Dreptul muncii; jurisdictia muncii

Concediul de odihna la cumulul de functii. Aceasta situatie juridica a cumulului de functii, nu este reglementata prin dispozitii speciale in cadrul muncii. Art. 35 Legea nr. 53/2003 prevede ca un salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiti sau la acelasi angajator, in baza unor contracte individuale de munca, beneficiind de salariul corespunzator pentru fiecare dintre acestea.
Conform art. 3 H.G.250/1992 salariatii care indeplinesc prin cumul, pe langa functia de baza, cu o norma intreaga, o alta functie, au dreptul la concediul de odihna platit numai de la unitatea in care au functia de baza. Situatia premisa de la care porneste acest articol este aceea ca un salariat are incheiate doua CIM cu doi angajatori diferiti, ambele institutii bugetare. Limitarea este impusa numai din considerente bugetare. Acest scop al reglementarii nu este realizat in cauza intrucat reclamantul a avut doua contracte individuale de munca, unul cu o societate comerciala, cu capital privat. Prin urmare, situatia juridica a reclamantului nu se incadreaza in situatia premisa a H.G. nr. 250/1992.

    Decizia civila nr.628/14.10.2014 a Curtii de Apel Galati

Prin actiunea formulata reclamantul MC, a chemat in judecata pe parata Universitatea DJ Gala?i, solicitand ca prin hotararea ce se va pronunta sa fie obligata parata la plata indemnizatiei de concediu de odihna pentru perioada 2009-2013, suma actualizata cu rata infla?iei plus dobanda legala aferenta pentru aceasta perioada.
In motivare, a aratat ca incepand cu anul 2009 a avut incheiat un contract de munca pe perioada determinata cu norma intreaga cu unitatea parata pana in anul 2013.
A mai aratat ca norma de baza o desfa?ura la un alt angajator, iar unitatea parata i-a acordat zilele de concediu de odihna, fara insa a i se plati aceste zile.
In drept, a invocat HG nr. 250/1992, Codul muncii, Constitutia Romaniei.
Universitatea DJ a formulat intampinare prin care a invocat excep?ia puterii de lucru judecat deoarece preten?ia supusa judeca?ii in spe?a a fost dezlegata de Curtea Constitu?ionala prin Decizia nr.385/2007 si excep?ia lipsei interesului motivat de faptul ca interesul ac?iunii formulate de catre reclamant nu este legitim deoarece nu este in concordanta cu legea.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea ac?iunii ca nefondata motivat de faptul ca reclamantul a desfa?urat activitatea in cadrul unitatii parate, avand insa func?ia de baza la un alt angajator.
Fata de aceasta situa?ie, parata a considerat ca, aflandu-se in situa?ia unui cumul de func?ii, a facut aplicarea art.3 alin.1 din HG nr.250/1992 potrivit caruia salaria?ii care indeplinesc prin cumul, pe langa  func?ia de baza, cu o norma intreaga, o alta func?ie, au dreptul la concediul de odihna platit numai de la unitatea in care au func?ia de baza.
Prin sentinta civila nr_ Tribunalul a respins exceptiile ca fiind nefondate.
A respins actiunea formulata de reclamantul MC, in contradictoriu cu parata Universitatea  DJ ca fiind nefondata.
Analizand si coroborand materialul probator administrat in prezenta cauza, instanta a retinut urmatoarele:
Referitor la excep?ia puterii de lucru judecat invocata de parata, instan?a a respins-o ca nefondata motivat de faptul ca puterea de lucru judecat invocata de catre parata se refera la o decizie a Cur?ii Constitu?ionale, intr-o spe?a in care par?ile din prezentul dosar nu au avut calitatea de reclamant si parat.
 Prin urmare, instan?a a considerat ca nu exista putere de lucru judecat in condi?iile in care par?ile din prezenta cauza nu s-au mai judecat intr-o spe?a similara si, mai mult, excep?ia invocata se raporteaza la o decizie a Cur?ii Constitu?ionale prin care nu se solu?ioneaza fondul cauzelor.
