Despagubiri pentru erori judiciare. Conditii

Legislatia interna recunoaste posibilitatea acordarii unor despagubiri morale, insa norma interna conditioneaza acordarea acestor despagubiri de anumite imprejurari si anume: atunci cand o persoana, dupa ce a fost condamnata definitiv, in urma rejudecarii, a fost achitata ori atunci cand o persoana a fost privata de libertate sau i s-a restrans libertatea in mod nelegal.
  Caracterul nelegal al acestor masuri privative ori restrictive de libertate trebuie stabilit fie printr-o ordonanta a procurorului intr-o eventuala cale de atac exercitata de reclamanta, fie printr-o hotarare a instantei de judecata. Nu sunt atinse cerintele prevazute de art. 504 alin. 3 Cod procedura penala cand instanta de judecata pronunta o hotarare de achitare a reclamantei, ci trebuie sa constatate caracterul nelegal al masurii privative ori restrictive de libertate.
Prin cererea inregistrata la data de 23.01.2013, reclamanta B. E. a chemat in judecata, in calitate de parat, Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, solicitand obligarea acestuia la plata sumei de 116.000 lei, din care 66.000 lei, daune materiale si 50.000 lei, cu titlu de daune morale, daune produse prin arestarea preventiva a reclamantei, trimiterea ei in judecata si apoi condamnarea de catre prima instanta si instanta de apel.
  In motivarea cererii reclamanta a aratat urmatoarele:
  Reclamanta a fost cercetata penal de catre DIICOT - Biroul Teritorial Harghita in dosarul nr. 32/D/P/2010 si fata de ea s-a luat masura arestarii preventive si apoi interdictia de a parasi localitatea de domiciliu. Dupa trimiterea in judecata, a fost condamnata de catre Tribunalul Harghita, solutia fiind mentinuta in apel de catre Curtea de Apel Targu-Mures.
  In recurs, Inalta Curte de Casatie si Justitie a dispus achitarea reclamantei in temeiul art. 10 lit. a raportat la art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedura penala.
  Procesul penal a durat 15 luni si a debutat cu arestarea reclamantei, la data de 25.11.2010, in localitatea Miercurea Ciuc. Tratamentul la care a fost supusa in cele 24 de ore a fost traumatizant, s-a profitat de reclamanta prin aducerea fiului ei si a fost obligata sa declare impotriva intereselor sale.
  Pe perioada judecatii nu a avut niciun fel de venit si, drept urmare, a fost obligata sa-si interneze un copil la casa de copii. Timp de 15 luni nu i-a fost permis sa paraseasca localitatea Miercurea Ciuc si acest lucru i-a cauzat un prejudiciul de 66.000 lei in conditiile in care aceasta dorea sa mearga in Austria, unde putea sa obtina, ca ziler, venituri de 1.000 - 1.500 euro lunar. Starea de sanatate a reclamantei s-a deteriorat din cauza acestui proces.
  Pe de alta parte, datorita informatiilor furnizate de organele statului presei, din care rezulta ca reclamanta ar fi facut trafic de droguri prin intermediul fiului sau, mama reclamantei a repudiat-o si a fost nevoita sa-si caute o alta locuinta.
  In drept, au fost invocate dispozitiile art. 504, 505 si 506 Cod procedura penala, art. 52 din Constitutia Romaniei si art. 5 paragraful 5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. De asemenea, s-a invocat cauza Danev c/a Bulgariei, pronuntata de CEDO.
  Directia Generala a Finantelor Publice Harghita, in reprezentarea Statului Roman, a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea actiunii ca nefondata si, totodata, chemarea in garantie a Ministerului Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie si a Ministerului Justitiei, invocand prevederile art. 233, 236, 261, 262, 300 Cod procedura penala.
  Ministerul Public - Parchetul de pe langa Tribunalul Harghita a solicitat respingerea atat a cererii reclamantei cat si a cererii de chemare in garantie, apreciind ca, potrivit art. 506 alin. 3 Cod procedura penala, doar Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, are calitate procesuala pasiva in cauza.
