revendicare imobiliara

R O M A N I A
JUDECATORIA PITESTI
SECTIA CIVILA

SENTINTA CIVILA Nr. 10502/2012
Sedinta publica de la 05 Decembrie 2012
Completul compus din:
PRESEDINTE Mircea Stan
Grefier Florina Necula

Pe rol se afla judecarea cauzei civile privind pe reclamantul J.V.F si pe parata M. P. - prin Primar, avand ca obiect revendicare imobiliara.
La apelul nominal facut in sedinta publica, la pronuntare, au lipsit partile.
Procedura de citare este legal indeplinita.
S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de sedinta care invedereaza ca, dezbaterile asupra fondului cauzei au avut in sedinta publica de la data de 28.11.2012, fiind consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, incheiere care face parte integranta din prezenta hotarare, cand instanta avand nevoie de timp pentru a delibera si pentru a se depune concluzii scrise in conformitate cu disp. art. 260 C.proc.civ., a amanat pronuntarea asupra fondului cauzei la data de 05.12.2012.

INSTANTA

Asupra cauzei de fata, constata ca la data de 04.02.2009 reclamantul J.V.F, in contradictoriu cu paratul M. P. - prin Primar, a solicitat instantei ca, prin hotararea ce va pronunta, sa il oblige pe intimat sa-i lase in deplina proprietate si linistita posesie terenul in suprafata de 750 mp. avand vecinatatile: la Nord - ulicioara, la Est - proprietatea P. P., la Sud - rest proprietate, la Vest - str. Exercitiu, situat intre str. Exercitiu nr. 5-7 si str. Rahovei nr. 27 (29), teren pe care il mosteneste de la strabunicii sai I.G.N. si S. si care le-a fost preluat abuziv de regimul comunist, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea actiunii s-a aratat ca: este mostenitorul mamei sale N. D., fiica defunctilor N. F. si F., care au mostenit terenul revendicat de la parintii lor I. G. N. si S.; prin depozitia nr. 2568/2005, i s-au acordat masuri reparatorii pentru suprafata de 230 mp. teren ce face parte din imobilul revendicat; ulterior decesului mamei sale, care era nevazatoare, a descoperit actul de proprietate cu care a fost dobandit imobilul la care a facut referire, din care rezulta ca in realitate suprafata terenului detinut de bunicii sai a fost de 950 mp. si nu de 230 mp asa cum s-a retinut in dispozitia mentionata; cum nu mai poate uza de prevederile legii speciale si Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat in sensul admisibilitatii actiunii in revendicare, terenul fiind liber, apreciaza ca este singura modalitate de a indrepta masura abuziva ce a fost luata impotriva autorilor sai; in hotararea data in cauza Faimblat c. Romaniei, Curtea a constatat incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie, ca urmare a respingerii ca inadmisibile a actiunii reclamantilor avand ca obiect revendicare si constatarea caracterului nelegal al nationalizarii imobilului ce a apartinut tatalui acestora, cu motivarea ca reclamantii ar fi trebuit sa urmeze si sa astepte sa se finalizeze, procedura administrativa prevazuta de Legea nr. 10/2001; terenul a fost dobandit autorii sai prin actul de vanzare - cumparare din 1887, si a fost transmis mostenitorilor prin succesiune; terenul ce se revendica este posedat abuziv de parat, fara nici un drept, si cu rea credinta, intrucat, desi paratul stie ca nu are nici un titlu valabil constituit asupra imobilului, proprietatea reclamantului, refuza sa-i recunoasca dreptul de proprietate si sa-i restituie diferenta de teren; intrucat incercarile sale de solutionare amiabila prin procedura stabilita de Legea nr. 10/2000, a situatiei au esuat, si avand in vedere situatia de fapt redata mai sus, pentru apararea dreptului sau de proprietate, cu atributele ce-l compun, este nevoit sa se adreseze instantei cu prezenta actiune prin care solicita obligarea paratului sa-i lase in deplina proprietate si linistita posesie terenul in suprafata de 750m, cu datele de identificare mai sus mentionate.
In drept, au fost invocate disp. art. 480 din Cod civil si art. 1 si 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Anexat actiunii s-a depus un set de inscrisuri (filele 4-20), iar la data de 11.03.2009 s-a depus, de catre parat, intampinare prin care a respingerea actiunii ca inadmisibila.
