Necompetenta generala a instantelor romane. Stabilirea corecta de catre instanta de fond a temeiului de drept prioritar.

      Domeniu: Litigii cu profesionisti. Aspecte de drept procesual
      
      
Necompetenta generala a instantelor romane.
Stabilirea corecta de catre instanta de fond a temeiului de drept prioritar.        .
         

- Art.151, art.154 si art.157 din Legea nr.105/1992
 
  In baza rolului activ tribunalul doar a acordat intaietate raspunderii civile contractuale, conform doctrinei si jurisprudentei, cunoscut fiind ca un asemenea cumul nu poate fi acceptat, iar caracterul derogator al raspunderii civile contractuale de la dreptul comun reprezentat de raspunderea delictuala duce la aplicarea regulilor responsabilitatii contractuale.
Tinand cont si de dispozitiile art.18.6 din contractul de leasing incheiat de parti prin care acestea au ales jurisdictia instantei din Munster/Westfalia, Curtea constata ca tribunalul in mod corect a facut aplicarea dispozitiilor art.154 coroborat cu art.151 si art.157 din Legea nr.105/1992 si a admis exceptia necompetentei generale a instantelor romane.

(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A V-A CIVILA,
DECIZIA CIVILA NR.125 din 13.03.2012)


  Asupra cauzei civile de fata:
Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia a VI-a Civila  sub nr.32456/3/2011, reclamanta SC T C C SRL  a solicitat obligarea paratei SC CLH GMBH la plata sumei de 130.563,2 lei reprezentand: 107.593,20 lei (26.000 Euro) contravaloarea facturii fiscale nr.1070407/2010 constand in cheltuielile de parcare a doua semiremorci pe perioada 11.04.2009-24.01.2010; 13.670,98 lei (3.330 Euro)  contravaloarea facturii fiscale nr.1070418/2010 constand in cheltuielile de parcare a doua semiremorci pe perioada 25.01.2010-2.03.2010; 9.299,06 lei dobanda legala calculata de la data scadentei fiecarei facturi in parte, respectiv de la data de 24.02.2010 si  de la data de 1.04.2010; obligarea paratei la plata dobanzii legale in conformitate cu OG 9/2000 privind nivelul dobanzii legale de la data formularii cererii si pana la achitarea efectiva a debitului.
Reclamanta si-a intemeiat actiunea pe dispozitiile art.12 pct.12.3 din contractul de leasing, art.17.1 din contract, art.969-970 Cod civil, iar pentru dobanda solicitata invocand art.998 Cod civil si OG nr.9/2000.
Parata a formulat intampinare prin care a invocat exceptia necompetentei generale a instantelor, aratand ca in conformitate cu prevederile continute in art.18.6 si 8.7 din  contractul de leasing, jurisdictia este la alegerea locatorului (societatea parata), acesta alegand ca si instanta competenta Tribunalul German Munster/Westfalia.
La data de 13.10.2011 reclamanta a depus o cerere precizatoare la dosar cu privire la temeiul juridic al cererii, invocand dispozitiile art.998-999 Cod civil si sustinand ca izvorul obligational invocat este, pe langa raspunderea contractuala, si raspunderea delictuala.
Prin sentinta  civila nr.21341/17.11.2011 tribunalul a admis exceptia  necompetentei generale a instantelor romane si a respins ca inadmisibila cererea  formulata de reclamanta SC T C C SRL in contradictoriu cu  parata SC CLH GmbH.
Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta de fond a retinut ca obiectul litigiului il reprezinta obligarea paratei la plata anumitor sume de bani pretinse de reclamanta pentru recuperarea costurilor pe care le-a suportat ca urmare a cheltuielilor de parcare a doua semiremorci ce fac obiectul contractului de leasing financiar incheiat de parti.
Tribunalul a constatat ca, in conformitate cu clauza de la art.18.6 din contractul de leasing incheiat de parti, jurisdictia (conform alegerii locatorului - adica a paratei) este Munster/Westfalia sau in subsidiar Tribunalul in raza caruia se afla utilizatorul.