  Sub aspectul fondului, Ministerul Public a apreciat ca cererea reclamantei este nefondata si, in raport cu practica CEDO, suma pretinsa este exagerata.
  La randul sau, Ministerul Justitiei a formulat intampinare, solicitand respingerea cererii formulate impotriva ministerului ca fiind introdusa impotriva unei persoane fara calitate procesuala pasiva. S-au invocat prevederile art. 504, 505 Cod procedura penala, dispozitii care confera calitate procesuala pasiva in cauza doar Statului Roman, prin Ministerul Finantelor Publice.
  Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a formulat, la randul sau, intampinare, solicitand admiterea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a ministerului in prezenta cauza, iar, pe fond, respingerea actiunii in conditiile in care masurile dispuse de organele de cercetare penala nu contravin prevederilor Conventiei.
  Tribunalul Harghita, prin sentinta civila nr. 4437 din 11.10.2013, a admis exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Ministerului Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie  si Parchetul de pe langa Tribunalul Harghita, precum si a Ministerului Justitiei, iar, pe fond, a admis in parte actiunea reclamantei obligand paratul Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, la plata sumei de 5.000 lei reprezentand daune morale.
  Pentru a pronunta aceasta hotarare, Tribunalul a retinut urmatoarele:
  Asupra exceptiilor invocate, Tribunalul a constatat ca reclamanta a invocat prevederile art. 506 Cod procedura penala, care, la alineatul 3, stabileste faptul ca Statul Roman are calitatea de parat fiind reprezentat in astfel de cereri de acordare a despagubirilor de catre Ministerul Finantelor Publice.
  Pe fondul cauzei, s-a retinut ca, potrivit dispozitiilor art. 504 alin. 2 si 3 Cod procedura penala, persoana care a fost privata de libertate ori careia i s-a restrans libertatea in mod nelegal are dreptul la despagubiri. Caracterul nelegal al privarii de libertate sau al restrangerii dreptului de libertate trebuie stabilite fie printr-o ordonanta a procurorului, fie printr-o hotarare a instantei, prin care se revoca masura privativa sau restrictiva de libertate ori se pronunta o decizie de achitare.
  De asemenea, s-a mai retinut ca dreptul la despagubiri in situatia lipsirii nelegale de libertate este garantat si de art. 5 paragraful 5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
  In speta, fata de reclamanta s-a dispus retinerea pe o durata de 24 de ore la data de 25.11.2010, ulterior fata de aceasta luandu-se masura interdictiei de a parasi localitatea de domiciliu.
  Asupra acuzei de savarsire a unor infractiuni, Tribunalul Harghita, ca instanta de fond, a pronuntat o hotarare de condamnare la pedeapsa de 3 ani inchisoare pentru savarsirea infractiunii de trafic de droguri, hotarare mentinuta de Curtea de Apel Targu-Mures, ca instanta de apel, insa recursul reclamantei a fost admis si Inalta Curte de Casatie si Justitie  a pronuntat, fata de reclamanta, o hotarare de achitare in temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) Cod procedura penala.
  Constatarea instantei de recurs care a dispus achitarea conduce la concluzia ca nu existau motive intemeiate de a banui ca reclamanta a savarsit infractiuni, ceea ce inseamna ca masurile privative ori restrictive de libertate nu au fost conforme exigentelor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, reclamanta fiind astfel indreptatita la acordarea unor despagubiri pentru daune morale.
  In echitate, Tribunalul a apreciat ca suma de 5.000 lei este suficienta pentru a oferi o reparatie completa pentru atingerile aduse onoarei, reputatiei si vietii private.
  In ceea ce priveste daunele materiale, instanta de fond a apreciat ca nu au fost dovedite.
