Clauze abuzive. Sanc?iune. Cerere de inaintare intrebari preliminare catre C.J.U.E. Cerere de suspendare a judeca?ii.

            2. Clauze abuzive. Sanctiune. Cerere de inaintare intrebari preliminare catre C.J.U.E. Cerere de suspendare a judecatii.
            
      Imprejurarea ca Curtea a pronuntat deja o hotarare cu titlu preliminar privind aceeasi chestiune, reprezinta un motiv care inlatura obligativitatea instantei nationale de sesizare a Curtii. 
      Directiva ( Consiliului European) nu beneficiaza de efect direct orizontal si, prin urmare, prevederile sale nu pot fi invocate direct inaintea normelor nationale si nu pot inlatura de la aplicare o norma nationala, o eventuala transpunere defectuoasa indreptatind instantele nationale sa procedeze doar la o interpretare a normelor nationale in lumina prevederilor directivei.
      Conform art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil". Se observa astfel ca nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud automat si nediferentiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la pret, ci fac referire la adecvarea dintre pret si serviciile sau produsele oferite in schimb si la exprimarea in mod clar si inteligibil a respectivelor clauze. De altfel, prin hotararea CJCE din cauza Murciano Quintero, s-a stabilit ca instanta  este obligata sa verifice din oficiu daca o clauza a contractului dedus judecatii are caracter abuziv.
      ( Trib. Dolj, sectia a II a civila, Dec. nr. 519/05.12.2011)
       

             Prin cererea formulata la data de 05.11.2010, reclamantii C A si C N au chemat in judecata pe parata SC V R SA, solicitand instantei ca, prin hotararea ce se va pronunta, sa se  constate ca sunt abuzive clauzele prevazute de art. 3 lit. d),  art. 5 lit. a), art. 8.1 lit. c) si d) si art. 10.2 din conventia de credit nr. 0112063/13.07.2007, restituirea comisionului de risc in cuantum de 799 euro sau echivalentul in lei a sumei de 3.423 lei, cu cheltuieli de judecata.
        In motivarea cererii, s-a aratat ca intre parti s-a incheiat conventia de credit nr. 0112063/13.07.2007, potrivit careia reclamantii au imprumutat suma de 34.000 euro pe o perioada de 360 luni.
        In aceasta conventie de credit s-a prevazut, la art. 3 lit. d), ca banca isi rezerva dreptul de a revizui structura ratei curente in cazul aparitiei unor schimbari semnificative pe piata monetara, comunicand imprumutatului noua structura a ratei dobanzii; rata astfel aplicata urmand a se aplica de la data comunicarii.
        Prevederile art. 3 lit. d) din conditiile speciale ale conventiei de credit au un caracter abuziv, intrucat majorarea dobanzii fixe, nu a fost negociata direct cu consumatorul, conventia semnata fiind una standard.
        In ceea ce priveste art. 5 lit. a) din conventie, referitor la plata de catre reclamanti a comisionului de risc, reclamantii au apreciat ca acest comision este perceput nelegal, intrucat conventia incheiata reprezinta un credit cu garantie imobiliara cu o valoare de 200 % din creditului acordat.  Mai mult decat atat, s-a incheiat chiar o asigurare cu un asigurator agreat de banca, fiind acoperite practic toate riscurile.
        Reclamantii au invederat ca si prevederile art. 8.1 lit. c) si d) si art. 10.2 din conventia de credit nr. 0112063/13.07.2007 sunt abuzive, intrucat exclud prin modul in care sunt formulate posibilitatea verificarii conditiilor pe care le cuprind, creand totodata un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
        In drept, au fost invocate dispozitiile art. 1, 2, 4, 13 si 14 din Legea nr. 193/2000, republicata, art. 948 alin. (4) si art. 966 C.civ., conventia de credit nr. 0112063/13.07.2007.
        Parata SC V R SA Bucuresti a depus intampinare prin care a invocat exceptiile prematuritatii formularii cererii in raport de dispozitiile art. 720 ind. 1 C.p.c. si a inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, iar pe fond a solicitat respingerea cererii  ca neintemeiata. A aratat, in esenta, ca reclamantii au luat cunostinta si au semnat conventia de credit, declarand ca sunt de acord cu clauzele contractuale, iar majorarea ratei dobanzii curente este in conformitate cu clauzele insusite de catre parti.
        In acelasi sens, s-a sustinut ca reclamantii au fost de acord cu plata comisionului de risc, pe toata durata creditului, conventiile legal facute avand putere de lege intre partile contractante, conform art. 969 C.civ.
        Prin sentinta nr. 1063/21.01.2011 Judecatoria Craiova a respins  exceptiile invocate de parata prin intampinare si a admis  in parte cererea reclamantilor, respectiv  s-au constatat  abuzive clauzele prevazute de art. 3 lit. d) si art. 5 lit. a) din conventia de credit nr. 0112063/13.07.2007 , s-a dispus  anularea acestor clauze, a fost respinsa  cererea privind constatarea ca fiind abuzive a clauzelor prevazute la art. 8.1 lit. c) si d) si art. 10.2 din aceeasi conventie de credit si a fost obligata parata  sa restituie reclamantilor suma incasata drept comision de risc, in cuantum de 799 CHF sau echivalentul in lei a sumei de 3.423 lei si la plata sumei  de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecata constand in onorariu de avocat.