In motivarea intampinarii s-a aratat ca: prin cererea de chemare in judecata s-a fost solicitat sa lase in deplina proprietate si posesie terenul in suprafata de 750 mp., ce a trecut in proprietatea statului in mod abuziv; in motivarea actiunii s-a aratat ca terenul a intrat abuziv in proprietate statului si ca a fost formulata notificarea potrivit dispozitiilor Legii nr. 10/2001; se arata prin cererea de chemare in judecata se arata ca nu a fost solutionata notificarea; fata de aceste sustineri, se invoca exceptia de inadminisibilitate a actiunii, pe motiv ca trebuia urmata intocmai procedura de solutionare a notificarilor formulate potrivit Lesii nr. 10/2001; de asemenea, in sustinerea exceptiei invocate, se enunta Decizia nr. XX, pronuntata la data de 19.03.2007, de Inalta Curte de Casatie si Justitie care a admis recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie republicata, in legatura cu competenta instantei de a judeca pe fond contestatia facuta de persoana indreptatita impotriva deciziei/dispozitiei de respingere a notificarii sau a cererii de restituire formulate la instanta, in cazul in care entitatea detinatoare nu raspunde la notificare in termenul de 60 de zile prevazut in ari. 25 alin. (1) din aceeasi lege; astfel, unele instante atunci cand au constatat ca solicitarea reclamantului este intemeiata si ca acesta are, deci, calitate de persoana indreptatita la masurile reparatorii prevazute in Legea nr. 10/2001, au admis actiunea si, anuland decizia/dispozitia emisa de unitatea detinatoare sau entitatea investita cu solutionarea notificarii, le-a obligat la emiterea unei noi decizii, respectiv dispozitii, in sensul restituirii in natura a bunului in litigiu; in motivarea acestui punct de vedere s-a relevat ca instanta, neputandu-se substitui unitatii investite cu solutionarea cererii sau notificarii, nu este abilitata sa pronunte o hotarare de restituire a imobilului in natura, care sa inlocuiasca actul administrativ, ci doar, in masura constatarii nelegalitatii sau netemeiniciei acestuia, sa dispuna reluarea procedurii administrative de restituire; alte instante au respins, ca inadmisibile sau prematur introduse, actiunile prin care s-a solicitat restituirea imobilelor in natura, chiar si in cazul in care s-a facut uz de procedura de restituire prevazuta in Legea nr. 10/2001, daca unitatea detinatoare nu s-a pronuntat prin decizie sau prin dispozitie motivata asupra cereii, in termenul de 60 de zile de la data inregistrarii notificarii; s-a motivat, in acest sens, ca principalul efect juridic al notificarii consta in investirea unitatii detinatoare a imobilului cu obligatia rezolvarii ei in conditiile prevazute in lege, reclamantul neputand investi cu solutionarea cererii sale atat instanta de judecata, cat si organul administrativ cu activitate jurisdictionala, cat timp procedura judiciara nu poate suplini procedura administrativa de restituire in natura, deoarece in acest fel s-ar eluda spiritul dispozitiilor Legii nr. 10/2001; s-a aratat ca o atare solutie se justifica si pentru ca reclamantul are posibilitatea sa ceara instantei, in temeiul art. 5803 din Codul de procedura civila, constrangerea unitatii detinatoare a imobilului la indeplinirea obligatiei de a emite decizia, respectiv dispozitia de restituire; in fine, alte instante au considerat, contrar celorlalte pareri, ca instanta judecatoreasca poate sa dispuna ea insasi, in mod direct, restituirea in natura a imobilului, atat in cazul in care constata nelegalitatea sau netemeinicia deciziei/dispozitiei emise de unitatea detinatoare a imobilului, cat si in cazul cand unitatea detinatoare a imobilului nu s-a pronuntat in termenul prevazut de lege, prin decizie, respectiv dispozitie motivata, cu privire la pretentiile reclamantului care a uzat de procedurile de restituire reglementate de lege; in adevar, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, "Imobilele - terenuri si constructii - preluate in mod abuziv, indiferent de destinatie, care sunt detinute la data intrarii in vigoare a acestei legi de o regie autonoma, o societate sau companie nationala, o societate comerciala la care statul sau o autoritate a administratiei publice centrale sau locale este actionar sau asociat majoritar, de o organizatie cooperatista sau de orice alta persoana juridica de drept public, vor fi restituite persoanei indreptatite, in natura, prin decizie sau, dupa caz, prin dispozitie motivata a organelor de conducere ale unitatii detinatoare"; in legatura cu ducerea la indeplinire a acestei dispozitii, prin art. 22 alin. (1) din aceeasi lege se prevede ca "persoana indreptatita va notifica in termen de 6 luni (prelungit, succesiv, prin ordonantele de urgenta ale Guvernului nr. 109/2001 si nr. 145/2001) de la data intrarii in vigoare a prezentei legi persoana juridica detinatoare, solicitand restituirea in natura a imobilului", precizandu-se, totodata, ca "in cazul in care sunt solicitate mai multe imobile,, se va face cate o notificare pentru fiecare imobil"; totodata, prin art. 26 alin. (3) din legea mentionata s-a precizat ca "Decizia sau, dupa caz, dispozitia motivata de respingere a notificarii sau a cererii de restituire in natura poate fi atacata, de persoana care se pretinde indreptatita, la sectia civila a tribunalului in a carui circumscriptie se afla sediul unitatii detinatoare sau, dupa caz, al entitatii investite cu solutionarea notificarii, in termen de 30 de zile de la comunicare"; or, din moment ce s-a reglementat ca deciziile, respectiv dispozitiile motivate de respingere a notificarilor sau a cererilor de restituire pot fi atacate la instantele judecatoresti, este evident ca instanta investita cu cenzurarea deciziei sau a dispozitiei de restituire in natura, nu este limitata doar la posibilitatea de a obliga unitatea detinatoare sa emita o alta decizie/dispozitie de restituire in natura; dimpotriva, in virtutea dreptului sau de plenitudine de jurisdictie ce i s-a acordat prin lege, instanta judecatoreasca, cenzurand decizia/dispozitia de respingere a cererii de restituire in natura, in masura in care constata ca aceasta nu corespunde cerintelor legii, o va anula, dispunand