  Impotriva acestei hotarari au declarat apel reclamanta si Statul Roman, prin Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Brasov si recurs Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
  In ordinea inregistrarii cailor de atac, reclamanta B. E., prin apelul formulat, a solicitat admiterea actiunii asa cum a fost formulata.
  In motivarea apelului, reclamanta a aratat ca instanta de fond si-a motivat hotararea constatand ca nu au fost dovedite daunele materiale, insa acest fapt nici nu trebuia dovedit in conditiile in care fata de reclamanta s-au luat masuri de restrangere a dreptului de miscare. In aceste conditii, reclamanta nu putea sa-si gaseasca un loc de munca.
  In ceea ce priveste daunele morale, desi Tribunalul a invocat echitatea atunci cand a stabilit cuantumul despagubirilor, totusi acesta este prea mic in raport cu suferintele determinate de aparitia unor informatii in ziare care i-au afectat imaginea, producandu-i o stare profunda de depresie.
  In drept, au fost invocate prevederile art. 296 Cod procedura civila.
  Statul Roman, prin Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Brasov, a solicitat admiterea apelului si schimbarea hotararii instantei de fond in sensul respingerii in integralitate a cererii de chemare in judecata. De asemenea, a solicitat schimbarea hotararii si in ceea ce priveste cererile de chemare in garantie.
  In motivarea apelului s-au aratat urmatoarele:
  Cererile de chemare in garantie a Ministerului Public si a Ministerului Justitiei sunt intemeiate in conditiile in care prejudiciile invocate de reclamanta au fost cauzate prin erori judiciare. Cei doi chemati in garantie sunt in masura sa justifice si sa sustina cu probe concludente atat ordonanta de retinere cat si cea de aplicare a masurii interzicerii de a parasi localitatea de domiciliu.
  Pe fondul cauzei, art. 5 din Protocolul 7 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale consacra raspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare in conditiile prevazute de art. 5 din Conventie. In practica sa, Curtea europeana a refuzat sa constate o violare a art. 5 lit. c) din Conventie pentru simplul fapt ca o persoana arestata nu a fost ulterior condamnata pentru fapta care a condus la arestarea sa (cauzele Cenoiu c/a Romaniei, Baka c/a Romaniei).
  Achitarea dispusa in procesul penal in cazul reclamantei nu echivaleaza cu nelegalitatea masurii retinerii in intelesul art. 504 alin. 3 Cod procedura penala.
  In concluzie, atat normele interne cat si normele Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale nu asigura acordarea unor despagubiri in situatia in care, dupa luarea unor masuri preventive fata de inculpat, acesta este achitat.
  In ceea ce priveste daunele materiale, asa cum a retinut, de altfel, si instanta de fond, nu au fost dovedite.
  Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a formulat recurs, solicitand analizarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii probelor administrate. Recurentul a apreciat ca, in cauza, este incident motivul de recurs prevazut de art. 304 pct. 8 Cod procedura civila, instanta de fond interpretand gresit actul dedus judecatii.
  Recurentul a apreciat ca rationamentul instantei de fond este eronat sub aspectul acordarii daunelor morale in contextul in care masura retinerii pentru o perioada de 24 de ore a fost luata in conformitate cu exigentele art. 5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
  Legalitatea masurii dispuse de parchet trebuie apreciata in raport cu probele existente la acel moment in dosarul de urmarire penala, or, in speta, organele de cercetare penala au avut probe si indicii temeinice ca reclamanta a savarsit o fapta penala.
  In practica sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca dispozitiile art. 5 din Conventie nu trebuie interpretate in sensul ca orice privare de libertate constituie o incalcare a dreptului la libertate ocrotit de aceasta dispozitie (in acest sens este amintita cauza Engel c/a Olandei).
  De asemenea, recurentul a aratat ca interpretarea dispozitiilor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale nu trebuie sa conduca la concluzia potrivit careia absenta unei inculpari sau a unei trimiteri in judecata ulterioare restrangerii dreptului la libertate conduce dupa sine la o incalcare a Conventiei.
