Litigiu cu profesionistii - clauze abuzive - teoria impreviziunii

Prin cererea inregistrata sub nr. 4992/291/2014, reclamantii P. C. si P. C. au solicitat, in contradictoriu cu parata B. S.A., ca instanta, prin hotararea pe care o va pronunta, sa se constate caracterul abuziv al clauzelor cu privire la dobanda stipulata in sensul ca aceasta nu a fost negociata si mai mult decat atat a fost majorata de banca prin act aditional, sa se dispuna convertirea creditului in lei raportat la cursul CHF la momentul incheierii contractului respectiv de 1, 935 lei iar in lumina Directivei Europene nr. 93/13 sa se constate din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractului de credit ce face obiectul prezentului litigiu.
Reclamantii arata ca au incheiat cu parata un contract de credit, respectiv contract nr. . reprezentand credit in valoare de 47 135 moneda CHF.
Conform dispozitiilor legale, contractul reprezinta legea partilor, fiind, de cele mai multe ori vointa lor exprimata in cursul negocierilor. Contractul, incheiat cu B. S.A., desi nu este contract de adeziune, l-au semnat fara a avea posibilitatea negocierii vreunei clauze; pe parcursul derularii relatiilor contractuale a constatat ca exista clauze care incalca in mod flagrant o serie de principii de drept, dar si dispozitii ale Legii nr. 193/2000 si O.U.G. nr. 50/2010.
Astfel, reclamantii nu au avut posibilitatea reala, concreta, de a lua cunostinta despre fiecare dintre clauzele si costurile cu privire la care ar fi avut nelamuriri sau dubii.
S-a facut referire la art. 4 din Legea 193/2000 care mentioneaza ca: “(1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei - credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor”.
 Prin sentinta civila nr. 1163/2015, Judecatoria Roman a respins ca neintemeiata cererea, fiind retinute urmatoarele:
In fapt, intre reclamantii, in calitate de imprumutati, respectiv parata B. S.A., in calitate de imprumutator, s-a incheiat conventia de credit nr. . reprezentand credit in valoare de 47 135 moneda CHF. Avand in vedere ca incheierea contractului de credit a avut loc la data de 18.06.2007, raporturile juridice dintre parti sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum prevede art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a actualului Cod civil. Raporturile contractuale stabilite intre parti si deduse judecatii intra sub incidenta Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianti si consumatori (citata in continuare Lege), intrucat reclamantul are calitatea de consumator in sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoana fizica parte la un contract incheiat in afara activitatilor sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale, iar parata are calitatea de comerciant in sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoana juridica parte la un contract incheiat in cadrul unei activitati comerciale autorizate.
La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanta va avea in vedere Legea nr. 193/2000 in forma republicata in Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv conditiile de validitate ale acestuia si cauzele de nulitate, sunt supuse legii in vigoare la momentul incheierii conventiei).
De asemenea, instanta a retinut caracterul derogator, special al dispozitiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil/Codului de procedura civila. Astfel, la solutionarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor incheiate intre comercianti si consumatori trebuie avuta in vedere Legea nr. 193/2000 indiferent daca persoana pretins prejudiciata s-a adresat direct instantei de judecata, potrivit art. 14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor, potrivit art. 8-14 din Lege. Aceasta imprejurare reiese in mod evident din chiar formularea art. 14 - consumatorii prejudiciati prin contracte incheiate cu incalcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecatoresti in conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila: contractele incheiate cu incalcarea prevederilor acestei legi sunt contractele in care au fost stipulate clauze abuzive; dispozitiile Codului civil si ale Codului de procedura civila devin aplicabile in conditiile principiului „legea speciala se completeaza cu legea generala”.
Cu privire la aplicarea in cauza a Directivei nr. 93/13/CEE: Ca regula generala, directiva nu este direct aplicabila in dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare sa o transpuna printr-o lege nationala.