ea insasi, in mod direct, restituirea imobilului preluat de stat tara titlu valabil; o astfel de solutie se impune si pentru ca, in indeplinirea atributiei de a verifica daca sunt indeplinite conditiile de admisibilitate a cererii de acordare a masurii reparatorii prin restituirea in natura a imobilului, judecatorul are a chibzui si asupra eficientei solutiei pe care o adopta, in timp ce retrimiterea cauzei la unitatea detinatoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificata a procedurii de restituire; ca urmare, in raport cu spiritul reglementarilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atributia instantei judecatoresti de a solutiona calea de atac exercitata impotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererii de restituire a imobilului in natura nu este restransa doar la o prerogativa formala de a dispune emiterea unei alte decizii/dispozitii in locul celei pe care o anuleaza, ci impune ca, in cadrul plenitudinii sale de jurisdictie, nelimitata in aceasta materie prin vreo dispozitie legala, sa dispuna ea direct restituirea in natura a imobilului ce face obiectul litigiului; de altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum si respingerea actiunii ca inadmisibila sau prematur introdusa ar contraveni si principiului solutionarii cauzei intr-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, la care Romania a devenit parte; in acelasi timp, in cazul cand unitatea detinatoare sau unitatea investita cu solutionarea notificarii nu respecta obligatia instituita prin art. 25 si 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunta asupra cererii de restituire in natura ori sa acorde persoanei indreptatite in compensare alte bunuri sau servicii ori sa propuna acordarea de despagubiri, in termen de 60 de zile de la inregistrarea notificarii sau, dupa caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanta investita sa evoce fondul in conditiile prevazute in art. 297 alin. 1 din Codul de procedura civila si sa constate, pe baza materialului probator administrat, daca este sau nu intemeiata cererea de restituire in natura; intr-un astfel de caz, lipsa raspunsului unitatii detinatoare, respectiv al entitatii investite cu solutionarea notificarii, echivaleaza cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate ramane necenzurat, pentru ca nicio dispozitie legala nu limiteaza dreptul celui care se considera nedreptatit de a se adresa instantei competente, ci, dimpotriva, insasi Constitutia prevede, la art. 21 alin. (2), ca nicio lege nu poate ingradi exercitarea dreptului oricarei persoane de a se adresa justitiei pentru apararea intereselor sale legitime; in consecinta, reclamantul putea sa solicite obligarea paratului la emitere, dispozitiei si ulterior, daca nu era multumit de solutie, putea contesta actul administrativ.
In cauza s-au administrat probele cu inscrisuri, interogatoriul paratului, cea testimoniala (a fost audiat martorul B. G. - fila 88 dosar initial), expertiza tehnica in specialitatea topografie.
Prin sentinta civila nr. 8638/03.11.2010, pronuntata de Judecatoria Pitesti, a fost respinsa actiunea.
Pentru a se adopta o astfel de solutie s-a retinut ca: <<Actiunea in revendicare intemeiata pe dispozitiile Codului civil este mijloc juridic de drept comun prin care se urmareste protejarea dreptului de proprietate. Constructia juridica actiunii in revendicare permite formularea acesteia impotriva unei persoane care se considera proprietar al imobilului si care chiar exhiba un titlu cu privire la imobilul respectiv. In rezolvarea actiunii urmeaza a se compara titlurile reclamantului si al paratul, pentru a se stabili care din ele este preferabil. In cazul imobilelor preluate de stat in perioada 1945 - 1989, se ridica problema posibilitatii recurgerii la aceasta cale, in conditiile reglementarii unor mijloace juridice de restituire a acestor imobile prin legi speciale. Cu alte cuvinte, este de stabilit daca procedurile administrative de restituire reglementate de Legea nr.10/2001 mai permit sau nu celor interesati sa recurga si la protectia dreptului de proprietate asigurata prin actiunea in revendicare de drept comun. Asa cum s-a stabilit si in cadrul Deciziei in interesul legii nr. 33/2008, cat timp exista legea speciala ce reglementeaza modalitatea in care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuziva a imobilelor in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, vointa legiuitorului trebuie urmata in mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate in aceeasi situatie. Astfel, nu s-ar putea accepta o solutie discriminatorie presupusa de posibilitatea promovarii unei actiuni in revendicare intemeiate pe dispozitiile de drept comun, cu o finalitate superioara celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative. In acest sens, instanta suprema a retinut ca: Referitor la imobilele preluate de stat fara titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede ca “pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie". Or, Legea nr. 10/2001 reglementeaza masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fara titlu valabil, astfel ca, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in aceasta situatie.  Pe de alta parte, Legea nr. 10/2001 instituie atat o procedura administrativa prealabila, cat si anumite termene si sanctiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice nascute in legatura cu imobilele preluate abuziv de stat. De altfel, problema raportului dintre legea speciala si legea generala a fost rezolvata in acelasi mod de Inalta Curte de Casatie si Justitie atunci cand a decis, in interesul legii, ca dispozitiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica nu se aplica actiunilor avand ca obiect imobile expropriate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, in cuprinsul considerentelor, cele ce urmeaza, pe deplin aplicabile si in cazul de fata: “Prin dispozitiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate si, fara sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionari sistemului reparator, subordonandu-l, totodata, controlului judecatoresc prin norme de procedura cu caracter