        Pentru a se pronunta astfel instanta de fond a retinut ca in fapt, intre parata, in calitate de banca, pe de o parte si reclamanti pe de alta parte, in calitate de imprumutati, s-a incheiat conventia de credit nr. 0112063/13.07.2007.
        In conventia de credit  a fost inserata clauza prevazuta in art. 3 lit. d),  cu privire la data ajustarii dobanzii, potrivit careia, "banca isi rezerva dreptul de a revizui rata dobanzii curente, in cazul intervenirii unor schimbari semnificative, pe piata monetara, comunicand imprumutatului noua rata a dobanzii; rata dobanzii astfel modificata se va aplica de la data comunicarii".
        Conventia de credit reprezinta un contract de credit bancar, ale carei clauze intra sub incidenta Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori, intrucat parata  are calitatea de comerciant, iar reclamantii au calitatea de consumatori.
        Dispozitiile Legii nr. 193/2000 mentionate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii.
        Se retine faptul ca aspectele echivoce cuprinse in clauza prevazuta la  art. 3 lit. d) din Conditiile speciale au caracter abuziv, intrucat nu au fost negociate direct cu consumatorii.
        Conform dispozitiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract incheiat intre comercianti si consumatori, pentru vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fara echivoc, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate".
        In alineatul 2 din acelasi articol, se arata ca "in caz de dubiu asupra  interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului".
        Conform alineatului 3 din acelasi articol, "se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii".
        Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauza contractuala care nu a fost  negociata direct cu consumatorul, va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor".
        Clauza prevazuta la art. 3 lit. d) este in totala contradictie cu cea prevazuta la lit. a) a aceluiasi articol, urmand ca, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, interpretarea sa fie facuta in favoarea reclamantilor.
        Clauza prevazuta la art. 3 lit. d) din conventie ofera paratei dreptul discretionar de a revizui in mod unilateral rata dobanzii curente, fara o negociere prealabila cu clientii, care urmeaza sa fie doar instiintati.
        Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, in principiu, o clauza care da dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobanzii in mod unilateral nu este abuziva, cu conditia ca acest lucru sa se faca in baza unui motiv intemeiat, prevazut in contract si, totodata, cu conditia informarii imediate a clientului, care sa aiba, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
        Motivul invocat de parata l-a reprezentat intervenirea unor schimbari semnificative pe piata monetara. Acest "motiv intemeiat" trebuie sa reprezinte o situatie clar descrisa, caracterizata prin previzibilitate, astfel incat consumatorii sa poata anticipa consecintele  ce s-ar produce in situatia intervenirii respectivei situatii.
        In plus, pentru ca o astfel de clauza sa nu fie abuziva, ar trebui in mod obligatoriu prevazuta in contract si posibilitatea consumatorului de a rezilia de indata contractul.
        Or, in lipsa unei astfel de stipulatii exprese, clauza analizata este abuziva.
        Pentru considerentele de fapt si de drept expuse mai sus, instanta urmeaza sa constate ca art. 3 lit. d) din conventia de credit nr. 0112063/13.07.2007 reprezinta  clauza abuziva, in sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 si, in baza prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, va dispune anularea clauzei abuzive reprezentate de art. 3 lit. d) din conventia de credit mentionata mai sus.
        Referitor la clauza de la art. 5 lit. a), privind comisionul de risc din sectiunea"conditii speciale" din conventia de credit incheiata intre reclamanti si parata, precum si restituirea sumelor incasate de banca drept comision de risc, instanta retine ca nici in privinta acestei clauze nu s-a facut dovada negocierii directe cu reclamantii.
        In acest sens, art. 4 din Legea nr. 193/2000 prevede urmatoarele:
        "(1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
        (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
         (3) Faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens."
        In speta, observand conventia de credit intervenita intre reclamanti si parata, este evident ca aceasta conventie cuprinde clauze prestabilite de catre imprumutator, fara ca imprumutatul sa aiba posibilitatea de a negocia vreuna din clauzele inserate, forma conventiei fiindu-i impusa de catre banca.
        Totodata, instanta retine si faptul ca imprumutatii au garantat imprumutul acordat de banca prin incheierea unui contract de credit imobiliar pentru un imobil a carui valoare depaseste cu mult valoarea creditului acordat, banca parata obligandu-i pe reclamanti sa incheie si asigurari cu un asigurator agreat de banca, fiind astfel acoperite toate riscurile.
        In plus, instanta retine ca in conventia de credit sunt prevazute o serie de dobanzi penalizatoare, comisioane, penalitati, garantii si asigurari, toate prevazute in sarcina imprumutatului, care creeaza o disproportie vadita intre drepturile si obligatiile asumate de parti.
