Servitutea de trecere. Modalitatea de plata a despagubirilor

Potrivit art. 616 din Codul civil "proprietarul al carui loc este infundat, care nu are nicio iesire la calea publica, poate reclama o trecere pe locul vecinului dau pentru exploatarea fondului, cu indatorire de a-l despagubi in proportie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona".
Norma legala mai sus mentionata trebuie interpretata in sensul ca despagubirea se stabileste in raport cu paguba cauzata proprietarului fondului aservit si nu in raport cu folosul adus de drumul de trecere in favoarea fondului dominant, iar singura modalitate de stabilire a despagubirilor este una platibila pro rata temporis, anual, cat va subzista dreptul de servitute, avandu-se in vedere modalitatile de stingere a servitutilor.

Prin Decizia civila nr. 185 din 22 februarie 2012, pronuntata in dosarul nr. 1437/325/2008, Tribunalul Timis a admis apelul declarat de reclamanta B.D.M. impotriva Sentintei civile nr. 13903 din 15.03.2010, pronuntata de Judecatoria Timisoara in dosarul nr. 1437/325/2008, pe care a schimbat-o in parte, in sensul ca a obligat paratii M.R.D., M.F.L. si M.S. la plata sumei de 355 euro; paratele H.D.I. si H.F. la plata sumei de 370 euro; paratii M.I. si M.A. la plata sumei de 325 euro; paratii H.N. si H.M. la plata sumei de 321 euro; parata M.E. la plata sumei de 370 euro, iar paratii P.G. si P.A. la plata sumei de 374 euro catre reclamanta, suma ce va fi platita anual, mentinand in rest sentinta.
Pentru a pronunta aceasta solutie, tribunalul a avut in vedere urmatoarele argumente:
Prin sentinta apelata, instanta de fond a obligat paratii sa plateasca reclamantei apelante o suma de bani reprezentand despagubiri pentru dreptul de servitute de trecere, pretentie ce se va achita o singura data.
Tribunalul a apreciat ca in mod gresit prima instanta a obligat paratii sa plateasca reclamantei o suma de bani ce se va achita o singura data. Reclamanta a solicitat prin precizarea de actiune ca aceste sume de bani sa fie achitate de catre parati anual.
Astfel, reclamanta apelanta este proprietara imobilului inscris in CF nr. 13[_] Timisoara cu nr. top. 9732, 9731/2/1/II si 3731/1/1, iar paratii sunt proprietari asupra imobilului inscris in CF nr. 29[_] Timisoara cu nr. top. 9731/2/1, 9731/2/2, 9731/3, 9731/4, 9741/2, 9741/2, 9741/4, 9741//1/2.
Prin sentinta civila nr. 11148/2004 a Judecatoriei Timisoara ramasa definitiva si irevocabila a fost instituita in favoarea imobilului inscris in CF nr. 29[_] Timisoara o servitute de vedere si de trecere pietonala si pentru autovehicule, servitute ce greveaza asupra imobilului proprietatea reclamantei.
Potrivit art. 616 din Codul civil din 1864 proprietarul al carui loc este infundat, care nu are nicio iesire la calea publica, poate cere o trecere pe terenul vecinului sau, pentru folosirea fondului , avand indatorirea de a-l despagubi pentru pagubele suferite.
Aceasta servitute de trecere este o servitute necontinua si aparenta. Sunt necontinue servitutile pentru exercitiul carora se impune faptul actual al omului.
Prin urmare, servitutea legala de trecere se stabileste cu titlu oneros, astfel ca  proprietarul fondului dominant va fi tinut sa-l despagubeasca pe proprietarul fondului aservit cu echivalentul lipsei de folosinta a terenului utilizat pentru trecere, stabilita in raport de valoarea lui de circulatie.
Legea nu stabileste in mod expres daca aceste despagubiri pentru instituirea si utilizarea unei servituti de trecere se platesc in forma unei prestatii unice sau anuale.
Or, tribunalul a apreciat ca atata timp cat utilizarea servitutii de trecere presupune acte repetate de utilizare care se prelungesc in timp pe tot parcursul existentei celor doua fonduri, este firesc si echitabil ca aceste despagubiri sa fie platite titularului fondului aservit anual si nu sub forma unei prestatii unice (o singura data), asa cum in mod gresit a retinut instanta de fond prin sentinta apelata.