special." Prin aceeasi decizie se arata ca Legea nr. 10/2001, in limitele date de dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun in materia retrocedarii imobilelor preluate de stat, cu sau fara titlu valabil, in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Totodata, se apreciaza ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi. In consecinta, trebuie retinut ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil. Cu atat mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, actiuni in revendicare avand in vedere regula electa una via si principiul securitatii raporturilor juridice consacrat in jurisprudenta CEDO (Cauza Brumarescu contra Romaniei - 1997 s.a.). Intr-adevar, prin aceasta decizie in interesul legii,  Inalta Curte de Casatie si Justitie a urmarit sa rezolve si problema daca prioritatea Conventiei europene a drepturilor omului poate fi data si in cadrul unei actiuni in revendicare intemeiate pe dreptul comun, respectiv daca o astfel de actiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, pana la o eventuala interventie legislativa, neconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale. In acest sens, instanta suprema a retinut ca: "Este insa necesar a se analiza, in functie de circumstantele concrete ale cauzei, in ce masura legea interna intra in conflict cu Conventia europeana a drepturilor omului si daca admiterea actiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice." Inchiderea caii actiunii in revendicare pentru imobilele care intra sub incidenta Legii nr.10/2001, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ, nu echivaleaza cu inchiderea accesului la justitie pentru persoana interesata. Acesteia ii este asigurat liberul acces la justitie in sensul art.21 din Constitutie si al articolului 6 paragraful 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Modalitatea in care respectarea acestui drept este asigurata este procedura administrativa de restituire prevazuta de legea speciala, procedura care reglementeaza expres si posibilitatea contestarii in fata instantelor judecatoresti a tuturor deciziilor luate de autoritatile implicate in procedura administrativa. Dreptul la un proces echitabil, ca drept fundamental al omului, instituit de articolul 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in continutul caruia intra si accesul liber la o instanta nu este incalcat de solutia inadmisibilitatii actiunii in revendicare de drept comun. Accesul liber la justitie, in sensul Conventiei Europene a Drepturilor Omului, presupune existenta posibilitatii de a supune judecatii unei instante, care intruneste toate conditiile de independenta impuse de textul mentionat, o contestatie ce poarta asupra unui drept sau obligatii civile. Insa, dreptul la un proces echitabil nu presupune obligativitatea pentru statul contractant de a recunoaste pentru toate persoanele posibilitatea de a recurge la toate mijloacele prevazute de legile interne pentru a valorifica un drept, deoarece, in sistemul Conventiei Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut. In jurisprudenta sa, Curtea a aratat ca "pot fi aduse restrictii exercitiului acestui drept, intrucat dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate E. in timp si spatiu in functie de resursele comunitatii si de nevoile indivizilor" (Goder c. Marii Britanii). Asadar, cu conditia ca dreptul sa fie efectiv, statul poate sa reglementeze intr-un anume mod accesul la justitie si chiar sa il supuna unor limitari sau restrictii. O modalitate in care un stat parte la Conventie poate limita sau restrange dreptul la un proces echitabil este si obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Conform jurisprudentei, Curtea de la Strasbourg a recunoscut compatibilitatea cu cerintele art.6, respectiv posibilitatea pentru statele membre de a prevedea obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative anterior formularii unor actiuni in justitie. In legatura cu aplicarea articolului 6 paragraful 1, Curtea  Europeana a Drepturilor Omului a statuat, in jurisprudenta sa, ca "ratiuni de flexibilitate si eficienta, care sunt pe deplin compatibile cu protectia drepturilor omului, pot justifica interventia anterioara a unor organe administrative sau profesionale (...) ce nu satisfac sub fiecare aspect in parte exigentele mentionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de traditia juridica a mai multor state membre ale Consiliului Europei" (Le D., E. Leuven si De Meyere c. Belgiei, 1981). Aceasta posibilitate reprezinta marja de apreciere pe care Curtea o recunoaste statelor membre ale Consiliului Europei in privinta drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este si dreptul la un proces echitabil. Accesul la justitie presupune in mod necesar insa ca, dupa parcurgerea procedurilor administrative, partea interesata sa aiba posibilitatea sa se adreseze si unei instante judecatoresti. In lipsa unei asemenea posibilitati, dreptul de acces la o instanta ar fi atins in substanta sa; in masura in care aceste exigente sunt respectate dreptul de acces la justitie nu este afectat. In cauza de fata, instanta retine ca prin Legea nr.10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar si modalitatile de a ataca in justitie masurile dispuse in cadrul acestei proceduri. Astfel, potrivit art.26 "decizia sau, dupa caz, dispozitia motivata de respingere a notificarii sau a cererii de restituire in natura poate fi atacata de persoana care se pretinde indreptatita la sectia civila a tribunalului in a carui circumscriptie se afla sediul unitatii detinatoare sau, dupa caz, al entitatii investite cu solutionarea notificarii, in termen de 30 de zile de la comunicare". De asemenea, persoana interesata poate contesta lipsa raspunsului unitatii detinatoare notificate de a raspunde in termenul de 60 de zile prevazut de art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001. Astfel, cu putere obligatorie, prin decizia nr. IX din 20 martie 2006, pronuntata in recurs in interesul legii,  Inalta Curte de Casatie si Justitie a decis ca tribunalul este competent sa solutioneze cererile formulate impotriva refuzului persoanei juridice