Referitor la exceptia lipsei de interes, instanta a respins-o motivat de faptul ca reclamantul justifica un interes, iar apararea paratei ca interesul acestuia nu este in concordanta cu legea va fi stabilit pe fondul cauzei prin hotararea instantei.
Pe fond, instanta a retinut ca reclamantul a fost salariat al unitatii parate pe perioada determinata cu norma intreaga, avand functia de baza declarata la un alt angajator din domeniul privat.
Instanta a retinut  ca,  potrivit art.3 din HG nr.250/1992, salariatii care indeplinesc prin cumul, pe langa functia de baza, cu o norma intreaga, o alta functie, au dreptul la concediul de odihna platit numai de la unitatea in care au functia de baza. Unitatea in care salariatii cumuleaza le va acorda, la cerere, un concediu fara plata pentru zilele de concediu de odihna primite de la cealalta unitate.
Instan?a a retinut ca in speta nu ne aflam in situa?ia unei restrangeri a vreunui drept prevazut de legisla?ia muncii, reclamantul beneficiind de concediul de odihna platit de la angajatorul unde a avut norma de baza declarata si de la parata a beneficiat, potrivit prevederilor legale, de zilele de concediu fara plata pentru zilele de concediu de odihna primite de la cealalta unitate.
Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamantul, solicitand admiterea apelului, modificarea sentintei in sensul admiterii actiunii.
In motivare, a aratat ca nelegal si netemeinic, dupa o motivare lapidara si contrara probelor de la dosar, instanta a retinut o situatie de fapt si de drept neconforma cu realitatea.
Instanta nu a tinut cont de adresa ITM Galati si de punctul de vedere exprimat de Directia Juridica din Ministerul Muncii care arata ca dispozitiile HG 250/1992 sunt aplicabile numai in masura in care cumulul de functii se realizeaza in cadrul a doua institutii publice.
Motivarea instantei cuprinde doar trei afirmatii succinte.
Art. 35 din Codul muncii prevedea situatia cumulului de functii si obligatia de a declara norma de baza. Prin Legea nr. 40/2011 de modificare a Legii nr. 53/2003, legiuitorul a inlaturat obligatia salariatului de a declara functia de baza pentru a crea un regim juridic de egalitate pentru toti angajatorii.
Contractul individual de munca da nastere la drepturi si obligatii reciproce intre parti, iar in cazul cumulului de functii, fiecare contract este independent.
O norma cuprinsa intr-o hotarare nu poate contraveni unei legi.
In drept, a invocat art. 466-482 Cod de procedura civila.
Intimata a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, aratand ca se incearca o aplicare lacunara a prevederilor art. 35 din Legea 53/2003. Raportul juridic contractual dintre parti este special, normele codului muncii fiind completate cu norme speciale, cuprinse in art. 3 alin. 1 din HG 250/1992. Obligatia de a declara functia de baza rezulta din art. 56 din Codul fiscal, fiind imperativa, si nu optionala.
In ceea ce priveste contraprestatia muncii depuse de reclamant, salariul este reglementat de Legea nr. 63/2011, iar in anexa legii, care cuprinde metodologia de calcul al drepturilor salariale care se acorda personalului din invatamant se prevede ca plata concediului de odihna se face conform art. 23 din OG 10/2008.
In art. 23 al. 6 din OG 10/2008 se prevede  ca raman in vigoare prevederile HG 250/1992, in care se specifica acordarea concediului de odihna platit numai de la unitatea in care au functia de baza.
Problema acordarii indemnizatiei pentru concediu de odihna in cazul cumulului de functii a fost dezlegata de Curtea Constitutionala, prin Decizia 385/2007, in sensul ca aceasta reglementare se aplica tuturor salariatilor, fara nici un fel de privilegiu sau discriminare.
In drept, a invocat art. 250 Cod de procedura civila.
Apelul este intemeiat.
In baza art. 248 Cod de procedura civila, Curtea va analiza mai intai exceptia prescriptiei dreptului la actiune pentru perioada 2009-2010, invocata din oficiu.