Un alt argument care sustine actuala teza, ca despagubirile trebuie platite anual proprietarului fondului aservit, este acela ca actiunea in despagubire are ca obiect paguba ce se pricinuieste fondurilor aservite si nu folosul pe care drumul de trecere il aduce proprietarului fondului dominant, iar aceasta paguba subzista atata timp cat dureaza servitutea de trecere.
Pentru aceste argumente, tribunalul in baza art. 296 C. pr. civ. a admis apelul, a schimbat in parte sentinta apelata in sensul ca a obligat paratii sa plateasca reclamantei sumele de bani retinute de instanta de fond potrivit raportului de expertiza, anual si nu sub forma unei prestatii unice.
Impotriva acestei decizii au formulat doua recursuri paratii M.R.D., M.F.L., M.S., H.I.D., H.F., M.I., M.A., M.E., M.P., H.N. H.M., P.G. si P.A., solicitand in principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare, si, in subsidiar, modificarea hotararii atacate si respingerea apelului declarat de reclamanta impotriva hotararii primei instante.
In motivare, in cele doua recursuri, recurentii au invocat dispozitiile art. 304 pct. 1, 6, 7 si 9 C. pr. civ., aratand cu privire la primul caz de casare (art. 304 pct. 1 C. pr. civ.) ca decizia atacata este nelegala, deoarece instanta i-a permis recurentului sa precizeze valoarea obiectului actiunii, dupa prima zi de infatisare, valoare ce este mai mare de 100.000 lei, desi, prin calea de atac promovata, reclamantul a inteles ca valoarea pretentiilor nu depasea suma de 100.000 lei, astfel ca, decizia trebuia pronuntata de o instanta de recurs intr-un complet de trei judecatori.
Cu privire la cazul prevazut de art. 304 pct. 6 C. pr. civ., recurentii au aratat ca atata timp cat reclamantul a inteles sa declare recurs, apreciind conform art. 2821 C. pr. civ. ca valoarea obiectului pricinii nu este mai mare de 200.000 lei, nu putea instanta de apel, din oficiu, sa acorde mai mult decat s-a cerut.
In legatura cu cazul prevazut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., recurentii au invederat ca instanta de apel a ignorat caracterul discontinuu al servitutii de trecere, astfel ca, in raport de dispozitiile art. 1386 alin. (3) din Noul Cod civil, interpretate per a contrario, despagubirea urmeaza a se face o singura data.
In ce priveste cazul prevazut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., prin prima cerere de recurs s-a aratat ca hotararea pronuntata este nelegala pentru ca instanta de apel a nesocotit caracterul servitutii si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Babes c/a Romaniei, Davidescu c/a Romaniei) in care s-au acordat despagubiri ce nu depasesc 5-6000 euro pentru lipsa folosintei unui bun.
Prin cea de-a doua cerere de recurs, redactata de avocat D.Z., din perspectiva dispozitiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ., s-a aratat ca cererea introductiva a avut ca obiect obligarea paratilor la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de echivalent al lipsei partiale de folosinta a terenului aservit, suma ce se solicita a fi achitata intr-o singura prestatie, dar la data de 10.03.2010, ulterior efectuarii expertizei si a contraexpertizei, reclamanta a depus o precizare de actiune prin care solicita instantei ca plata sumelor prevazute in contraexpertiza sa se efectueze anual, fiind depasit termenul limita, prima zi de infatisare, pana la care avea dreptul sa modifice obiectul cererii de chemare in judecata, potrivit art. 132 C. pr. civ., astfel ca instanta trebuia sa se pronunte asupra cererii initiale.
In al doilea rand, recurentii au sustinut ca solutia instantei de apel este inechitabila, iar consecintele pe care le guverneaza sunt dezastruoase pentru ei, intrucat natura de drept real cu caracter perpetuu, pe care o are dreptul de servitute, transforma o plata anuala a despagubirilor aferente acestui drept intr-o sarcina mai mult decat impovaratoare pentru proprietarii fondului dominant, astfel ca, pe baza unui simplu calcul matematic, se ajunge la plata unei despagubiri de 100.000 euro pentru o perioada de 50 de ani de folosire a drumului de acces de 177 mp, suma ce depaseste cu mult valoarea terenului.
In continuare, recurentii au sustinut ca instanta de apel a efectuat in mod eronat o analogie intre dreptul de servitute si dreptul de folosinta specific unui contract de locatiune, deoarece exista o diferenta mare intre cele doua institutii, prin aceea ca dreptul de servitute nu izvoraste in cazul de fata din conventia partilor, ci din necesitatea deschiderii unui acces la drumul public, garantat de lege oricarui proprietar imobiliar, motiv pentru care despagubirile aferente nu trebuie confundate cu folosinta pe care o determina inchirierea facultativa a unui bun.