Pentru ca o directiva sa beneficieze totusi de efect direct (inteles ca posibilitatea invocarii unei norme de drept comunitar intr-un litigiu aflat pe rolul instantelor nationale), in situatia in care nu a fost implementata sau a fost implementata incorect, trebuie sa fie intrunite trei cerinte: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei sa fi expirat, iar statul sa nu fi transpus directiva sau sa o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocata sa fie clara, precisa, neconditionata de adoptarea unor masuri de implementare; 3) partea impotriva careia este invocata este o autoritate statala, astfel cum a aceasta a fost definita in cauza C-188/89 Foster. Aceste cerinte au fost stabilite de Curtea Europeana de Justitie in mai multe cauze: C – 41/74 Van Duyn, C-148/78 Ratti, C-152/84 Marshall I. In cauza insa, niciuna dintre parti nu are calitatea de autoritate statala, astfel ca parata nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr. 93/13/CEE totusi, instanta poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecatii in prezenta cauza, avand in vedere dispozitiile art. 11 alin. 1 din Constitutia Romaniei, in conformitate cu care Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constitutia Romaniei, care statueaza ca dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.
Avandu-se in vedere principiul autonomiei (libertatii) de vointa si limitele sale, contractul nu este doar un acord de vointa, ci reprezinta vointele si interesele reunite ale partilor. De regula, contractele clasice (negociate) inseamna acordul de vointa al partilor. In realitate, contractul este un summum al vointelor si intereselor partilor. Definitia contractului ca acord de vointe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, caci contractele in care sunt parte profesionistii arareori sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte fortate, contracte de adeziune), vointa uneia dintre parti sau a ambelor lipsind in totalitate, fiind limitata sau alterata de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.
Interesele partilor trebuie conciliate, prestatiile partilor trebuie sa fie proportionale si coerente, iar echilibrul contractual este o cerinta a obligatiilor contractuale implicite de buna credinta si echitate (art. 970 C.civ. 1864) si al exercitiului util si rezonabil al dreptului (care isi gaseste contrariul in abuzul de drept sau, mai larg, in abuzul de putere economica). Solidarismul contractual inseamna legatura contractuala intrinseca si profunda pe care contractul o creeaza intre parti, care sunt in solidar obligate sa realizeze continutul contractului, adica interesele fiecareia dintre ele. In contractele pe termen lung, partile sunt adevarati parteneri la castig, fiecare dintre parti urmarind un emolument din incheierea si executarea contractului, dar si parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existenta sau executarea contractului.
Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor partilor, ceea ce presupune o justa repartitie intre parti a sarcinilor, riscurilor si profiturilor generate de contract, adica echilibrul contractual, iar pentru a concilia interesele partilor, continutul contractului trebuie sa raspunda efectiv exigentelor principiului proportionalitatii si principiului coerentei, partile fiind datoare la un comportament de natura a permite celuilalt sa isi atinga scopurile pentru care a incheiat contractul.
Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicatie a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fateta specifica legislatiei protectiei consumatorului impotriva leziunii, care reprezinta un dezechilibru contractual orginar si care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fara efect pentru consumator (legea avand efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Lege, clauzele abuzive sunt nule, administratia sau sistemul judiciar avand nu doar dreptul, ci si obligatia de a constata, chiar si din oficiu, aceasta nulitate.
Cum comerciantul isi impune vointa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. 1864 nu isi gaseste aplicarea in totalitatea consecintelor sale, mai ales ca acesta text legal trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ. 1864 (prin conventiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publica si bunele moravuri, fiind evident ca aceste doua elemente limiteaza libertatea de a contracta si circumscriu efectele contractului in spatiu si timp, in functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, in cursul executarii sale). Inegalitatea economica, tehnica si juridica intre cei doi contractanti este situatia premisa care explica spiritul intregii legislatii privind protectia consumatorilor, care nu poate fi altul decat acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul incheierii contractului sau survenit ulterior incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalanseaza raportul de putere, actionind ca un levier (“leverage”) in favoarea consumatorului si, in acest fel, determinand un dezechilibru juridic in sens contrar.
Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este in esenta sa inegalitar, el aducand importante limite libertatii comertului profesionistului care este tinut sa se supuna unor serii de constrangeri.
Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit in mod expres competenta instantei de judecata de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele incheiate de comercianti cu consumatorii. Interpretand aceasta directiva, CJUE a stabilit, in cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), ca protectia conferita consumatorului de acest act normativ permite judecatorului national sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, in masura in care este investit cu formularea unei cereri intemeiate pe ea.
Intrucat un asemenea examen presupune existenta in prealabil a unui contract semnat de catre cele doua parti care si-a produs integral sau partial efectele, este neindoielnic ca executarea pentru un anumit interval de timp a obligatiilor asumate de catre consumator nu poate impiedica verificarea continutului sau de catre instanta de judecata. Asadar, faptul ca aceste contract a fost executat ca atare de consumator nu echivaleaza cu acceptarea in integralitate a continutului acestuia, din moment ce el contine clauze abuzive.