  Recurentul a apreciat ca hotararea Tribunalului Harghita este nelegala si sub aspectul motivului de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.
  Astfel, se observa faptul ca fata de reclamanta a fost luata masura retinerii pe o perioada de 24 de ore si apoi masura de a nu parasi localitatea pe o perioada de 30 de zile. Masura a fost luata ca urmare a savarsirii si constatarii in flagrant a unei fapte penale, la data de 25.11.2010, iar pentru aceasta fapta reclamanta a fost trimisa in judecata. Reclamanta nu a formulat nicio plangere cu privire la modul in care a fost tratata pe perioada retinerii, desi a fost asistata de aparator pe tot parcursul urmaririi penale si apoi in fata instantei.
  De asemenea, reclamanta nu a contestat masurile luate in cursul urmaririi penale, plangerea depusa de reclamanta impotriva ofiterului din cadrul SCCO Harghita fiind inregistrata abia in anul 2011, dupa aproximativ un an de zile, si a fost solutionata printr-o rezolutie de neincepere a urmaririi penale.
  In fine, recurentul a precizat faptul ca nu au aparut articole in presa locala sau centrala cu privire la persoana sau activitatea infractionala a reclamantei, ci doar a fost emis un comunicat de presa in care erau mentionate doar initialele numelor celor cercetati.
  In ceea ce priveste cuantumul despagubirilor acordate, recurentul a apreciat ca in practica Curtii europene (cauza Tolstoy Miloslosky c/a Regatului Unit) la stabilirea cuantumului despagubirilor s-au avut in vedere atingerea adusa reputatiei, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea si gravitatea atingerii aduse. In acelasi sens, recurentul a facut trimitere la jurisprudenta Curtii europene in cauzele in care Romania a fost parte, cauze in care s-au stabilit despagubiri in cuantum de 6.000 euro (cauza Tiron c/a Romaniei), de 3.000 euro (cauza Mihuta c/a Romaniei), de 2.800 euro (cauza Tudorache c/a Romaniei) ori cauza Samoila si Cionca c/a Romaniei, unde s-au stabilit despagubiri de 2.000 euro.
  Ministerul Justitiei a formulat intampinare la apelul Statului Roman, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Brasov, in care, invocand aceleasi argumente ca la fond, a solicitat respingerea cererii de chemare in garantie a ministerului.
  Verificand hotararea atacata, Curtea a retinut urmatoarele:
  I. Prin caile de atac exercitate de reclamanta B. E., de paratul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice - Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Brasov si de Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Curtea a fost investita, pe de o parte, cu doua cereri de apel, iar pe de alta parte, cu o cerere de recurs.
  Ca urmare, in temeiul art. 129 Cod procedura civila si art. 99 alin. 3 din Regulamentul de ordine interioara al instantelor judecatoresti, Curtea a pus in discutia partilor calificarea cailor de atac.
  Potrivit dispozitiilor art. 506 alin. 5 din vechiul Cod de procedura penala, hotararile judecatoresti ale instantelor de fond in cauzele in care se solicita repararea pagubei materiale sau a prejudiciilor morale in cazul condamnarii pe nedrept ori a privarii sau restrangerii dreptului la libertate in mod nelegal sunt supuse numai recursului, insa, la data de 1 februarie 2014, inainte ca partile sa-si expuna punctul de vedere cu privire la recalificarea cailor de atac, dispozitiile vechiului Cod de procedura penala au fost abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013. Noile norme de procedura aplicabile tuturor cauzelor (art. 3 din Legea nr. 255/2013) nu prevad o cale de atac speciala si in raport cu normele de procedura civila cuprinse la art. 2821 alin. 1 Cod procedura civila, Curtea a calificat caile de atac exercitate in prezenta cauza ca fiind apeluri.