Independent de temeiul juridic invocat de reclamanta in sustinerea cererii, competenta instantelor este la alegerea paratei, in conformitate cu clauzele contractuale si cu art.154 din Legea nr.105/1992, intrucat litigiul de fata s-a nascut din modul in care s-au derulat relatiile contractuale dintre parti, acesta neputand fi incadrat in categoria litigiilor date de
legiuitor in competenta exclusiva a instantelor romane conform dispozitiilor art.151 din Legea nr.105/1992. De altfel, tribunalul a constatat ca reclamanta a invocat raspunderea contractuala a paratei, pe care nu a inlaturat-o prin precizarea ulterioara a temeiului juridic al cererii (art.998-999 Cod civil), acesta fiind adaugat la dispozitiile art.969 Cod civil.
Fata de aceste motive si vazand si dispozitiile art.157 din Legea nr.105/1002, Tribunalul a admis exceptia necompetentei generale a instantelor romane si a respins cererea ca nefiind de competenta instantelor romane.
Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta SC T C C SRL, acesta fiind inregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a V-a Civila sub acelasi nr. unic 32456/3/2011.
In motivarea apelului s-a aratat ca instanta de fond in mod gresit a facut aplicarea dispozitiilor art.154 din Legea nr.105/1992, caci singurul temei juridic invocat de societatea reclamanta, prin precizarea facuta in cadrul raspunsului la intampinare, a fost indicat in mod clar si indubitabil ca fiind raspunderea delictuala reglementata de art.998-999 Cod civil. Prin urmare, textul de lege mentionat este irelevant, caci el stabileste o competenta alternativa izvorata din conventia partilor, or raportul juridic dedus judecatii are ca izvor obligational raspunderea civila delictuala.
Cum fapta ilicita a paratei este extracontractuala, motivarea instantei de fond referitoare la competenta alternativa intemeiata pe prevederile art.18.6 din contractul de leasing incheiat de parti nu poate fi primita.
Apelanta a mai invocat faptul ca pretentiile sale s-au nascut ulterior rezilierii contractului de leasing, ca potrivit acestui contract nu avea obligatia de a asigura parcarea semiremorcilor ulterior rezilierii contractului, astfel ca dispozitiile art.154 din Legea nr.105/1992 nu sunt aplicabile.
S-a sustinut ca tribunalul a incalcat principiul disponibilitatii atunci cand a recalificat temeiul de drept precizat de reclamanta prin raspunsul la intampinare depus in data de 13.10.2011, fara a avea mandat din partea legii in acest sens. De asemenea, a incalcat principiul rolului activ al instantei si, implicit, prevederile art.112 Cod procedura civila care, prin alin.5, lasa la aprecierea partii temeiul de drept in baza caruia intelege sa isi intemeieze cererea, fara a da posibilitatea instantei sa schimbe acest temei juridic.
Necompetenta generala a instantelor romane a fost constatata in raport de temeiul juridic al cererii, temei juridic ce a fost stabilit eronat de instanta de fond, cu depasirea rolului activ. Cum acest temei este raspunderea civila delictuala, dispozitiile cu privire la competenta conventionala din contract nu sunt aplicabile. In cauza sunt aplicabile dispozitiile art.149 alin.5 din Legea nr.105/1992 potrivit carora sunt competente instantele judecatoresti romane daca locul unde a intervenit
un fapt juridic din care decurg obligatii contractuale, sau efectele sale, se afla in Romania (in speta locul unde au intervenit obligatiile extracontractuale se afla in Romania, la sediul apelantei).
Fata de toate aceste motive invocate, apelanta-reclamanta a solicitat admiterea apelului si anularea sentintei atacate, urmand a fi trimisa cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucuresti, cu cheltuieli de judecata.
In drept, apelanta a invocat dispozitiile art.282-298 Cod procedura civila, art.149 alin.5 din Legea nr.105/1992.
In cauza intimata-parata a formulat intampinare prin care s-a aparat in fapt si in drept, solicitand respingerea apelului ca nefondat.