        Ca atare, aceasta clauza contractuala, care nu a fost negociata direct cu reclamantii, fiind de natura a crea, in detrimentul acestora, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, apare ca fiind o clauza abuziva.
        In acelasi sens, art. 36 din OUG nr. 50/2010 prevede ca "pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensatie in cazul rambursarii anticipate, costuri aferente asigurarilor, dupa caz, penalitati, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor".
        Enumerarea comisioanelor ce pot fi percepute de catre banca este una limitativa, orice alt comision perceput fiind, in consecinta, nelegal.
        Ca atare, instanta va dispune anularea acestei clauze si obligarea paratei la restituirea sumei incasate drept comision de risc, in cuantum de 799 euro sau echivalentul in lei a sumei de 3.423 lei.
        Clauzele cuprinse in sectiunea 8 - Scadenta anticipata art. 8.1 lit. c) si d) si sectiunea 10 - Costuri suplimentare, stipuleaza ca reclamantii imprumutati trebuie sa fie solvabili nu numai la data acordarii creditului, ci in orice moment pe intreaga durata a contractului, iar societatea bancara are dreptul de a se informa, verifica si de a se asigura ca in orice moment in cadrul acestei perioade acestia au capacitatea de a rambursa creditul, precum si ca garantiile aduse de imprumutati sunt in orice moment suficiente pentru a asigura indestularea bancii si recuperarea in intregime a creditului acordat si, pe cale de consecinta, daca nu sunt indeplinite conditiile de insolvabilitate, sa declare, in final, creditul scadent anticipat. Asa fiind, simpla existenta in contract a clauzelor cuprinse in art. 8.1 lit. c) si d) si art. 10.2, acceptate de altfel de catre reclamanti prin semnatura, nu poate conduce la retinerea ca abuziva a acestora, ci, eventual, acestea ar putea fi analizate din aceasta perspectiva numai in ipoteza activarii si invocarii pe parcursul executarii a acestor clauze.
        Avand in vedere ca Legea nr. 193/2000 a fost adoptata pentru a transpune in dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/5.04.1993 privind clauzele abuzive in contractele cu consumatorii, iar Romania si-a asumat obligatia transpunerii si aplicarii efective, in raporturile interindividuale, a legislatiei comunitare, numai o interpretare care sa asigure eficacitatea reala a prohibitiei stipularii unor clauze abuzive in contractele incheiate intre comercianti si consumatori poate asigura atingerea scopului urmarit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, in cuprinsul unor conditii generale impuse acestora.
        Sanctiunea civila a nulitatii absolute - caracterul absolut decurgand din interesul de ordine publica ocrotit, respectiv protectia consumatorilor - poate fi analizata chiar din oficiu de instanta in situatia, mult mai frecventa, in care comerciantul formuleaza actiuni in justitie pentru executarea obligatiilor decurgand din contractele cu consumatorii si care cuprind clauze abuzive.
        In acest sens, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene, in hotararea Murciano Quintero, C - 240/98, din 27.06.2000, a decis ca protectia recunoscuta consumatorilor prin Directiva nr. 93/13/5.04.1993 privind clauzele abuzive in contractele cu consumatorii presupune ca instanta nationala sa poata verifica din oficiu daca o clauza a contractului dedus judecatii are caracter abuziv.
        Curtea, in actiunea preliminara formulata de Tribunalul din Barcelona, a aratat ca o instanta investita cu un litigiu decurgand dintr-un contract incheiat intre un comerciant si un consumator poate verifica din oficiu in ce masura clauzele cuprinse in acest contract au caracter abuziv, sistemul de protectie introdus prin directiva pornind de la premisa potrivit careia consumatorul se afla, din punctul de vedere al echilibrului contractual si al fortei de a negocia, intr-o pozitie dezavantajoasa fata de comerciant si detine un nivel mai scazut de cunostinte fata de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fara posibilitatea de a influenta continutul acestora.
        Scopul art. 6 din Directiva Consiliului European nr. 93/13/5.04.1993, potrivit caruia statele membre vor prevedea ca acele clauze abuzive nu produc efecte fata de consumatori, nu ar putea fi atins, daca si consumatorii ar trebui sa invoce ei insisi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. Procedurile mai multor state membre permit indivizilor sa se apere ei insisi in astfel de litigii, insa exista pericolul deloc neglijabil ca, din nestiinta, consumatorul sa nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protectie eficienta a consumatorului poate fi atinsa numai daca se recunoaste posibilitatea instantei nationale de a verifica din oficiu o asemenea clauza" (considerentele 25 si 26 din hotararea  Murciano Quintero).
        In ce priveste conditia lipsei negocierii directe a clauzei, optiunea consumatorului de a incheia sau nu contractul cu banca parata ce a acordat creditul, lipseste, acesta acceptand in bloc conditiile prestabilite de catre parata, incheind astfel un contract de adeziune, fara posibilitatea reala de a negocia vreo clauza.