  II. In fapt, reclamanta a solicitat acordarea de despagubiri atat pentru "arestarea preventiva" cat si pentru trimiterea in judecata si condamnarea sa in fata primei instante si in apel.
  Starea de fapt descrisa in motivarea cererii de chemare in judecata nu corespunde, in intregime, realitatii. Fata de reclamanta s-a dispus masura retinerii si nu a arestului preventiv pe o perioada de 24 de ore si ulterior, s-a luat masura obligarii de a nu parasi localitatea pentru o perioada de 30 de zile. Niciuna dintre aceste masuri nu a fost contestata de reclamanta iar, la momentul trimiterii ei in judecata, adica la data de 19.01.2011, incetase masura restrictiva sau privativa de libertate.
  Tribunalul Harghita, investit cu solutionarea acuzei aduse reclamantei, a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa de 3 ani inchisoare, pedeapsa a carei executare a fost suspendata, stabilindu-se un termen de incercare de 5 ani.
  Apelul reclamantei a fost respins de Curtea de Apel Targu-Mures prin decizia penala nr. 75/A/3.11.2011, insa Inalta Curte de Casatie si Justitie a admis recursul reclamantei si, prin decizia nr. 1011 din 04.04.2012, a dispus achitarea acesteia de sub acuza savarsirii infractiunii de trafic de droguri de risc.
  III. Reclamanta a solicitat acordarea de despagubiri pentru daune morale in cuantum de 50.000 lei, dar si pentru daune materiale in cuantum de 66.000 lei.
  a) Cerere de acordare a despagubirilor pentru daune morale
  In motivarea cererii sale, reclamanta a invocat faptul ca procesul penal a durat 15 luni si ca in cursul urmaririi penale s-a luat masura retinerii si apoi a obligarii de a nu parasi localitatea timp de 30 de zile. Reclamanta a mai sustinut ca, pe parcursul cercetarii, s-a "profitat" de ea, fiind anchetata in prezenta fiului sau, fiind obligata sa declare impotriva intereselor sale si in lipsa unui aparator.
  De asemenea, in sustinerea aceleiasi solicitari de acordare a unor despagubiri pentru daune morale, reclamanta a acuzat faptul ca despre aceasta ancheta au fost furnizate informatii catre presa, care i-au afectat imaginea atat fata de membrii familiei, mama sa, cat si fata de opinia publica.
Asadar reclamanta a invocat, in sustinerea cererii de acordare a despagubirilor pentru daune morale, pe de o parte, durata procedurii penale, iar, pe de alta parte, luarea unor masuri privative sau restrictive de libertate, precum si efectele pe care le-au produs asupra sa aceste masuri.
  Intr-adevar, de la data sesizarii instantei prin rechizitoriu, 19.01.2011, pana la solutionarea definitiva a cauzei penale, 04.04.2012, s-au scurs 15 luni, insa durata este una rezonabila in conditiile in care in acest interval de timp cauza a fost analizata pe fond, in apel si in calea de atac a recursului.
  Nu au existat intervale de timp in care cauza a ramas in nelucrare. In fata instantei de fond, cauza (in care erau trimisi in judecata si alti inculpati, dintre care unul aflat in stare de arest) a fost solutionata in noua termene de judecata, in intervalul cuprins intre 20.01.2011, data sesizarii instantei, si 30.06.2011, data pronuntarii hotararii.  Hotararea a fost redactata in termenul legal de 20 de zile, Curtea de Apel Targu-Mures fiind sesizata la data de 26.07.2011. Apelul a fost solutionat in doua termene de judecata, pronuntarea fiind amanata la data de 3.11.2011. Si aceasta decizie a fost redactata in termenul legal, adica la data de 22.11.2011, Inalta Curte de Casatie si Justitie fiind sesizata la data de 5.12.2011, decizia in recurs fiind pronuntata la data de 19.03.2012
In sustinerea cererii de acordare a despagubirilor pentru daune morale reclamanta a inteles sa invoce ca proba doar dosarul penal, fara a aduce dovezi suplimentare in ceea ce priveste existenta unor informatii publicate in presa in legatura cu ancheta penala, ori cu privire la efectele produse de aceste informatii in relatiile pe care reclamanta le-a avut cu mama sa sau cu alte persoane.