Potrivit art. 4 alin. 1 si alin. 2 din Lege, „o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor”, „o clauza contractuala fiind considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv”.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (in forma in vigoare la data incheierii contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil.
Pe de alta parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.
Totodata, art. 1 alin. 1 din Lege prevede ca orice contract incheiat intre comercianti si consumatori pentru vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil”.
Asadar, o clauza contractuala este considerata abuziva daca intruneste, in mod cumulativ, urmatoarele conditii: 1) nu a fost negociata direct cu consumatorul; 2) creeaza un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul consumatorului si contrar bunei-credinte; 3) nu se refera la obiectul sau la pretul contractului, atunci cand acestea sunt clar si inteligibil exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanta a retinut ca din prima categorie fac parte conventiile ale caror prevederi sunt rezultatul vointelor concordante ale ambelor/tuturor partilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor si contrapunerilor sau chiar al concesiilor partilor, in timp ce din a doua categorie fac parte conventiile ale caror clauze nu au fost negociate sau discutate de parti, incheierea contractului avand loc numai ca urmare a adeziunii unei parti la oferta celeilalte. Trasaturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenta unei inegalitati economice intre contractanti, o parte avand o pozitie economica superioara celeilalte; existenta unei oferte generale si abstracte (adresate tuturor potentialilor contractanti), permanente (privitoare la toate contractele incheiate intr-o anumita perioada de timp) si detaliate (cuprinzand in integralitate clauzele contractelor care vor fi incheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestarii de vointa a unei singure parti contractante.
Conventia de credit in discutie, incheiata intre parti, are caracterul unui contract standard preformulat, in sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, intrunind toate trasaturile generale ale unui contract de adeziune, anterior mentionate: intre reclamanta, partea contractanta aflata in nevoia obtinerii unei sume de bani, si parata, partea contractanta detinand resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, exista o evidenta pozitie de inegalitate economica; clauzele contractuale reprezinta in fapt conditiile contractuale generale, amanuntite, stabilite de parata pentru perioada respectiva si anterior incheierii conventiei, pentru toti potentialii clienti aflati in aceeasi situatie cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestarii de vointa a unei singure parti contractante, respectiv a paratei, reclamantul doar manifestandu-si vointa de a incheia conventia.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraoferta sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteza, destinatarul isi poate exprima oricand punctul de vedere cu privire la conditiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) si nu se limiteaza la ocazia oferita potentialului client de a alege intre mai multe „produse predefinite” si „contracte de credit standardizate”, ci implica ocazia oferita destinatarului de a influenta efectiv continutul si numarul clauzelor.
Avand in vedere lipsa partilor de la solutionarea cauzei si neadministrarea nici unei probe instanta nu a putut verifica in ce conditii reclamantii au acceptat sa semneze conventia de credit. Cu toate acestea, in ceea ce priveste moneda creditului, instanta nu a absolut niciun dubiu ca reclamantii ales, in deplina cunostinta de cauza, sa contracteze imprumutul intr-o moneda straina, respectiv CHF, iar nu in moneda nationala.
Prin contract s-a prevazut: pentru creditul acordat, imprumutatul va plati comision de administrare lunara a creditului de 0, 10% aplicat la valoarea soldului creditului. De asemenea, se stabileste dobanda anuala, formula de calcul a ratelor Chiar daca s-ar retine ca aceste clauze nu au fost negociate direct cu reclamantii, clauzele au fost clar redactate, atat sub aspectul ratiunilor pentru care au fost edictate, cat si cu privire la conditiile de aplicabilitate. Mai mult, cuantumul sau formulele de calcul a comisioanelor si dobanzilor sunt clar exprimare si detaliate, astfel incat intelegerea acestora nu necesita cunostinte de specialitate, contrar sustinerilor reclamantilor.
Astfel, clauza cu privire la comisionul de administrare a fost clar redactata, atat sub aspectul motivului pentru care este perceput (administrarea lunara a creditului), cat si a procentului aplicabil, a formulei de calcul si a datelor la care este calculat si perceput.
Mai mult decat atat, prin art. 36 din OUG nr. 50/2010 a fost prevazuta expres posibilitatea perceperii comisionului de administrare credit. Textul legal antementionat nu a validat practica unor institutii bancare privind perceperea unui comision de administrare, dar reprezinta un element demn de luat in considerare, neputandu-se face abstractie de faptul ca acest comision nu a fost interzis de legiuitor, spre deosebire de comisionul de risc.