        Cu privire la cererile referitoare la restituirea sumelor incasate de banca parata ca urmare a majorarii ratei dobanzii si a celor incasate de aceasta cu titlul de comision de risc, instanta retine ca nulitatea reprezinta o sanctiune de drept civil care consta in desfiintarea retroactiva a unui act juridic incheiat cu incalcarea dispozitiilor legale.
        Nulitatea se indreapta impotriva acelor efecte care contravin dispozitiei legale incalcate, lasand neatinse efectele care nu contrazic legea.
        Prestatiile efectuate in baza actului sanctionat cu nulitate se restituie, deoarece nulitatea opereaza retroactiv de la data incheierii actului.
         Impotriva acestei sentinte a declarat recurs  parata SC V R SA Bucuresti, solicitand admiterea si pe cale de consecinta modificarea sentintei in sensul respingerii cererii.
      In motivare, recurenta- parata arata ca instanta de fond a admis in parte   cererea formulata de intimatii - reclamanti   in sensul constatarii ca fiind abuziva a  clauzelor prevazute de  art. 3 lit.d si art. 5 lit.a   din conditiile speciale ale conventiei de credit nr. 0112063/13.07.2007,  printr-o sentinta data cu incalcarea legii.
      De asemenea , recurenta a aratat ca instanta de fond a apreciat in mod gresit si netemeinic, fara a face aplicarea unor principii de baza ale dreptului procesual civil, ca fiind intemeiata actiunea formulata de catre reclamanti.
         A aratat ca a fost incalcat principiul rolului activ consacrat de art. 129 alin 5 C.proc.civ. care implica cercetarea cu atentie si in detaliu precum si coroborarea de catre instanta a tuturor probelor aflate la dosarul cauzei. Instanta de fond in mod gresit interpreteaza si enumara ca si conditie pentru ca o clauza contractuala sa fie calificata abuziva, conditia  nenegocierii directe cu consumatorul; or,  aceasta nu este o conditie, este o premisa, chiar permisa de lege, iar pentru ca o  clauza care nu a fost negociata cu consumatorul sa fie abuziva trebuie sa indeplineasca cumulativ conditiile prevazute de lege si anume :"creeaza in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor si contrar cerintelor bunei-credinte.
        S-a aratat ca aceasta in mod gresit interpreteaza si enumara ca si conditie pentru ca o clauza contractuala sa fie calificata abuziva, conditia  nenegocierii directe cu consumatorul, or aceasta nu este o conditie, este o premisa, chiar permisa de lege, iar pentru ca o  clauza care nu a fost negociata cu consumatorul sa fie abuziva trebuie sa indeplineasca cumulativ conditiile prevazute de lege si anume "creeaza in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contrar cerintelor bunei-credinte; or, arata recurenta, potrivit art. 1169 Cod civil, cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca, deci art.4  alin1 din Legea nr.193/2000 permite introducerea in contracte a unor clauze standard, preformulate, fara a fi negociate cu consumatorii, insa cu indeplinirea celor doua conditii, mai mult decat atat, imprumutatii au cunoscut de la data semnarii Conventiei cat va fi cuantumul comisionului de risc de platit pentru toata perioada de derulare a creditului, nu motiveaza in fapt nici macar celelalte doua conditii,rezumandu-se doar sa afirme ca acestea sunt indeplinite.
        S-a mai mentionat faptul ca instanta de fond nu motiveaza in fapt nici  macar celelalte doua conditii, rezumandu-se doar sa afirme ca aceasta sunt indeplinite, dar o justificare concreta nu se retine, nu reuseste sa motiveze de ce aceasta clauza creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, caci  simpla invocare a valorii acestuia nu poate fi primita, atata vreme cat consumatorul a avut cunostinta de la data incheierii conventiei de valoarea ce o avea sa o achite pentru acest imprumut.
        In mod eronat retine ca recurenta ar fi trebuie sa justifice mai in detaliu cauzele perceperii comisionului de risc, intrucat apreciaza ca acesta reprezinta pretul contractului - care este lege a partilor, si prin urmare comisionul de risc a fost cost asumat si acceptat de catre client.
        Manifestarea rolului activ implica cercetarea cu atentie in detaliu precum si coroborarea de catre instanta a tuturor probelor aflate  la dosarul cauzei.
        De asemenea,  arata ca instanta de fond a retinut in mod gresit ca respectiva clauza este ab initio abuziva, caci instanta nu este chemata sa verifice daca a intervenit sau nu riscul, caci, trebuie  inteles faptul ca insasi acordarea unui  imprumut reprezinta un risc pentru cel care acorda imprumutul.
        S-a invocat totodata in cuprinsul recursului faptul nerespectarii de catre instanta a principului egalitatii partilor in fata justitiei, instanta asezand partile pe pozitii inegale si neavand in vedere faptul ca recurenta este o societate comerciala ce face acte de comert in vederea obtinerii de profit, si a principului dreptului la un proces echitabil, instanta de fond neluand in considerare nici un argument formulat de recurenta in cadrul intampinarii depuse la dosarul cauzei si necombatand cele afirmate de recurenta, daca clientii nu erau de acord cu prevederile conventiei de credit respective si aveau neclaritati in ceea ce priveste cauzele  perceperii acestuia, firesc ar fi fost sa nu procedeze la semnarea conventiei si sa se orienteze spre oferta unei alte banci.