Desi cu prilejul dezbaterilor, aparatorul apelantului a sustinut ca instanta nu putea sa invoce aceasta exceptie din oficiu, nu a motivat in drept aceasta aparare.
Regimul juridic al exceptiei prescriptiei dreptului la actiune a fost reglementat initial prin Decretul 167/1958 si ulterior prin Legea 71/2011 de punere in aplicare a noului Cod civil. Pentru a stabili regimul juridic aplicabil in cauza prezinta importanta data la care a inceput sa curga termenul de prescriptie. In speta, aceasta data coincide cu inceputul vacantei universitare din anii 2009, 2010, date anterioare intrarii in vigoare a noului Cod civil.
Din interpretarea  dispozitiilor art.5, art.201, art.223 din Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil si ale art.6 alin.(4), art.2512, art.2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, rezulta ca prescriptiile extinctive incepute anterior datei de 1 octombrie 2011, implinite ori neimplinite la aceeasi data, raman supuse dispozitiilor art.18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, republicat, astfel incat atat instantele de judecata, din oficiu, cat si partile interesate pot invoca exceptia prescriptiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar in litigii incepute dupa 1 octombrie 2011.
Aceeasi interpretare a fost realizata si prin Decizia 1/2014 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii.
Potrivit art. 268 alin.1 lit.c din Codul Muncii, cererile constand in plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune. Fata de data nasterii dreptului la actiune pentru indemnizatia de concediu de odihna aferenta anilor 2009 - 2010, data care coincide cu inceputul vacantei universitare din anii 2009, 2010, Curtea constata ca promovarea actiunii la data de 18.12.2013   s-a facut cu depasirea termenului de 3 ani, motiv pentru care exceptia prescriptiei va fi admisa.
Pe fondul cauzei, cu privire la indemnizatia de concediu de odihna pentru perioada 2011-2013, Curtea constata:
Motivarea instantei nu este nici lapidara, nici contrara probelor de la dosar. Instanta a prezentat, succint, argumentul pe care l-a avut in vedere la pronuntarea solutiei, acela ca in cauza se aplica art. 3 din HG 250/1992. Inscrisurile depuse de reclamant constand in adeverinta ITM si punctul de vedere al Ministerului Muncii nu constituie probe, in sensul Codului de procedura civila, intrucat nu cuprind date referitoare la acte sau fapte juridice, ci reprezinta puncte de vedere ale unor institutii cu privire la interpretarea unor dispozitii legale.
Situatia de fapt prezentata de reclamant a fost recunoscuta de parata si retinuta de instanta. Apelantul a incheiat un contract individual de munca cu o persoana juridica de drept privat si un alt contract cu intimata, institutie bugetara, realizand un cumul de functii.
Aceasta situatie juridica, a cumulului de functii, nu este reglementata prin dispozitii speciale in codul muncii. Art. 35 din Legea 53/2003 prevede ca  orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiti sau la acelasi angajator, in baza unor contracte individuale de munca, beneficiind de salariul corespunzator pentru fiecare dintre acestea.
Distinctia intre functia de baza si celelalte functii se pastreaza insa, in legislatia fiscala. Art. 53 din Legea 571/2003, Codul fiscal, mentioneaza ca deducerea personala  se raporteaza la functia de baza, ceea ce determina, implicit, necesitatea ca salariatul sa-si aleaga locul unde este functia de baza.
Raporturile juridice ale reclamantului, cadru didactic, cu parata, unitate de invatamant superior, sunt reglementate printr-o legislatie speciala. Pentru perioada analizata, 2011-2013, cadrul juridic este dat de Legea 63/2011 privind incadrarea si salarizarea in anul 2011 a personalului didactic si didactic auxiliar din invatamant. In art. 12 din anexa 5 a legii, se prevede ca plata concediului de odihna pentru personalul didactic se face conform art. 23 din Ordonanta Guvernului nr. 10/2008. In acest din urma articol se mentioneaza ca celelalte prevederi din Hotararea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, republicata, cu modificarile ulterioare, raman in vigoare.