notificate, detinatoare a imobilului, de a emite decizie sau dispozitie motivata de restituire in natura ori de acordare de despagubiri, potrivit Legii nr.10/2001. Asadar, persoana interesata are posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice detinatoare de a emite decizia de solutionare a notificarii, refuz manifestat si sub forma lipsei raspunsului in 60 de zile de la inregistrarea notificarii. Prin urmare, accesul sau la justitie nu este afectat prin imposibilitatea de a formula o actiune in revendicare, potrivit dreptului comun, in paralel cu procedura administrativa prevazuta de Legea nr.10/2001. Accesul liber la justitie nu presupune si o obligatie pozitiva a statului de a asigura persoanei interesate posibilitatea de a recurge la toate mijloacele procesuale prevazute de legea interna pentru protectia unui drept subiectiv civil. Daca s-ar admite o asemenea obligatie pozitiva a statului, aceasta ar insemna ca nu ar fi posibila nici suprimarea in anumite materii a unor cai de atac. Pe de alta parte, nici faptul ca dupa intrarea in vigoare a Legii nr.10/2001 nu mai este admisibila actiunea in revendicare, desi inainte de 14 februarie 2001 putea fi formulata, nu reprezinta o limitare a accesului liber la justitie. Posibilitatea statului de a organiza pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 1945 - 1989 o procedura administrativa de solutionare a cererilor de restituire, procedura care sa excluda posibilitatea formularii si a unei actiuni in revendicare de drept comun, se circumscrie marjei de apreciere a statului, recunoscuta potrivit articolului 6 din Conventia  Europeana a Drepturilor Omului. In cauza, reclamantul a mai invocat si prevederile articolului 1 din Protocolul nr.1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, ca temei al actiunii. Instanta apreciaza ca acest temei juridic nu poate fi retinut in speta, intrucat reclamantul nu a justificat existenta unui bun actual in sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia, care sa atraga incidenta textului mentionat. Astfel, Conventia garanteaza protectia unui bun actual aflat in patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat nu intra sub protectia articolului nr.1 din Protocolul nr.1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Conventia nu garanteaza dreptul de a dobandi sau redobandi un anumit bun. Notiunea autonoma de bun, care circumscrie domeniul de aplicare al articolului nr.1 din Protocolul nr.1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, presupune ca reclamantul sa aiba cel putin o speranta legitima cu privire la valoarea patrimoniala respectiva. Or, in cauza de fata, reclamantul nu are nici macar o asemenea speranta. De altfel, in jurisprudenta sa, in cauzele impotriva Romaniei, in situatii similare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca solicitarea de a obtine un bun preluat de stat nu reprezinta niciun bun actual si nicio speranta legitima (cauza Poenaru c. Romaniei). In speta instanta retine, in esenta, ca reclamantul nu a uzat de procedura speciala si de aceea pentru toate considerentele mai sus expuse instanta va respinge actiunea.">>.
Impotriva acestei hotarari a fost formulata calea de atac a recursului, de catre reclamant, cale de atac admisa de catre Tribunalul Arges - Sectia Civila prin decizia nr. 2572/15.09.2011, sentinta fiind casata, iar cauza trimisa spre rejudecare la aceeasi instanta de fond.
Pentru a se adopta aceasta solutie s-a retinut ca: <<Analizand sentinta prin prisma criticilor  aduse  si care se incadreaza in dispozitiile art. 304 pct.9 Cod pr. civlia tribunalul apreciaza ca recursul este fondat pentru urmatoarele motive: Prin recursul in interesul legii solutionat de ICCJ prin decizia nr. 33/2008, s-a efectuat o analiza complexa a actiunilor in revendicare formulate in baza art. 480 Cod civil dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001. In primul rand, s-a stabilit daca exista o optiune intre aplicarea legii speciale - Legea nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii si anume Codul civil, statuandu-se ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii. O a doua problema a vizat stabilirea raportului dintre legea interna nr. 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Inalta Curte de Casatie si Justitie a apreciat ca respingerea ca inadmisibila a actiunii in revendicare intemeiata pe dreptul comun si introdusa dupa intrarea in vigoare a Legiui nr. 10/2001 nu echivaleaza cu privarea art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, iar in privinta raportului dintre legea speciala si art. 1 Protocolul nr. 1 Aditional la conventie, acesta trebuie solutionat cu respectarea principiului securitatii raporturilor juridice atat in cazul fostului proprietar cat si in cazul cumparatorului de buna credinta. Ulterior pronuntarii deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, in cauza Faimblat impotriva Romaniei pronuntata la 13.01.2009, a stabilit ca declararea ca inadmisibila a unei actiuni in revendicare formulata in baza Codului civil, dupa aparitia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si ca formularea unei actiuni in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480, 481 Cod civil, dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibila "indiferent de procedura urmata (administrativa sau judiciara)". Oricum, in final, executarea deciziei administrative sau a hotararii judecatoresti se face, in toate cazurile, prin procedura prevazuta de Legea nr. 247/2005 si deci prin intermediul Fondului Proprietatea in privinta caruia, Curtea a constatat deja in numeroase alte cazuri, ca nu functioneaza in prezent de o maniera susceptibila sa conduca la o despagubire efectiva. In plus, nici Legea nr. 10/2001 si nici Legea de modificare nr. 247/2005, nu tin cont de prejudiciul suferit prin absenta prelungita a despagubirii persoanelor care au fost private de bunurile lor. Desi Legea nr. 10/2001 deschide reclamantilor accesul la o procedura administrativa urmata, daca este cazul, si de una contencioasa, acest acces ramane teoretic si iluzoriu, in prezent in masura sa asigure, intr-un termen rezonabil, plata unei indemnizatii