      In drept au fost invocate disp. art. 300 alin 1, art.34 alin 2 din O.G. nr. 2/2001 , art.304 alin 9, art.304 ind 1, art.312 C.proc.civ. si  s-a solicitat si judecata in lipsa.  
      La termenul din 03 octombrie 2011 recurenta parata a depus la dosar  si cerere  inaintare a intrebarilor preliminare, si cerere de hotarare preliminara intemeiata pe dispozitiile art. 267 din tratatul de functionare a Uniunii Europene, prin care solicita inaintarea Curtii de Justitie a Uniunii Europene a intrebarilor preliminare  si cerere de hotarare preliminara intemeiata pe dispozitiile art. 267 din tratatul de functionare a Uniunii Europene.
      In motivarea cererii de inaintare a intrebarilor preliminare,  a aratat ca este necesar a fi interpretate dispozitiile comunitare transpuse in legislatia nationala aplicabila in cauza, respectiv: 1) in ce masura art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretat in sensul in care notiunile de obiect al contractului si de pret, cuprind elementele ce formeaza contraprestatia la care o institutie de credit este indrituita conform unui contract de credit, respectiv dobanda anuala efectiva a unui contract de credit, formata in special dobanda fixa sau variabila, comisioanele bancare si alte costuri incluse si definite in contract; 2) in ce masura art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretat in sensul permiterii unui stat membru, care a transpus aceasta dispozitie in dreptul intern, de a proceda, in exercitarea puterii judecatoresti, la verificarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale ce privesc obiectul contractului si caracterul adecvat al pretului; 3) in ce masura o parte poate invoca intr-un litigiu intre persoane private in fata instantelor nationale prevederile art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 in conditiile transpunerii  incomplete/ inadecvate a Directivei in legislatia nationala. In drept cererea a fost intemeiata pe disp. art. 267 TFUE.
      Recurenta  sustine ca aceste clauze ar putea fi considerate abuzive in temeiul Legii 193/2000 care prevede conditiile si criteriile dupa care se apreciaza caracterul abuziv al unei clauze. Legea nr. 193/2000 astfel cum a fost republicata in Monitorul Oficial nr. 305/ din 18 aprilie 2008, reprezinta transpunerea in dreptul pozitiv roman a Directivei 93/13/CEE, astfel cum reiese din art. 17 al legii.
      La data de 05 decembrie   2011, recurenta parata SC V R SA, prin reprezentant conventional, a formulat oral si in scris cerere de suspendare a cauzei pana la pronuntarea hotararii de catre Curtea de Justitie  a Uniunii Europene cu privire la intrebarile preliminare in cadrul dosarului nr. 2979/219/2010 aflat pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, avand identitate de obiect, respectiv anularea clauzei continute in conventia de credit privind comisionul de risc si clauzele abuzive din contractele incheiate intre parti.
      In motivare a aratat ca este necesar a fi interpretate dispozitiile comunitare transpuse in legislatia nationala aplicabila in cauza, respectiv: 1. in ce masura art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretat in sensul in care notiunile de obiect al contractului si de pret, cuprind elementele ce formeaza contraprestatia la care o institutie de credit este indrituita conform unui contract de credit, respectiv dobanda anuala efectiva a unui contract de credit, formata in special dobanda fixa sau variabila, comisioanele bancare si alte costuri incluse si definite in contract; 2. in ce masura art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 poate fi interpretat in sensul permiterii unui stat membru, care a transpus aceasta dispozitie in dreptul intern, de a proceda, in exercitarea puterii judecatoresti, la verificarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale ce privesc obiectul contractului si caracterul adecvat al pretului; 3. in ce masura o parte poate invoca intr-un litigiu intre persoane private in fata instantelor nationale prevederile art. 4 alin 2 din Directiva 93/13 in conditiile transpunerii  incomplete/ inadecvate a Directivei in legislatia nationala. In drept cererea a fost intemeiata pe disp. art. 267 TFUE.
      Intimata reclamanta sustine ca aceste clauze ar putea fi considerate abuzive in temeiul Legii 193/2000 care prevede conditiile si criteriile dupa care se apreciaza caracterul abuziv al unei clauze. Legea nr. 193/2000 astfel cum a fost republicata in Monitorul Oficial nr. 305/ din 18 aprilie 2008, reprezinta transpunerea in dreptul pozitiv roman a Directivei 93/13/CEE, astfel cum reiese din art. 17 al legii.
      In cuprinsul cererii s-a mai aratat ca necesitatea suspendarii prezentei cauze pana la pronuntarea hotararii preliminare de catre CJCE a fost subliniata si in Raportul purtand asupra "Trimiterilor preliminare catre Curtea de Justitie a Comunitatii Europene" redactat de catre Asociatia Consiliilor de Stat si a jurisdictiilor administrative supreme din cadrul Uniunii Europene, raport in cuprinsul caruia s-a aratat ca practica obisnuita este aceea de a se astepta hotararea Curtii, cu conditia ca intre cauze sa existe suficiente similitudini.
