timp in care reclamantul a fost trimis sa lucreze in Maroc trebuie sa fie valorificata ca stagiu de cotizare, iar calculul pensiei cuvenit acestuia se impune a se face prin luarea in considerare a venitului lunar realizat, neexistand vreo dovada din care sa reiasa ca in perioada amintita nu ar fi fost achitate contributii de asigurari sociale si nici vreo ratiune pentru care sa se concluzioneze in acest sens, din moment ce, conform contractului de angajare, reclamantul a beneficiat de toate serviciile ce implicau platile unor astfel de contributii (concedii de odihna, de boala, ajutor de deces, de repatriere, etc.).
Impotriva acestei hotarari a declarat apel parata, solicitand schimbarea sentintei atacate, in sensul respingerii actiunii reclamantului ca neintemeiata.
In motivarea caii de atac promovate s-a sustinut ca hotararea atacata este nelegala, deoarece potrivit art. 4 din contractul de angajament in baza caruia reclamantul si-a desfasurat activitatea in Maroc, remuneratia acestuia a fost supusa impozitarii in conformitate cu regimul fiscal din statul respectiv, necontinand nicio dispozitie referitoare la drepturi si obligatii pentru Romania in domeniul pensiilor.
S-a mai aratat ca in conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 233/1974, Statul Roman nu suporta niciun fel de cheltuiala pentru cetatenii romani angajati in strainatate, acestia fiind considerati in concediu fara plata la unitatea din tara de la care proveneau, astfel ca perioada lucrata de reclamant in Maroc nu constituie stagiu de cotizare in sistemul public de pensii din Romania, nefiind achitate contributiile de asigurari sociale pentru fondul de pensii.
De asemenea, relativ la Conventia bilaterala dintre Romania si Regatul Maroc, parata a aratat ca aceasta nu a produs efecte, deoarece potrivit Adresei nr. H2-1/833 din 26.03.2013, emisa de Directia Internationala si Tratate din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, conventia amintita nu a intrat niciodata in vigoare.
Apelanta a mai subliniat ca si in situatia in care acest eveniment s-ar fi produs, conventia amintita nu ar fi acordat reclamantului drepturi din sistemul public de pensii din Romania, deoarece potrivit dispozitiilor art. 1 pct. 7 din Conventie, prin perioada de asigurare se intelege timpul de cotizare sau alte perioade recunoscute sau asimilate de catre legislatia fiecarei parti contractante, iar prin art. 4 s-a stabilit ca legislatia aplicabila cetatenilor romani era cea marocana.
In drept, apelanta a invocat dispozitiile art. 466 si urm. din Codul de procedura civila.
Reclamantul a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea apelului si obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata, aratand ca hotararea atacata este legala, prima instanta retinand in mod corect ca, raportat la prevederile Decretului nr. 233/1974 si ale Conventiei bilaterale dintre Romania si Regatul Maroc, perioada de activitate desfasurata in acest stat constituie stagiu de cotizare in sensul Legii nr. 19/2000 si al Legii nr. 263/2010, astfel ca trebuie sa fie luata in considerare la stabilirea drepturilor de pensie.
Examinand apelul dedus judecatii, prin raportare la motivele invocate si in limitele efectului devolutiv al caii de atac, reglementat de art. 476 - 478 din Noul Cod de procedura civila, Curtea a retinut urmatoarele:
Prin Ordinul nr. 3435/26.12.1977, Ministerul Educatiei si Invatamantului din Republica Socialista Romania a dispus, in temeiul Decretului nr. 233/1974 si a Legii nr. 3/1977, trimiterea unui numar de 50 de cadre didactice, printre care si reclamantul, pentru a-si desfasura activitatea profesionala in Regatul Maroc o perioada de 4 ani, prin dispozitiile art. 4 din  ordinul mentionat stabilindu-se ca pe durata functionarii in strainatate li se asigura rezervarea posturilor la catedra si ca aceeasi perioada li se considera vechime neintrerupta in activitate.
Anterior, fusese incheiat in acest sens, la data de 4 iulie 1973, Protocolul privind colaborarea si cooperarea intre  ministerele educatiei  din cele doua state, iar prin dispozitiile art. 2 din Anexa la protocolul mentionat au fost stabilite drepturile salariale si celelalte drepturi de care urmau sa beneficieze profesorii romani, cu precizarea ca salariile sunt impozabile, iar partea marocana va transmite baremul actual in vigoare, relativ la calculul impozitelor, aceeasi prevedere fiind reluata in art. 10 din anexa, inclusiv cu privire la cotele transferabile din salariu si specificarea devizelor in care poate fi efectuat transferul. 
Este adevarat, asa cum sustine parata-apelanta, ca potrivit dispozitiilor art. 4 din Contractul de angajament incheiat la data de 16.19.1976 intre reclamant si Ministerul Educatiei Nationale din Regatul Maroc, remuneratia angajatului era supusa impozitarii in conformitate cu regimul fiscal in vigoare in Maroc, insa nu pot fi ignorate sub acelasi aspect prevederile art. 1 lit. e) si ale art. 2 alin. 3 din Decretul nr. 233/1974, in conformitate cu care cetatenii romani care isi desfasurau activitatea in strainatate beneficiau de concedii de odihna platite, precum si de asistenta medicala gratuita si de drepturi de asigurari sociale, pentru ei  si membrii de familie care ii insoteau, iar perioada lucrata in strainatate se lua in calcul la stabilirea vechimii neintrerupte in munca, in aceeasi unitate, precum si ca vechime in functie si in specialitate.