Ministerul Public, in recurs, a confirmat ca a existat un comunicat de presa in legatura cu ancheta penala pe care a desfasurat-o, insa a precizat ca s-au folosit doar initialele persoanelor anchetate.
Potrivit art. 1169 din vechiul Cod civil, reclamanta avea obligatia de a-si dovedi sustinerile si, sub acest aspect, Curtea constata ca reclamanta nu a dovedit faptul ca in presa au aparut informatii concrete cu privire la persoana sa, informatii de natura sa-i afecteze imaginea publica. De asemenea, Curtea constata ca reclamanta nu a dovedit faptul ca mama sa a repudiat-o pentru presupusele fapte penale pentru care a fost anchetata. Trebuie subliniat faptul ca, desi reclamanta a fost asistata de un avocat pe parcursul solutionarii cauzei civile, nu au fost in mod concret propuse probe care sa dovedeasca afectarea imaginii publice a reclamantei.
  Aceste aspecte pe care le invoca reclamanta puteau fi dovedite foarte usor prin prezentarea unor dovezi din care sa rezulte ca in presa au ajuns informatii cu privire savarsirea unor fapte penale. Mentionarea intr-un comunicat de presa a initialelor reclamantei nu este de natura sa stabileasca o legatura directa intre persoana anchetata si reclamanta.
  Asadar, sarcina de a dovedi afectarea imaginii publice a reclamantei, dar si degradarea relatiilor dintre aceasta si mama sa era una facila, la indemana reclamantei.
  In sustinerea aceleiasi cerere de acordare a despagubirilor pentru daune morale reclamanta a invocat presiuni cu ocazia efectuarii urmaririi penale. Ancheta penala efectuata de Parchetul de pe langa Curtea de Apel Targu-Mures, in urma plangerii formulate de reclamanta, a avut drept rezultat neinceperea urmaririi penale. De altfel, cu ocazia urmaririi penale, reclamanta a fost asistata de un avocat la luarea declaratiei in data de 26.11.2011. De asemenea, la perchezitiile domiciliare si corporale au participat si martori asistenti.
Instanta de fond a admis in parte cererea reclamantei de acordare a despagubirilor pentru daune morale fara a preciza in mod concret care dintre prejudiciile morale invocate de reclamanta sunt intemeiate.
De asemenea, reclamanta a declarat apel reiterand motivele din cererea de chemare in judecata si apreciind ca aceste despagubiri sunt prea mici.
  Este adevarat faptul ca prevederile art. 504 - 507 Cod procedura penala garanteaza dreptul la despagubiri pentru condamnari pe nedrept ori pentru privari sau restrangeri de libertate in mod nelegal, cu alte cuvinte, legislatia interna recunoaste posibilitatea acordarii unor despagubiri morale, insa norma interna conditioneaza acordarea acestor despagubiri de anumite imprejurari si anume: atunci cand o persoana, dupa ce a fost condamnata definitiv, in urma rejudecarii, a fost achitata ori atunci cand o persoana a fost privata de libertate sau i s-a restrans libertatea in mod nelegal.
  Instanta de fond a statuat ca reclamantei i se cuvin despagubiri pentru daune morale, apreciind ca nelegalitatea masurilor retinerii pentru 24 de ore respectiv a  interdictiei de a parasi localitatea pentru 30 de zile rezulta din hotararea de achitare a reclamantei, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie.