   S-a mentionat totodata ca in cauza sunt indeplinite conditiile art. 244 alin.1 pct.1 C.pr.civ., in doctrina aratandu-se ca masura suspendarii se poate dispune si atunci cand cererea se refera la chestiuni prejudiciale a caror solutionare ar putea avea o influenta hotaratoare asupra rezolvarii cauzei.
      Analizand cererea de suspendare tribunalul apreciaza ca este neintemeiata si o va respinge cu urmatoarea motivare :
      Din actele anexate cererii de suspendare , rezulta ca la data de 19.09.2011 Tribunalul Comercial Cluj a dispus in dosarul nr. 2979/219/2010 sesizarea CJUE cu o cerere de pronuntare a unei intrebari preliminare vizand interpretarea art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, in sensul de a se aprecia daca notiunile de obiect si pret pot fi interpretate in sensul ca din obiectul sau pretul unui contract de credit garantat printr-o ipoteca face parte si un comision, denumit de parti de risc, calculat prin utilizarea formulei "0,22% aplicat la soldul creditului, platibil lunar in zilele de scadenta, pe toata perioada de derulare a conventiei de credit".
      Cu toate ca si in prezentul litigiu instanta are de analizat presupusul caracter abuziv al comisionului de risc, in conditiile in care potrivit art. 4 alin.2 din Directiva "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici justetea pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil", tribunalul constata ca cererea de suspendare nu este intemeiata.
      Pe langa faptul ca nu s-a facut dovada inregistrarii cauzei pe rolul CJUE, se mai constata ca nu sunt indeplinite conditiile art. 244 alin.1 pct 1 C.pr.civ., conform carui instanta poate suspenda judecata cand dezlegarea pricinii atarna in totul sau in parte de existenta sau inexistenta unui drept care face obiectul unei alte judecati.
      Insusi textul directivei recunoaste, indirect, posibilitatea de apreciere a caracterului abuziv cu referire la obiectul contractului, criteriul in functie de care se determina existenta acestei posibilitati fiind caracterul inteligibil sau nu al modului in care sunt exprimate aceste clauze, astfel ca tribunalul apreciaza ca raspunsul Curtii nu poate influenta solutionarea litigiului.
      Legiuitorul roman a optat pentru preluarea, in dreptul intern, a dispozitiilor art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, prevazand expres in cuprinsul art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 ca "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.".
      Nu se constata astfel existenta unor chestiuni prejudiciale a caror solutionare ar putea avea o influenta hotaratoare asupra rezolvarii cauzei. In situatia in care Curtea interpreteaza ca din obiectul sau pretul unui contract de credit garantat printr-o ipoteca face parte comisionul de risc, instanta ar putea aprecia asupra caracterului abuziv al acestuia numai in situatia in care clauzele care il reglementeaza nu sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil, iar in situatia in care raspunsul ar fi negativ, instanta ar putea aprecia asupra caracterului abuziv in orice situatie.
      In ceea ce priveste cererea de inaintare a intrebarii preliminare, tribunalul retine ca in continutul acesteia recurenta-parata a precizat faptul ca intrebarile pe care le doreste a fi adresate CJUE ar fi urmatoarele:
      "(1) In ce masura articolul 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE poate fi interpretat in sensul in care notiunile de obiect al contractului si de pret, la care face referire aceasta dispozitie, cuprind elementele ce formeaza contraprestatia la care o institutie de credit este indrituita conform unui contract de credit, respectiv Dobanda anuala efectiva a unui contract de credit, formata in special din dobanda fixa sau variabila, comisioanele bancare si alte costuri incluse si definite de contract.
      (2) in ce masura art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE poate fi interpretat in sensul permiterii unui stat membru, care a transpus aceasta dispozitie in dreptul intern, de a proceda, in exercitarea puterii judecatoresti, la verificarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale ce privesc obiectul contractului si caracterul adecvat al pretului.
      (3) in ce masura o parte poate invoca intr-un litigiu intre persoane private in fata instantelor nationale prevederile art.4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE in conditiile transpunerii incomplete/inadecvate in legislatia nationala."
      Analizand aceasta cerere, se retine ca desi potrivit art. 267 din Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene (ex-art. 234 TCE) , cererea de sesizare a Curtii cu pronuntarea unei hotarari preliminare este obligatorie in cazul instantelor a caror hotarare nu mai poate fi atacata prin intermediul cailor ordinare de atac, cum este cazul instantei de recurs, in jurisprudenta sa (Hotararea din data de 6.10.1982, cauza Cilfit), Curtea a statuat ca obligatia de sesizare nu priveaza instanta nationala de puterea de a aprecia daca pentru pronuntarea unei hotarari pe fondul cauzei este necesara o decizie a Curtii.