Cuantumul comisionului de administrare, reprezentand 0, 10%, este stabilit prin raportare la valoarea soldului creditului, iar nu la valoarea totala a creditului, astfel ca nu este vadit disproportionat in raport cu rata de credit si cu dobanda.
Aceste constatari reprezinta tot atatea argumente pentru care nu pot fi retinute sustinerile reclamantilor, clauzele in discutie nefiind de natura a crea un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, in detrimentul consumatorului si contrar bunei-credinte.
In consecinta, instanta a retinut caracterul neintemeiat al capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv si declararea nulitatii absolute a clauzelor care prevad comisionul de administrare, care reglementeaza o dobanda anuala si care stabileste formula de calcul a dobanzii. In mod subsecvent, nu se impune restituirea prestatiilor executate de reclamanti cu privire la comisionul de administrare, potrivit art. 1092 C.civ. 1864, care se refera la plata nedatorata, intrucat reclamantii au avut si continua sa aiba obligatia de a plati comision de administrare, nefiind in prezenta unei plati nedatorate.
P. C. si P. C. au declarat APEL impotriva sentintei civile nr. 1163/29.04.2015, pe care au criticat-o ca netemeinica si nelegala, fiind reluate in esenta sustinerile de la fond; astfel, au insistat in caracterul abuziv al clauzelor inserate in contractul de credit  precum si stabilirea ratelor de imprumut in raport de nivelul francului la data contractarii creditului - conditiile de credit din contractul de credit mentionat, fiind stabilite unilateral, discretionar si cu incalcarea legislatiei privind protectia consumatorilor. In momentul in care a fost incheiat acest contract, au actionat de pe o pozitie inegala, in raport cu banca. Contractul incheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de catre imprumutator, fara a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau inlatura vreuna din aceste clauze. Clientul nu a avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, intregul act juridic fiind impus, in forma respectiva, de catre banca. Prin necircumstantierea, in niciun mod, a elementelor care-i permit bancii modificarea unilaterala a dobanzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care sa-i dea bancii acest drept, lasand la libera sa apreciere dobanzii, aceasta clauza incalca prevederile legale incidente in materie, fiind de natura sa il prejudicieze pe client.
Apelul este intemeiat pentru ceea ce urmeaza:
Tribunalul constata lipsa de transparenta in edictarea clauzei privind comisionul de administrare. Banca nu a detaliat serviciile de administrare a creditului in contrapartida carora a perceput comisionul in valoare de 0, 10% raportat la soldul creditului. Sustinerile intimatei precum imprumutatul a inteles s acceptat ca banca sa perceapa un comision de administrare lunar pentru monitorizarea/inregistrarea/gestionarea riscurilor de credit nu este de natura sa inlature concluzia conform careia clauza de la art. 4.11 din contract a fost exprimata intr-un limbaj neinteligibil, devreme ce aceasta a fost inserata in contract fara respectarea exigentelor de transparenta si fara informarea adecvata a consumatorului. In conditiile in care creditul a fost garantat prin instituirea unei ipoteci de rang I asupra unui imobil, comisionul de administrare nefiind perceput de banca in contul serviciilor de administrare efectuate, ci pentru acoperirea propriilor riscuri, sub forma unei dobanzi mascate, instanta apreciaza ca acest comision a fost stipulat in contract intr-o modalitate care este de natura sa induca in eroare consumatorul.
In jurisprudenta sa, Inalta Curte de Casatie si Justitie retine ca sintagma de „limbaj inteligibil” nu poate fi redusa la o exprimare clara din punct de vedere gramatical sau literal, ci semnifica in realitate necesitatea ca o clauza sa fie clar definita, astfel incat consumatorul sa aiba reprezentarea clara a ratiunilor si fundamentelor relative la continutul cauzelor si efectelor acestora asupra contractului in ansamblu. Prin urmare, este irelevant daca banca utilizeaza notiunea de comision „de administrare”, care in anumite conditii este permis de catre dispozitiile O.U.G. nr. 50/2010. Prezinta relevanta in analiza instantei tocmai existenta sau lipsa unei contraprestatii din partea bancii in favoarea consumatorului, in schimbul perceperii comisionului de administrare, alta decat acordarea creditului, pentru care se percepe in mod evident dobanda contractuala.