in favoarea persoanelor pentru care nu este posibila restituirea in natura". Fata de aceasta stare de fapt, Curtea europeana a retinut ca a existat o ingerinta si ca nu este necesar sa se clarifice problema daca aceasta ingerinta este urmarea sau nu a unui scop legitim pentru ca, oricum, nu respecta cerinta proportionalitatii. Masura respingerii actiunii ca inadmisibile de catre instante, concluzioneaza Curtea, a incalcat dreptul reclamantilor de acces la justitie intr-o masura in care, nici astazi, dupa mai mult de sapte ani de la angajarea procedurii administrative nu au obtinut vreo despagubire si nu au nici o garantie ca o vor obtine intr-un viitor apropriat. Dreptul de acces la justitie nu este doar un drept teoretic de a obtine recunoasterea dreptului printr-o hotarare definitiva, ci include si speranta legitima ca hotararea sa fie pusa in executare. Curtea a concluzionat deja ca nu se ofera nici o garantie partilor interesate, cu privire la durata procedurii sau rezultatul acestei etape a procedurii (Matache si altii contra Romaniei- satisfactie echitabila nr.38113/02, 17 - 19, 17 iunie 2008). Curtea nu a contestat marja de apreciere de care beneficiaza statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurarii accesului concret si efectiv la o instanta si nici eficienta pe care o poate avea procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 in special, pentru stabilirea calitatii de persoana ce poate beneficia de dreptul la despagubire si pentru propunerea metodei de despagubire. Exista de asemenea posibilitatea ca decizia administrativa sa poata fi supusa controlului instantelor judecatoresti. Cu toate acestea, chiar daca partea interesata parcurge intreaga procedura administrativa si daca este cazul ,contencioasa, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevazute de Legea nr. 247/2005 si prin urmare prin intermediul Fondului Proprietatea, Curtea a stabilit deja in cauzele Ruxanda Ionescu impotriva Romaniei si Matache si altii impotriva Romaniei, cum s-a mentionat si anterior ca acest Fond nu functioneaza in prezent intr-un mod susceptibil sa fie considerat ca echivalent cu acordarea efectiva a unei despagubiri. In concluzie, desi Legea nr. 10/2001 le ofera partilor interesate atat accesul la o procedura administrativa cat si ulterior, daca este necesar, la o procedura contencioasa, acesta ramane teoretic si iluzoriu, nefiind in prezent in masura sa conduca intr-un termen rezonabil la plata unei despagubiri in favoarea persoanelor pentru care restituirea in natura nu mai este posibila. Conform art. 46 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului statele membre sunt obligate sa se conformeze hotararilor definitive ale Curtii. Aspectele dezlegate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului sunt obligatorii, astfel incat cele doua probleme dezlegate prin recursul in interesul legii prin  decizia nr. 33/2008 a ICCJ privind optiunea intre Legea nr. 10/2001 si actiunea de drept comun in revendicare si raportul dintre Legea nr. 10/2001 si art. 6 din CEDO, urmeaza a fi inlaturate conform art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. In consecinta, actiunea in revendicare era admisibila. Cum instanta de fond respingand actiunea ca inadmisibila nu a intrat in cercetarea fondului, in baza art. 312 alin.3 si 5 Cod pr. civila , tribunalul va admite recursul ,va casa sentinta si va trimite cauza spre rejudecare aceleiasi instante de fond pentru a se pronunta asupra  fondului cauzei.>>.
In fata acestei din urma instante la termenul de judecata din data de 08.02.2012 a fost dispusa administrarea probei cu expertiza tehnica in specialitatea topografie, iar la termenul din 07.11.2012 au fost respinse obiectiunile formulate de parat impotriva raportului.
La termenul din 28.11.2012 s-au formulat concluzii asupra exceptiei inadmisibilitatii si fondului cauzei.
Raportat la dispozitiile art. 137 din C.proc.civ. instanta se va pronunta cu prioritate asupra exceptiei.
Dupa cum rezulta in mod evident din motivarea deciziei de casare, Tribunalul Arges a solutionat deja in mod irevocabil o astfel de exceptie in prezenta cauza, stabilindu-se cu putere de lucru judecat ca actiunea formulata de petent este admisibila.
Astfel, aceasta problema fiind dezlegata, instanta de fond nu o mai poate analiza si eventual dispune asupra sa, chiar si in cazul in care ar adopta aceeasi solutie.
Pentru aceste motive, in baza disp. art. 315, alin. 1 din C.proc.civ. ("(1) In caz de casare, hotararile instantei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesitatii administrarii unor probe sunt obligatorii pentru judecatorii fondului."), se va respinge exceptia.
In ceea ce priveste fondul cauzei, raportat la probele administrate, urmeaza ca instanta sa respinga actiunea, pentru urmatoarele considerente:
Conform cererii de chemare in judecata, petentul a inteles sa formuleze o actiune in revendicare.
Printr-o actiune in revendicare se solicita, de catre reclamantul - proprietar care a pierdut posesia bunului sau, restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Se constata ca, dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor absolute (fiind un drept real), cu consecinta ca titularul sau are posibilitatea sa-l exercite singur, celorlalte subiecte de drept civil revenindu-le obligatia generala si negativa de a nu face nimic de natura a-l stanjeni pe titular in exercitiul dreptului sau.
Din probele administrate se observa ca paratul nu a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului (nu a deposedat pe aceasta din urma), nefiind necesara interventia instantei, urmand ca actiunea in revendicare sa fie respinsa.
Astfel, dupa cum chiar reclamantul mentioneaza in actiune, terenul autorilor sai a fost preluat de catre stat, acestia fiind deposedati.
Rezulta ca, in patrimoniul defunctilor sai strabunici/bunici nu s-a aflat un drept de proprietate pentru o suprafata de 750 mp., drept pe care acestia sa-l fi transmis prin mostenire.
Astfel, actul de vanzare prezentat de reclamant (filele 75-77) nu poate fi apreciat ca titlu de proprietate, atat timp cat dreptul pe care il consacra a fost pierdut de autorii sai.