De asemenea, au invederat ca solutia instantei de apel genereaza in favoarea reclamantei o imbogatire fara justa cauza, mai ales in contextul in care calea de acces la drumul public ce greveaza fondul aservit serveste si utilitatii acestui din urma fond.
Reclamanta B.D.M. nu a dat curs solicitarii instantei de a formula intampinare, insa a depus concluzii scrise, solicitand respingerea recursului paratilor.
Prin Decizia civila nr. 2060 din 17 octombrie 2012, Curtea de Apel Timisoara a respins recursurile declarate de paratii M.R.D., M.F.L., M.S., H.I.D., H.F., M.I., M.A., M.E., M.P., H.N., H.M., P.G. si P.A. impotriva Deciziei civile nr. 185/22.02.2012, pronuntata de Tribunalul Timis.
Pentru a hotari astfel, Curtea a avut in vedere considerentele mai jos redate.
In ce priveste cazul de casare a hotararii prevazuta de art. 304 pct. 1 C. pr. civ., Curtea apreciaza ca valoarea precizata a pretentiilor este de 110.000 lei (fila 35 dosar apel), astfel ca in mod corect, in raport de dispozitiile art. 84 si 2821 C. pr. civ., tribunalul a stabilit ca hotararea primei instante este supusa apelului, iar completul de judecata a fost legal alcatuit.
Cazul de modificare a hotararii prevazut de art. 304 pct. 6 C. pr. civ. este, de asemenea, neintemeiat, intrucat, prin decizia atacata, instanta de apel nu a acordat mai mult decat s-a cerut, ci exact cat si ceea ce s-a cerut.
In legatura cu sustinerea recurentilor, potrivit careia reclamanta intimata a procedat la modificarea cererii introductive cu incalcarea dispozitiilor art. 132 C. pr. civ., Curtea apreciaza ca o asemenea aparare nu poate fi primita ca motiv de recurs, deoarece precizarea de actiune depusa la data de 10.03.2010 a fost impusa de concluziile raportului de expertiza, iar pe de alta parte paratii recurenti nu s-au opus acestei precizari.
De asemenea, Curtea apreciaza ca sunt neintemeiate sustinerile recurentilor, facute din perspectiva dispozitiilor art. 304 pct. 7 si 9 C. pr. civ., potrivit carora: despagubirea ar trebui facuta o singura data; plata anuala ar fi impovaratoare; instanta a facut o analogie intre dreptul de servitute si dreptul de folosinta specific unui contract de locatiune; solutia instantei reprezinta o imbogatire fara justa cauza a intimatei, pentru argumentele aratate in continuare.
Evaluarea judiciara (efectuata in temeiul art. 616 C. civ.) a despagubirilor pe care proprietarul fondului dominant le datoreaza trebuie sa aiba in vedere caracterul perpetuu al servitutii de trecere.
In privinta modalitatii de plata, Curtea are in vedere ca stabilirea unei sume globale prezinta serioase inconveniente si nu se conciliaza cu modalitatile de stingere a servitutilor (caracterul perpetuu fiind, cel mult, de natura servitutii de trecere si nu de esenta sa): confuziunea, pieirea lucrului in folosul caruia s-a instituit, neuzul, disparitia caracterului de loc infundat al fondului dominant, ar face ca, dintr-o forma de reparare a unui prejudiciu, despagubirea stabilita in temeiul art. 616 C. civ. sa se transforme intr-un motiv de imbogatire fara justa cauza dupa incetarea servitutii.
Asadar, singura modalitate de stabilire a despagubirilor este una platibila pro rata temporis, anual cat va subzista dreptul de servitute, astfel cum corect a stabilit si instanta de apel.
Totodata, Curtea retine ca in mod corect instanta de apel a interpretat si aplicat dispozitiile art. 616 C. civ., apreciind ca despagubirea se stabileste in raport de paguba cauzata proprietarului fondului aservit, iar nu in raport de folosul adus de drumul de trecere in favoarea proprietarului fondului dominant.
Prin urmare, toate criticile aduse deciziei atacate, prin prisma dispozitiilor art. 304 pct. 1, 6, 7 si 9 C. pr. civ. sunt neintemeiate, astfel ca in baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. a respins recursul paratilor.