  Instanta de fond a facut o gresita aplicare a dispozitiilor speciale din legislatia nationala, cuprinse la art. 504 alin. 3 Cod de procedura penala, deoarece caracterul nelegal al acestor masuri privative ori restrictive de libertate trebuia stabilit fie printr-o ordonanta a procurorului intr-o eventuala cale de atac exercitata de reclamanta, fie printr-o hotarare a instantei de judecata. Nu sunt atinse cerintele prevazute de art. 504 alin. 3 Cod procedura penala cand instanta de judecata pronunta o hotarare de achitare a reclamantei, ci trebuie sa constatate caracterul nelegal al masurii privative ori restrictive de libertate.
  Reclamanta, desi avea posibilitatea, potrivit art. 1401 si art. 1402 Cod procedura penala, sa formuleze plangeri impotriva masurilor privative sau restrictive de libertate, nu a facut-o. Abia la un an de zile de la data luarii acestor masuri, a fost depusa o plangere pentru cercetare abuziva, plangere care, insa, a fost solutionata printr-o rezolutie de neincepere a urmaririi penale la data de 13.11.2012 (filele 71-81 din dosarul de urmarire penala).
  Asadar, sub aspectul legislatiei nationale, cererea de acordare a despagubirilor pentru daune morale nu este intemeiata.
  Reclamanta a invocat in cererea sa si dispozitiile art. 5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si a facut trimitere a o decizie de speta a Curtii europene, este vorba de cauza Danev c/a Bulgariei.
  La randul lor, paratul si Ministerul Public au invocat in criticile de nelegalitate a hotararii instantei de fond aceleasi norme europene.
  Potrivit art. 5 paragraful 1 lit. c din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta si nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, exceptie fiind situatia in care persoana a fost arestata sau retinuta in vederea aducerii sale in fata autoritatii judiciare competente atunci cand exista motive verosimile de a banui ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a o impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa savarsirea acesteia. 
  In cauza Creanga impotriva Romaniei (cererea nr. 29226/2003), Curtea europeana a reamintit ca art. 5 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale precizeaza explicit ca garantiile pe care le consacra acest articol se aplica pentru orice persoana, cauzele prevazute la lit. a) - f) din acest paragraf continand o lista exhaustiva a motivelor pentru care o persoana poate fi lipsita de libertate. Mai mult, Curtea europeana a apreciat ca in privinta legalitatii unei restrangeri a dreptului la libertate, Conventia face trimitere, in principal, la legislatia nationala si consacra obligatia de a respecta normele de fond si normele de procedura ale acestei legislatii, fara insa a fi arbitrara, deci contrara Conventiei. Intr-o alta hotarare (cauza Degeratu c/a Romaniei, cererea nr. 35104/2002) Curtea a stabilit inca o data ca dreptul la reparatii enuntat la art. 5 paragraful 5 din Conventie presupune ca incalcarea uneia dintre celelalte alineate a fost deja stabilita de o autoritate nationala sau de institutiile Conventiei.
  Asa cum s-a aratat mai sus, masura retinerii, respectiv cea a interdictiei de a parasi localitatea luate fata de reclamanta corespund legislatiei nationale, neexistand o ordonanta a procurorului sau o hotarare a instantei de judecata care sa constate contrariul. Mai mult, aceste masuri nu au avut un caracter arbitrar, ci s-au bazat pe probe care au condus la ideea ca exista indicii temeinice de savarsire a unor fapte penale.
  Aceste probe au determinat trimiterea reclamantei in judecata pentru savarsirea unei fapte de natura penala si, mai mult, instanta de fond si instanta de apel au apreciat ca aceste probe pot duce la concluzia ca acuza adusa reclamantei este fondata. Faptul ca, ulterior, instanta de recurs, in interpretarea probelor, a dispus achitarea reclamantei nu echivaleaza cu constatarea nelegalitatii masurilor preventive luate fata de aceasta. De altfel, la solutionarea recursului, Inalta Curte de Casatie si Justitie a avut in vedere si alte probe decat cele administrate in cursul urmaririi penale.