Prin urmare, dispozitiile hotararii de guvern sunt preluate intr-o lege, ceea ce face ca apararea apelantului in sensul ca hotararea de guvern, act normativ cu valoare inferioara unei legi sa nu poata contine prevederi contrare unui act normativ cu caracter superior, desi este adevarata, sa nu fie aplicabila in cauza.
Fiind preluata in legile ulterioare de salarizare, hotararea ramane in vigoare, chiar daca   s-a abrogat legea in aplicarea careia a fost data.
Aspectul care se impune a fi analizat este domeniul de aplicare al HG 250/1992. Asa cum rezulta chiar din titlul hotararii, ea reglementeaza concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare.
Art. 3 prevede ca salariatii care indeplinesc prin cumul, pe langa functia de baza, cu o norma intreaga, o alta functie, au dreptul la concediul de odihna platit numai de la unitatea in care au functia de baza. Unitatea in care salariatii cumuleaza le va acorda, la cerere, un concediu fara plata pentru zilele de concediu de odihna primite de la cealalta unitate. Acest articol foloseste termenul unitate, unitatea in care au functia de baza, unitatea in care salariatii cumuleaza, acceptiunea acestuia fiind cea din titlu, de unitate bugetara.
Situatia premisa de la care porneste acest articol este aceea ca un salariat are incheiate doua contracte individuale de munca cu doi angajatori diferiti, ambii unitati bugetare. Pentru protejarea bugetului statului, prin art. 3 se prevede ca salariatul beneficiaza de o singura indemnizatie de concediu de odihna. Limitarea este impusa numai din considerente bugetare. Acest scop al reglementarii nu mai este realizat in situatia din prezenta cauza. Reclamantul apelant a avut doua contracte individuale de munca, unul cu o societate comerciala, cu capital privat si cel de-al doilea cu o unitate de invatamant, unitate bugetara. Prin urmare, situatia juridica a reclamantului nu se incadreaza in situatia premisa a dispozitiilor HG 250/1992.
Avand in vedere domeniul limitat de aplicare al art. 3 din HG 250/1992, aplicarea acestuia nu poate fi extinsa, prin analogie, la alte persoane juridice.  Intimata parata avea obligatia de a verifica daca reclamantul indeplineste functia de baza la o alta unitate (bugetara), situatie care ar fi atras incidenta prevederilor art. 3 din HG 250/1992 si ar fi justificat refuzul de a achita indemnizatia de concediu de odihna cuvenita reclamantului.
Decizia nr. 385/2007 a Curtii Constitutionale invocata de intimata, prin care s-a respins exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 23 alin. 3 si 6 din OG 10/2007 nu produce efecte in cauza de fata. Curtea Constitutionala a analizat situatia salariatilor care au realizat, prin cumul, doua norme didactice, la acelasi angajator, unitate bugetara, retinand ca aceasta reglementare se aplica in mod egal tuturor salariatilor, fara nici un fel de privilegiu si nicio discriminare.
Raporturile juridice ale reclamantului sunt diferite de cele care au facut obiectul analizei Curtii Constitutionale.
In mod eronat, instanta de fond a facut aplicarea dispozitiilor art. 3 din HG 250/1992  in cauza.
Fata de argumentele expuse, in baza art. 12 din anexa 5 a Legii nr. 63/2011, raportat la art. 23 alin. 1, 3 din  Ordonanta Guvernului nr. 10/2008, Curtea constata ca actiunea reclamantului este intemeiata in ceea ce priveste  indemnizatia de concediu de odihna aferenta anilor 2011 - 2013.
Pentru repararea integrala a prejudiciului suportat de reclamant prin neincasarea la scadenta a acestor drepturi de natura salariala, in baza art. 166 al. 3 din Codul  muncii, indemnizatia va fi actualizata cu rata inflatiei si se va acorda dobanda  legala aferenta de la data scadentei si pana la data platii.
In baza art. 480 cod de procedura civila, Curtea a admis apelul si a schimbat in tot sentinta.