      Mai mult, Curtea a aratat (Hotararea din data de 27.03.1963, cauza Da Costa), ca instanta nationala este dispensata de obligatia de sesizare a Curtii in situatia in care chestiunea pusa in discutie este aceeasi cu una care a facut deja obiectul unei hotarari cu titlu preliminar.
      Se mai are in vedere ca insusi textul directivei (art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13)  recunoaste, indirect, posibilitatea de apreciere a caracterului abuziv cu referire la obiectul contractului, criteriul in functie de care se determina existenta acestei posibilitati fiind caracterul inteligibil sau nu al modului in care sunt exprimate aceste clauze. Or, fata de aceasta posibilitate  asa cum s-a aratat in analizarea cererii de suspendare, aspunsul Curtii la prima dintre intrebarile formulate nu poate influenta solutionarea litigiului.
      De asemenea, referitor la a doua intrebare formulata de catre recurenta-parata, tribunalul apreciaza ca aceasta nu este pertinenta, cata vreme art. 4 alin. 2 al Directivei 93/13 nu face vreo referire la problema pusa in discutie (posibilitatea statului membru de a nu tine cont de norma nationala de transpunere).
      Nu in ultimul rand, are in vedere instanta ca prin Hotararea din data de 03.06.2010, data in cauza C-484/08, privind cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata de Tribunalul Suprem din Spania, Curtea (Camera I) a decis ca:
1. Articolul 4 alineatul (2) si articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele incheiate cu consumatorii trebuie interpretate in sensul ca nu se opun unei reglementari nationale, precum cea in cauza in actiunea principala, care autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil.
      2. Articolul 2 CE, articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE si articolul 4 alineatul (1) CE nu se opun unei interpretari a articolului 4 alineatul (2) si a articolului 8 din Directiva 93/13 potrivit careia statele membre pot adopta o reglementare nationala care autorizeaza un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau al remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil.
Or, astfel cum s-a aratat mai sus, imprejurarea ca Curtea a pronuntat deja o hotarare cu titlu preliminar privind aceeasi chestiune, reprezinta un motiv care inlatura obligativitatea instantei nationale de sesizare a Curtii.
De altfel, statul roman si-a indeplinit obligatia de transpunere a Directivei 93/13/CEE, directiva de minima armonizare, revenind instantelor nationale obligatia aplicarii normelor nationale de transpunere ce preiau textul directivei.
      In ceea ce priveste cea de-a treia intrebare, tribunalul apreciaza ca, pe de o parte, o directiva nu beneficiaza de efect direct orizontal si, prin urmare, prevederile sale nu pot fi invocate direct inaintea normelor nationale si nu pot inlatura de la aplicare o norma nationala, o eventuala transpunere defectuoasa indreptatind instantele nationale sa procedeze doar la o interpretare a normelor nationale in lumina prevederilor directivei.
      Pe de alta parte, in cauza insa nu poate fi vorba nici macar de o transpunere defectuoasa, art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 corespunzand art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE si prevederile sale urmand a fi avute in vedere la solutionarea cauzei.
      In consecinta, retinand ca un eventual raspuns la prima intrebare nu este util cauzei, la cea de-a doua intrebare CJUE deja a raspuns, iar cea de-a treia intrebare este chiar inadmisibila, practica instantei comunitare fiind constanta in a aprecia asupra inadmisibilitatii efectului direct orizontal al unei directive, tribunalul urmeaza sa respinga si cererea de inaintate a intrebarilor preliminare formulata de catre recurenta-parata, aceasta fiind neintemeiata
      Analizand legalitatea si temeinica sentintei recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate si avand in vedere dispozitiile art. 304 si 3041 C.pr.civ., tribunalul retine urmatoarele:
      Instanta de fond a solutionat cauza respectand principiile generale care asigura dreptul partilor la un proces echitabil, inclusiv principiul egalitatii, dand dovada de rol activ prin examinarea existentei unor clauze abuzive in contractul partilor.
      Astfel, starea de fapt a fost corect stabilita, nefiind contestata de recurenta, iar legea a fost corect aplicata.
      Observand cererea de recurs se constata ca recurenta face trimiteri generale la principii de drept, fara a explica, in concret, prin ce ar fi nesocotit instanta de fond aceste principii.
      Nu se poate imputa instantei de fond faptul neexercitarii unui rol activ, atat timp cat in cuprinsul sentintei recurate aceasta realizeaza atat o completa prezentare a situatiei de fapt, cat si o analiza elaborata a fiecarei cereri a reclamantilor si aparare a paratei, aceasta constituind chiar o manifestare a rolului activ. Statuarea primei instantei in sensul ca art. 5 lit. a din contractul de credit al partilor sunt clauze abuzive fiind rezultatul aprecierii in ansamblu a intregului probatoriu administrat in cauza.
       In ceea ce priveste criticile fundamentate pe nerespectarea principiului egalitatii partilor in fata justitiei si a principiului dreptului la un proces echitabil, tribunalul considera ca instanta de fond a motivat amplu caracterul abuziv al clauzelor invocate de catre reclamanti, simpla trimitere la buna-credinta a recurentei, la scopul infiintarii unei societati comerciale sau la manifestarea de catre instanta de fond a unei atitudini partiale si discriminatorii nefiind suficiente pentru ca instanta de recurs sa considere respectivele clauze ca fiind in limitele legii.