  Reclamanta a invocat in justificarea cererii de acordare a despagubirilor hotararea CEDO in cauza Danev c/a Bulgariei. In aceasta hotarare de speta Curtea a constatat o incalcare a dispozitiilor art. 5 alin. 5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru ca instanta nationala a dovedit un formalism excesiv in solutionarea cererii de acordare a despagubirilor pentru daune morale, cerere formulata de o persoana fata de care se constatare deja, prin hotarari ale instantelor nationale, caracterul nelegal al masurii preventive privative de libertate.
  Or, asa cum s-a aratat mai sus, in prezenta cauza nu s-a putut retine caracterul nelegal al masurilor privative sau restrictive de libertate la care reclamanta a fost supusa prin raportare la normele interne si nici caracterul arbitrar al acestor masuri, ele fiind luate in raport cu probele aflate la dosar, probe ce constituiau indicii temeinice de savarsire a unor fapte de natura penala.
In concluzie, Curtea apreciaza ca cererea reclamantei B. E. de acordare a despagubirilor pentru daune morale nu este intemeiata.
   b) Cerere de acordare a despagubirilor pentru daune materiale
  In sustinerea cererii de acordare de despagubiri pentru daune materiale, reclamanta a sustinut ca timp de 15 luni, cat a durat procesul, nu a putut sa lucreze, cuantumul despagubirilor fiind stabilit in raport cu veniturile pe care le-ar fi putut obtine lucrand in Austria. De asemenea, reclamanta a sustinut ca, din lipsa veniturilor, a fost nevoita sa-si interneze unul dintre copii intr-un centru de ocrotire a minorilor.
  Desi reclamanta a sustinut ca timp de 15 luni a fost impiedicata sa lucreze, fapt ce i-a cauzat un prejudiciu material, acest aspect nu a fost dovedit. Pe de o parte, se observa faptul ca fata de reclamanta s-au luat masuri privative ori restrictive de libertate doar pe o perioada de 31 de zile, iar, pe de alta parte, reclamanta nu a depus nicio proba din care sa rezulte ca, in afara perioadei de 24 de ore cat a fost efectiv retinuta, nu a putut sa presteze o activitate din care sa poata obtine venituri.
  La dosarul cauzei au fost depuse documente referitoare la o perioada ulterioara retinerii respectiv interdictiei de a parasi localitatea de domiciliu. Atat adeverintele emise de autoritatile austriece, cat si atestatul privind absolvirea unor cursuri de calificare sunt anterioare anchetei penale, de fapt sunt anterioare finalizarii procesului penal. Aceste documente nu fac dovada decat a faptului ca, ulterior finalizarii dosarului penal, reclamanta a incheiat raporturi de munca. Nu au fost depuse dovezi din care sa rezulte ca reclamanta a fost impiedicata sa exercite o profesie in perioada urmaririi penale si a cercetarii judecatoresti. Mai mult, certificatul de calificare profesionala, aflat la fila 37 din dosar, atesta faptul ca in aceasta perioada reclamanta a urmat un curs de calificare ca agent de paza si ordine, deci a avut libertatea de miscare si posibilitatea de a incerca sa obtina venituri din munca.
  In concluzie, reclamanta nu a dovedit existenta unui prejudiciu determinat de imposibilitatea obtinerii unor venituri pe perioada in care a facut obiectul urmaririi penale sau al cercetarii judecatoresti.
  Fata de cele retinute, fara a mai fi necesara analizarea criticilor de nelegalitate referitoare la cuantumul despagubirilor acordate de instanta de judecata ori cele referitoare la cererile de chemare in garantie, constatand ca instanta de fond a facut o gresita aplicare a legii, Curtea urmeaza ca, in temeiul art. 295, 296 Cod procedura civila, sa admita apelul paratului Statul Roman, prin Ministerul Finantelor Publice, Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Brasov, precum si pe cel al Ministerului Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, sa respinga apelul reclamantei si, pe cale de consecinta, sa schimbe hotararea primei instante in sensul respingerii cererii de chemare in judecata.