In cadrul unei actiuni in revendicare, spre deosebire de o cerere formulata in baza prevederilor Lg. 18/1991 sau Lg. 10/2001, reclamantul trebuie sa faca proba dreptului de proprietate pe care il detine la acest moment asupra bunului revendicat, iar nu a indreptatirii sale de a beneficia de reconstituire sau restituire.
Numai in procedurile speciale ale Lg. 18/1991 sau Lg. 10/2001 petentul putea prezenta actul de vanzare al autorilor sai, iar eventual instantele (in cazul unui esec in procedura administrativa), sa-l analizeze si sa retina indreptatirea sau nu a petentului de a beneficia de reconstituire sau restituire. In dispozitiile Lg. 18/1991 sau Lg. 10/2001 sunt prevederi speciale privind dovada dreptului de proprietate, prevederi ce se aplica numai acestor proceduri speciale, iar nu si actiunilor in revendicare.
Mai mult decat atat, analizand actul de vanzare prezentat si observand continutul raportului de expertiza tehnica, se retine ca prin acest act nu se face proba nici a existentei unei indreptatiri pentru intreaga suprafata solicitata.
Astfel, dupa cum a analizat expertul Chiritescu Lucian in raspunsul la primul obiectiv fixat (fila 73), potrivit actului de vanzare depus de catre reclamant, autorii sai I. G. N. si S. I.G. N. au cumparat de la C. F. un teren situat in str. Exercitiu cu o latime de 10 stanjeni si lungimea de 20 de stanjeni, rezultand ca suprafata minima a terenului este de 768 mp., iar cea maxima de 995 mp., raportat la marimea unui stanjen (intre 1,96 m. si 2,23 m.).
Actul de vanzare a fost incheiat la 11.03.1897.
In acelasi timp, in cadastrul de la nivelul anului 1932 detinut de Primaria mun. Pitesti, N. F. figura in registru cu suprafata de numai 527 mp., o suprafata mai mica decat cea din actul prezentat de petent (filele 105, 106 dosar initial).
Rezulta atat ca, suprafata pe care au dobandit-o autorii reclamantului (strabunicii) a fost de numai 768 mp. (petentul solicita 750 mp., iar din probe nu a rezultat ca ar fi fost de 995 mp., ci numai o posibila instrainare a 266 mp.), cat si ca in decursul timpului acestia au mai instrainat din ea, existand la nivelul anului 1932 numai 527 mp. (posibil numitului S., dupa cum se va analiza si mai jos). Din insumarea suprafetei de 527 mp. detinuta la nivelul anului 1932 si cea care este posibil sa fi fost vanduta numitului S. N. rezulta totalul de 793 mp., apropiat de limita minima prezentata de expertul cauzei.
Din aceasta suprafata, prin decretul de expropriere nr. 331/28.10.1988, N. F. a fost expropriata cu suprafata de 300 mp., iar J. D. a fost expropriata cu suprafata de 230 mp., rezultand ca s-a pierdut prin expropriere intreg dreptul de proprietate ce se detinea (conform cadastrului de la nivelul anului 1932), respectiv 530 mp.
Astfel, reclamantul nu mai poate pretinde ca isi probeaza un drept de proprietate pentru o suprafata de 750 mp., atat timp cat autorii sai mai detineau in anul 1932 numai 527 mp., iar in anul 1988 sunt expropriati pentru 530 mp.
Decretul de expropriere a fost depus in copie la filele 109-114, fiind evidentiate suprafetele de 300 mp. si 230 mp.
Este de retinut ca, numita J. D.nu este mentionata in cadastrul din 1932, ci numai numita N. F., rezultand ca suprafata expropriata autoarei J. facea parte din cea de 527 mp. mentionata in cadastru, iar nu era diferita de aceasta.
Aceeasi este concluzia la care a ajuns si expertul (fila 74).
Astfel, dupa cum s-a mentionat si mai sus, reclamantul nu probeaza dreptul sau de proprietate pe care l-ar detine in prezent si care sa poata fi avut in vedere intr-o actiune in revendicare, ci acesta a fost pierdut prin expropriere.
Inscrisurile depuse de acesta, inclusiv decretul de expropriere, trebuiau folosite in cadrul procedurii speciale a Lg. 10/2001, procedura in care ar fi probat indreptatirea sa de a beneficia eventual de restituire.
Mai mult decat atat, se observa si ca autoarea N. D. (fosta J. D. - in urma divortului - fila 63 dosar initial) a urmat calea impusa de disp. Lg. 10/2001, iar prin dispozitia nr. 2568/29.06.2005 emisa de Primarul mun. Pitesti i s-a admis numai in parte cererea si s-au acordat masuri reparatorii prin echivalent (fila 7 dosar initial).
Reclamantul este fiul autoarei de mai sus (certificatul de calitate de mostenitor de la fila 12 dosar initial).
Aceasta dispozitie a fost modificata prin dispozitia cu nr. 4861/01.10.2007 (fila 19 dosar initial) prin care a fost diminuata suprafata de 230 mp. la cea de 170 mp., apreciindu-se ca numai pentru aceasta suprafata exista dreptul.
Nu s-a probat contestarea in instanta a acestor decizii.
Conform certificatului de mostenitor cu nr. 1986/18.12.1979 (fila 57 dosar initial), numitul N. I. F. a decedat la data de 31.08.1979, mostenitoare a sa fiind fiica J. D., iar conform certificatului de mostenitor nr. 276/08.11.1965 (fila 147 dosar initial), la data de 08.07.1965 a decedat autorul N. D., iar mostenitori au fost: N. F., Z.A., C.C., N. D.