      De asemenea, in desfasurarea procesului, partile au fost pe pozitii de egalitate, neputandu-se constata nici un aspect contrar acestui principiu, iar faptul ca hotararea este in defavoarea recurentei nu este suficient pentru a concluziona ca aceasta este nelegala si netemeinica, in lipsa unor argumente care sa determine aceasta solutie.
      Astfel, in a aprecia cu privire la caracterul abuziv al clauzelor denuntate de catre reclamanti instanta de fond a analizat conditiile prevazute de catre art. 4 din Legea 193/200, concluzionand in sensul ca aceste clauze creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, fapt ce le-a conferit un caracter abuziv. Simplul fapt ca respectivele clauze au avut un caracter preformulat si nu au fost negociate cu reclamantii nu a constituit temeiul constatarii lor ca abuzive, aceasta rezultand din disproportia intre drepturile si obligatiile partilor pe care l-au generat.
      In aceste conditii, tribunalul considera ca faptul constatarii caracterului abuziv al clauzelor invocate de catre intimata reclamanta nu a fost determinata de o apreciere ab initio a acestui caracter, ci de o analiza detaliata si concreta, raportata la efectele contratului de credit incheiat intre parti, iar nu generica, a acestui caracter.
      Aceste elemente ale contractului de credit puteau fi analizate de instanta in conditiile art. 4 alin.6 din Lg. nr. 193 - "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil". Se observa astfel ca nici art. 4 alin. 6 din Lg. nr. 193, nici art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud automat si nediferentiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la pret, ci fac referire la adecvarea dintre pret si serviciile sau produsele oferite in schimb si la exprimarea in mod clar si inteligibil a respectivelor clauze. De altfel, prin hotararea CJCE din cauza Murciano Quintero, s-a stabilit ca instanta  este obligata sa verifice din oficiu daca o clauza a contractului dedus judecatii are caracter abuziv.
      Criticile formulate in raport de anularea clauzei avand ca obiect comisionul de risc sunt neintemeiate, tribunalul constatand ca acesta nu este definit in Conditiile generale ale contractului astfel ca nici intimata reclamanta la momentul incheierii contractului si nici instanta nu poate aprecia asupra legalitatii perceperii acestor comisioane, cat timp motivatia perceperii acestor comisioane nu este detaliata nici in conditiile generale, nici in conditiile speciale ale conventiei, ci aceasta este doar justificata (ulterior incheierii contractului, prin apararile formulate in litigiu) prin durata mare a creditului acordat si eventualele modificari ce ar putea surveni pe parcursul derularii acestuia, modificari tinand de factori externi, iar nu de manifestari de vointa concordante ale partilor contractante.
      Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu in care intinderea sau chiar existenta obligatiei pentru una sau pentru ambele parti nu se cunoaste in momentul incheierii contractului. Doar in contractele aleatorii exista sanse de castig/pierdere pentru partile contractante, fiecare parte urmareste sa realizeze un castig si sa evite suportarea unei pierderi. Contractul de credit bancar este, chiar si cand obligatiile debitorului nu sunt indeplinite, un contract comutativ, intinderea obligatiilor partilor fiind determinata la data incheierii acestuia.    In aceste conditii, in speta este nejustificata stipularea platii unui "comision de risc" care sa-i acopere bancii "riscurile asumate prin punerea  creditului la dispozitia clientului", creditoarea fiind indreptatita sa solicite garantii pentru rambursarea imprumutului si sa refuze incheierea contractului  daca acestea sunt insuficiente. 
      Pe de alta parte, perceperea unei sume (comision de risc) de catre creditor, fara sa ofere in schimb o contraprestatie, contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit si reprezinta pentru debitor o obligatie lipsita de cauza.
      In ceea ce priveste incadrarea reclamantilor in categoria de consumator, instanta constata ca potrivit art. 1 alin 3 din Lg. nr. 193/2000 se interzice comerciantilor stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate cu consumatorii. Conform art. 2 din lege prin consumator se intelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociatii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale. Prin comerciant se intelege orice persoana fizica sau juridica autorizata, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza in cadrul activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale, precum si orice persoana care actioneaza in acelasi scop in numele sau pe seama acesteia.
      Cum intimata nu a incheiat contractul de credit in cadrul unei activitati comerciale, ci ca o simpla persoana fizica, instanta constata ca poate fi incadrata in categoria de consumator, fiindu-i aplicabile dispozitiile Lg. nr. 193/2000.
      In consecinta, apreciind drept nefondate criticile invocate de catre recurenta, in raport de dispozitiile art. 312 C.pr.civ., tribunalul urmeaza sa respinga prezentul recurs.
Fiind in culpa procesuala, in baza art.274 c.p.civ  recurenta va fi obligata  la plata catre intimati a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.