Or, o astfel de prevedere era deosebit de relevanta pentru persoanele aflate in situatia reclamantului, deoarece din perspectiva dispozitiilor art.  9 alin. 1 din Legea nr. 3/1977, vechimea in munca ce se lua in considerare la stabilirea pensiilor pentru munca depusa, era timpul cat o persoana a fost incadrata in baza unui contract de munca.
Asa fiind, nu este intemeiata nici critica invocata de parata-apelanta prin raportare la dispozitiile art. 2 alin. 2 din Decretul nr. 233/1974, in sensul ca perioada lucrata in strainatate se considera concediu fara plata, din interpretarea coroborata a prevederilor normei legale amintite Curtea constatand ca, prin edictarea acesteia, s-a urmarit doar reglementarea din punct de vedere juridic a situatiei angajatorului din tara, in sensul de i se permite acestuia ca pe posturile ocupate de cei trimisi la munca in strainatate sa angajeze temporar alte persoane (art. 2 alin. 2 avand urmatorul continut - "Pe perioada cat lucreaza in strainatate, persoanele prevazute la alineatul precedent sunt considerate in concediu fara plata la unitatea din tara de la care provin. Pe posturile avute pana la angajarea lor in strainatate pot fi incadrate temporar alte persoane").
Prin urmare, observand si ca in conformitate cu prevederile art. 160 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, act normativ sub imperiul caruia au fost stabilite drepturile de pensie pentru munca depusa si limita varsta in favoarea reclamantului, precum si ale art. 16 lit. a) din Legea nr. 263/2010, vechimea in munca recunoscuta pentru stabilirea pensiilor pana la data de 1 aprilie 2001, constituie stagiu de cotizare in sistemul public de pensii, Curtea a constatat ca nu sunt intemeiate argumentele paratei-apelante referitoare la nelegalitatea hotararii atacate din perspectiva faptului ca reclamantul nu ar fi facut dovada achitarii contributiilor de asigurari sociale in Romania.
In acelasi sens sunt si  prevederile art. 3 alin. 1 si 3 din Decretul nr. 233/1974, in conformitate cu care cetatenii romani angajati in strainatate erau obligati ca, din veniturile nete realizate in valuta pentru munca prestata, sa transfere lunar in tara, pentru intretinerea familiilor si acoperirea celorlalte obligatii, o parte calculata in dolari S.U.A., contra plata in lei, iar venitul net asupra caruia se calculau sumele reprezentand obligatia de transfer se determina prin scaderea din venitul brut realizat in valuta pentru munca prestata a impozitelor, taxelor, retinerilor pentru fondul de pensii, asigurari sociale si medicale, a cheltuielilor reprezentand chiria si intretinerea locuintei din strainatate si a indemnizatiei de instalare.
Pe de alta parte, in conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 si 4 din decretul mentionat, cetatenii romani angajati in strainatate erau obligati sa declare la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale Republicii Socialiste Romania, in termen de 30 de zile de la data incasarii, veniturile realizate in valuta pentru munca prestata, precum si retinerile, contributiile si cheltuielile prevazute la art. 3 si sa anexeze la declaratie actele doveditoare privind aceste venituri, retineri, contributii si cheltuieli, in acelasi termen avand obligatia de a depune la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare sumele care urmau a se transfera in tara.
De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 6 din acelasi act normativ, calculul si urmarirea incasarii sumelor supuse obligatiei de transfer se facea de catre misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Socialiste Romania din tarile respective, iar sumele incasate se comunicau trimestrial ministerelor de care apartineau angajatii trimisi in strainatate, precum si Ministerului Finantelor.
Avand in vedere considerentele anterior expuse si dispozitiile legale mentionate, Curtea constata ca, in cazul cetatenilor romani care si-au desfasurat activitatea in strainatate, sub imperiul reglementarilor prescrise de Decretul nr. 233/1974, revenea Statului Roman, prin organismele abilitate in acest sens si in virtutea principiului oficialitatii, care caracteriza sistemul de guvernamant, atributul retinerii tuturor contributiilor datorate bugetului de stat, inclusiv a celor pentru asigurarile sociale, in vederea stabilirii drepturilor de pensie, iar conservarea dovezilor in acest sens nu ii incumba reclamantului, fiind o sarcina excesiva in contextul actual.
Din aceasta perspectiva, Curtea a apreciat ca fiind lipsita de relevanta invocarea de catre parata-apelanta a criticii vizand gresita aplicare in cauza a prevederilor Conventiei in domeniul asigurarilor sociale, incheiata intre Guvernul Republicii Socialiste Romania si Guvernul Regatului Maroc la data de 27 iulie 1983 si ratificata de Statul Roman prin Decretul nr. 215/1984 al Consiliului de Stat, argumentele anterior relevate fiind suficiente pentru a conchide in sensul ca reclamantul este indreptatit a beneficia de drepturi de pensie stabilite prin luarea in considerare si a veniturilor obtinute in perioada de activitate desfasurata in Regatul Maroc.
Fata de cele ce preced, constatand ca solutia primei instante este legala, Curtea, in temeiul dispozitiilor art. 480 alin. 1 si ale art. 453 alin. 1 din Codul de procedura civila, a respins ca nefondat apelul declarat de parata.
Fiind in culpa procesuala, in temeiul dispozitiilor art. 453 din Codul de procedura civila, apelanta urmeaza a fi obligata la plata catre intimatul V. S. a sumei de 2350 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata in apel, reprezentand 2000 lei onorariu avocatial, conform chitantei nr. 679 din data de 21.03.2014 (fila 57) si 350 lei cheltuieli de transport, conform bonului fiscal nr. 424 din data de 23 martie 2014 (fila 57).