Mai mult decat atat, din adeverinta cu nr. 527/15.12.2003 emisa de Comisia Municipala Pitesti de aplicare a legii fondului funciar (fila 149 dosar initial), rezulta ca numita N. F. a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate in natura pentru suprafata de 121 mp., suprafata ce ulterior a fost instrainata (contractul de la filele 145, 146 dosar initial).
De asemenea si autoarei N. D. i s-a reconstituit in natura dreptul de proprietate pentru suprafata de 60 mp. in baza Lg. 18/1991 - adeverinta de la fila 82 dosar initial - insa nu a fost depus un proces - verbal de punere in posesie sau un titlul de proprietate.
Rezulta ca, din suprafata de 527 mp. s-a reconstituit in natura dreptul pentru terenurile de 121 mp. si 60 mp., cat si sub forma de echivalent pentru cel de 171 mp., rezultand un rest de 175 mp.
Pentru aceasta suprafata petentul de astazi, raportat la procedura adoptata de autoarea sa, trebuia sa formuleze actiune in fata instantei de judecata, respectiv Tribunalul Arges, in baza prevederilor Lg. 10/2001, ceea ce insa nu a facut.
Atat timp cat autoarele sale au inteles sa utilizeze prevederile Lg. 18/1991 si Lg. 10/2001, formuland cereri de reconstituire si notificare, nu se mai poate invoca existenta in patrimoniu a unui drept de proprietate.
Prin alegerea facuta acestea au acceptat ca suprafata de teren a fost preluata de catre stat in intregime, rezultand ca s-a realizat o deposedare efectiva si totala a lor, acestea pierzand astfel dreptul de proprietate.
Mai mult, din relatiile comunicate de catre Primaria mun. Pitesti la solicitarea instantei (filele 17,18), rezulta ca, numitii N. O. si P. R., prin dispozitia nr. 1425/12.02.2008 au beneficiat de restituirea in natura a suprafetei de 266 mp. pe vechiul amplasament, iar autorul acestora, numitul S. N.este mentionat in cadastrul din anul 1932.
Astfel, exista posibilitatea, pe care instanta a retinut-o la analiza titlului prezentat de petent, ca autorii reclamantului sa fi instrainat catre numitul S. N. o parte din suprafata mentionata in actul de vanzare din anul 1897, ajungandu-se astfel la cea de 527 mp., insa nu a fost depus in acest sens un act de vanzare. In aceeasi logica se observa si adresa nr. 7965/02.03.2012 a Serviciului de Aplicare a Legilor Proprietatii, Cadastru si Patrimoniu din cadrul Primariei mun. Pitesti (fila 19), cat si inscrisurile ulterioare (filele 20-25).
Raportat la analiza efectuata mai sus, se observa ca instanta nu poate retine o dovada temeinica a dreptului de proprietate efectuata de reclamant pentru suprafata de teren ce se revendica; titlul de proprietate prezentat de acesta (incheiat de autorul sau la nivelul anului 1897), prezinta vicii, nemaiputand nici produce efecte, atat timp cat dreptul pe care acesta l-a dobandit a fost preluat de catre stat.
Pe de alta parte, se observa ca potrivit H.G. nr. 1280/22.11.1996 (filele 166 -169 dosar initial) suprafata de 954 mp. (aferenta Pietei Teilor, situata in str. Exercitiu, colt cu str. Rahovei, impreuna cu cladirile si amenajarile situate pe acest teren), apartine domeniului public al Municipiului Pitesti.
De asemenea, se retine ca in prezentul litigiu nu este incidenta cauza Curtii E.D.O. Faimblant contra Romaniei invocata in motivarea cererii de chemare in judecata, raportat la analiza efectuata mai sus de catre instanta, cat si motivele invocate de petent in actiune.
Din cererea de chemare in judecata se observa ca, petentul nu invoca o lipsa de eficacitate a procedurii impusa (si urmata de autoarele sale) prin Lg. 10/2001, ci faptul ca a descoperit tarziu (datorita pasivitatii sale), actul de vanzare si nu s-a putut folosi de el in termen util.
In fapt, prin actiunea in revendicare formulata se doreste a se evita procedura speciala a Lg. 10/2001, cat si pasivitatea reclamantului in formularea unei cai de atac impotriva deciziilor emise in baza acestor dispozitii.
Nu a fost vatamat petentul (si nici nu a invocat) de o pasivitate excesiva a statului in acordarea de despagubiri, fiind astfel nevoit sa apeleze la actiunea in revendicare, pentru a fi incidenta cauza Curtii E.D.O. Faimblant contra Romaniei, ci acesta doreste o suprafata mai mare de teren decat cea solicitata si acordata in baza Lg. 18/1991 si Lg. 10/2001, numai pentru ca a depus mai tarziu diligentele necesare pentru dobandirea de inscrisuri. Nu s-a plans ca nu ar fi fost pusa in executare dispozitia de acordare a despagubirilor.
Pentru toate aceste considerente, in baza disp. art. 480 din C.civ., se va respinge actiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE

Respinge exceptia inadmisibilitatii.
Respinge actiunea formulata de reclamantul J.V.F, in contradictoriu cu paratul M- P. prin primar.
Cu drept de recurs in termen de 15 zile de la comunicare.
Pronuntata in sedinta publica de la 05 Decembrie 2012.
  
Presedinte,
Mircea Stan
Grefier,
Florina Necula
   
Red. S.M.
Tehnored. M.N./28 Decembrie 2012
4 ex.