Pe de alta parte, activitatea de administrare credit nu poate in nici un caz sa justifice perceperea unui comision procentual raportat la soldul creditului, chiar numai pentru considerentul ca o presupusa astfel de activitate este una similara de la luna la luna.
In concluzie, este dificil a identifica care ar fi contraprestatia bancii in schimbul comisioanelor de administrare procentuale percepute raportat la soldul creditului. Astfel, exista mai mult decat suficiente argumente pentru a justifica faptul ca nu exista nici o contraprestatie in favoarea consumatorului care achita astfel de comisioane, in realitate, indiferent de denumirea utilizata, fiind evident ca banca percepe costuri nejustificate, in defavoarea consumatorilor, care nici macar nu au posibilitatea de a lua la cunostinta in mod concret despre destinatia sumelor astfel platite, gratie clauzelor lacunare sau neinteligibile utilizate de catre banca.
Astfel, clauza privind comisionul de administrare este abuziva in sensul art. 4 alin. (1) si (6) din Legea nr. 193/2000 republicata, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep doua costuri (fara ca distinctia dintre acestea sa fie exprimata in mod clar si inteligibil), iar, pe de alta parte, fata de valoarea comisionului de administrare pe toata durata contractului, s-a creat in detrimentul apelantilor consumatori si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.
Data fiind sanctiunea ce intervine in urma constatari caracterului abuziv al clauzei indicate anterior, respectiv nulitatea absoluta, ce opereaza cu efect retroactiv si are drept consecinta punerea partilor in situatia in care acea clauza nu ar fi fost inserata in contract, instanta apreciaza ca reclamantii au dreptul la restituirea prestatiilor efectuate in baza clauzei nule absolut si, in consecinta, va obliga societatea parata la restituirea catre reclamanti a sumelor platite nedatorat in baza clauzei constatate ca abuzive.
In ceea ce privesc celelalte critici ale apelantilor, acesta nu au fundament juridic, fiind valabile argumentele extinse, expuse de instanta de fond in inlaturarea motivelor de nulitate absoluta a contractului.
Concluzionand, instanta apreciaza ca nicio dispozitie legala interna sau de drept international aplicabila nu interzice acordarea unui credit in valuta, iar in masura in care reclamantii au acceptat oferta bancii in acest sens, nu pot uza ulterior de forta coercitiva a unei instante judecatoresti, pentru a determina modificarea acestui element esential al contractului, impunandu-si propria vointa in detrimentul cocontractantului. Semnand contractul de credit in deplina cunostinta de cauza, reclamantii si-au asumat pe deplin consecintele contractarii unui credit in franci elvetieni, iar evolutia ulterioara a acestei monede transpune problema pe planul teoriei impreviziunii, iar nu al clauzelor abuzive. Pe de alta parte, teoria impreviziunii nu este aplicabila in cauza fiind vorba de un contract incheiat anterior intrarii in vigoare a noului Cod civil si nu poate justifica modificarea contractului in sensul dorit de reclamanti, intrucat conventiile de credit sunt guvernate de norme speciale ce se aplica in mod prioritar. Fata de cele aratate, apreciaza instanta ca reclamantii (clienti) si-au asumat riscul valutar din moment ce a accesat un credit in alta moneda decat cea in care realiza veniturile.
Pentru cele ce preced, in temeiul art. 480 Cod procedura civila va admite apelul in sensul mai sus aratat, respectiv va schimba sentinta apelanta in parte, doar in ceea ce priveste clauza mentionata la art. 4 pct. 11 lit. b cu consecinta obligarii paratei la restituirea sumelor incasate in baza acestei clauze.


PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII
DECIDE:


Admite apelul formulat de reclamantii P. C. si  P. C., domiciliati in , impotriva sentintei civile nr. 1163 din 29.04.2015, pronuntata de Judecatoria Roman, in contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A., cu sediul in .
Schimba sentinta apelanta in parte.
Constata nulitatea absoluta a clauzei mentionate la art. 4 pct. 11 lit. b din contractul de credit ipotecar nr. HL 12321/18.06.2007 referitoare la comisionul de administrare.
Obliga parata la restituirea tuturor sumelor incasate in baza acestei clauze precum si la dobanda legala aferenta acestei sume.
Mentine dispozitiile instantei de fond cu privire la respingerea capatului de cerere de nulitate a clauzei privind dobanda.
Definitiva.