Analizand hotararea atacata prin prisma motivelor invocate, Curtea retine ca toate criticile invocate de apelanta in motivarea apelului se subsumeaza sustinerii ca necompetenta generala a instantelor de judecata a fost gresit admisa prin raportare la temeiul juridic al cererii, temei care a fost eronat stabilit de instanta de fond ca fiind raspunderea contractuala, in realitate fiind vorba de o raspundere civila delictuala. Ca urmare, Curtea va raspunde acestor critici prin urmatoarele considerente comune:
Astfel, este fara putinta de tagada ca, prin actiunea introductiva de instanta apelanta-reclamanta a invocat ca si temei de drept raspunderea civila contractuala, indicand dispozitiile art.969-970 Cod civil.
Ulterior, prin raspunsul la intampinare depus la dosar pentru termenul din 13.10.2011, apelanta-reclamanta si-a completat temeiul de drept al actiunii, invocand si raspunderea civila delictuala alaturi de raspunderea civila contractuala.
Desi apelanta invoca aceasta precizare a temeiului juridic in motivarea apelului, sustinand ca unicul temei de drept invocat a fost raspunderea civila delictuala, Curtea constata din cuprinsul inscrisului ca sustinerile apelantei sunt nereale. Astfel, este fara putinta de tagada ca apelanta-reclamanta a aratat ca izvorul obligational invocat "pe langa raspunderea contractuala este si raspunderea civila delictuala" (pagina 1 alin. ultim din raspunsul la intampinare). Aceeasi precizare in sensul invocarii ambelor tipuri de raspundere civila o regasim si in pagina a doua a inscrisului invocat, alin.1: "Dupa cum in mod corect a constatat parata temeiul actiunii noastre il constituie atat dispozitiile referitoare la raspunderea contractuala, cat si raspunderea civila delictuala intemeiata pe dispozitiile art.998 Cod civil."
Asadar, pozitia apelantei-reclamante a fost una echivoca, aceasta invocand ca temei al cererii sale atat raspunderea civila contractuala, cat si raspunderea civila delictuala.
Fata de aceasta situatie, nu se poate retine o incalcare de catre instanta de fond a principiului disponibilitatii si nici a principiului rolului activ, caci potrivit doctrinei si jurisprudentei cele doua forme de raspundere nu se pot cumula, raspunderea contractuala avand caracter special, derogator si, in consecinta, este aplicata cu intaietate atunci cand sunt invocate ambele tipuri de raspundere.
Instanta de fond nu a schimbat temeiul juridic al cererii si nu a incalcat dispozitiile art.112 alin.5 Cod procedura civila, apelanta-reclamanta fiind cea care a combinat raspunderea contractuala cu raspunderea delictuala ca temei de drept al actiunii. In baza rolului activ tribunalul doar a acordat intaietate raspunderii civile contractuale, conform doctrinei si jurisprudentei, cunoscut fiind ca un asemenea cumul nu poate fi acceptat, iar caracterul derogator al raspunderii civile contractuale de la dreptul comun reprezentat de raspunderea delictuala duce la aplicarea regulilor responsabilitatii contractuale.
Sustinerile din apel referitoare la existenta unui singur temei juridic al cererii, respectiv raspunderea civila delictuala, nu pot fi primite deoarece acestea sunt contrazise de sustinerile partii facute in fata instantei de fond, iar a accepta aceasta precizare in fata instantei de apel ar reprezenta o incalcare a dispozitiilor art.294 Cod procedura civila, caci ar fi o modificare a cauzei actiunii, ceea ce nu este permis in aceasta faza procesuala.
Prin urmare, toate criticile apelantei sunt nefondate.
Avand in vedere aceste considerente din care rezulta stabilirea corecta de catre instanta de fond a temeiului de drept prioritar (fata de pozitia procesuala echivoca a apelantei), tinand cont si de dispozitiile art.18.6 din contractul de leasing incheiat de parti prin care acestea au ales jurisdictia instantei din Munster/Westfalia, Curtea constata ca tribunalul in mod corect a facut aplicarea dispozitiilor art.154 coroborat cu art.151 si art.157 din Legea nr.105/1992 si a admis exceptia necompetentei generale a instantelor romane.
In consecinta, in baza art.296 Cod procedura civila Curtea a respins apelul ca nefondat, mentinand hotararea atacata ca fiind legala si temeinica.