Competen?a instan?ei de luare a unor masuri provizorii aplicabile pe teritoriul Romaniei, chiar daca in cauza ar fi incidenta o clauza compromisorie in favoarea unui arbitraj strain (art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012).

Competenta.
Competen?a instan?ei de luare a unor masuri provizorii aplicabile pe teritoriul Romaniei, chiar daca in cauza ar fi incidenta o clauza compromisorie in favoarea unui arbitraj strain (art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012). Verificarea pe cale incidentala a inciden?ei conven?iei arbitrale in litigiul dedus judeca?ii.
 
Partile au exclus prin acordul lor vointa competenta instantelor statale de solutionare a oricarui litigiu rezultand din sau in legatura cu contractul de distributie din data de 18 august 2005, sau rezultand din incalcarea acestui contract, si au atribuit aceasta competenta unei instante arbitrale straine.
Prin hotararea pronun?ata in cauza Van Uden/Deco Line (C-391/95), Curtea de Justi?ie a retinut ca instantelor statale le apartine competenta de luare a unor masuri provizorii, intr-un litigiu in care actiunea principala fusese, pe fond, supusa arbitrajului, in temeiul dispozitiilor art. 24 din fosta Conventie de la Bruxelles  (actualmente art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012), cu doua circumstantieri: ca obiectul ordonantei presedintiale sa intre in domeniul de aplicare al Conventiei si de a exista un factor de legatura intre obiectul acestor masuri si competenta instantei sesizate.
Aceste doua conditii sunt intrunite in cauza de fata, al carei obiect consta in dispunerea anumitor masuri provizorii impotriva paratei, iar aceste masuri provizorii privesc aspecte care intra in domeniul material de aplicare al Conventiei de la Bruxelles (conform art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012), iar instanta sesizata este cea mai in masura sa aprecieze asupra acordarii sau refuzarii masurilor provizorii solicitate, deoarece este instanta pe teritoriul careia are sediul societatea parata si unde se pretinde ca au fost savarsite faptele ilicite.
In al doilea rand, existenta si aplicabilitatea clauzei de arbitraj reprezinta o chestiune prealabila pe care instanta statala sesizata trebuie sa o solutioneze pentru a se putea pronunta asupra propriei competente, dupa cum rezulta ?i din hotararile Cur?ii de Justi?ie in cauzele Rich (C – 130/89) ?i Allianz SpA/West Tankers Inc., (C-185/07, paragraful 27)

( Decizia civila nr. 456 R/ 11.05.2016 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila)

Materie juridica: Proprietate intelectuala; competen?a interna?ionala; masuri provizorii.

Conform primului paragraf din sentinta recurata, tribunalul a admis exceptia necompetentei instantelor romane, desi Curtea observa ca parata nu invocase exceptia necompetentei internationale a instantelor romane, ci exceptia necompetentei generale a instantelor judecatoresti, in sensul ca litigiul intra in competenta de solutionare a unei instante arbitrale astfel cum a fost desemnata de parti prin clauza compromisorie stipulata la art. 9.2 din contractul de distributie din 18 august 2005.
Se retine ca Tribunalul Bucuresti a fost sesizat cu un proces de drept privat cu element de extraneitate, in conditiile in care apelanta-reclamanta CDKG sediul in Finlanda, iar intimata-parata ITTSare sediul in Romania. Competenta internationala de solutionare a litigiului de fata apartine instantelor judecatoresti romane, in temeiul dispozitiilor art. 1066 C.pr.civ., deoarece paratul are sediul pe teritoriul Romaniei.
Obiectul litigiului de fata consta in solicitarea apelantei-reclamante de a se dispune anumite masuri provizorii impotriva intimatei-parate, in procedura ordonantei presedintiale, respectiv obligarea acesteia de a inceta si interdictia de a mai savarsi pentru viitor orice fel de acte (utilizare, reproducere, distribuite, comunicare publica, inchiriere, imprumut, radiodifuzare, retransmitere prin cablu, import in vederea comercializarii) asupra programului de calculator AS si asupra operelor derivate ale acestui program; precum si obligarea acesteia de a inceta si interdictia de a mai savarsi pentru viitor orice acte de contrafacere a marcii Uniunii Europene AS.
Instanta competenta sa se pronunte asupra masurilor provizorii este aceeasi cu instanta competenta sa se pronunte pe fondul litigiului, conform dispozitiilor art. 998 C.pr.civ.
Din acest punct de vedere, in mod corect sustine apelanta-reclamanta ca, din punctul de vedere al competentei internationale, instantele romane au competenta exclusiva in solutionarea capatului de cerere privind contrafacerea marcii Uniunii Europene si au competenta generala in solutionarea capatului de cerere referitor la drepturile de proprietate asupra programului de calculator.
Astfel, potrivit dispozitiilor art. 94 din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca Uniunii Europene, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2015/2424 al Parlamentului European si al Consiliului din 16.12.2015:
(1)   Daca prezentul regulament nu prevede altfel, normele Uniunii privind competenta judiciara si recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala se aplica procedurilor privind marcile comunitare (..).
(2)   In ceea ce prive?te procedurile ce rezulta in urma ac?iunilor ?i cererilor prevazute la articolul 96:
a) articolul 2, articolul 4, articolul 5 punctele 1, 3, 4 si 5 ?i articolul 31 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 nu se aplica.
Potrivit art. 96 din Regulamentul nr. 207/2009:
Instan?ele competente in domeniul marcilor comunitare au competen?a exclusiva: a) in materia ac?iunilor in contrafacere ?i – in cazul in care dreptul intern o permite – in materia ac?iunilor privind posibila contrafacere a unei marci comunitare.
Potrivit art. 97 alin. 1 din Regulamentul nr. 207/2009:
Sub rezerva dispozi?iilor prezentului regulament, precum ?i a dispozi?iilor Regulamentului (CE) nr. 44/2001 aplicabile in temeiul articolului 94, procedurile care rezulta din ac?iunile ?i cererile prevazute la articolul 96 sunt aduse in fa?a instan?elor statului membru pe teritoriul caruia are domiciliul paratul sau, in cazul in care acesta nu are domiciliul intr-unul dintre statele membre, in fa?a instan?elor statului membru pe teritoriul caruia are o unitate.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului si al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotararilor in materie civila si comerciala, in vigoare din data de 9.01.2013, care inlocuieste Regulamentul (CE) nr. 44/2001:
Sub rezerva dispozitiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriului unui stat membru sunt actionate in justitie, indiferent de nationalitate lor, in fata instantelor respectivului stat membru.
In consecinta, se retine ca fiind intemeiate sustinerile apelantei-reclamante privind competenta instantei sesizate in procedura ordonantei presedintiale - conform carora aceasta este atrasa de competenta instantei de a se pronunta asupra fondului, in temeiul regulilor enuntate mai sus – art. 96, art. 97 alin. 1 din Regulamentul nr. 207/2009 si art. 4 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, reguli transpuse in legislatia interna la art. 1066 C.pr.civ.

Cu toate acestea, specificul cauzei de fata consta in aceea ca intre partile litigiului a intervenit un contract de distributie la data de 18 august 2005, in care la art. 9.2 a fost inclusa o clauza compromisorie, avand urmatoarea redactare (conform traducerii legalizate a contractului, depuse la filele 76-120 din dosarul de fond): „orice disputa, controversa sau pretentie rezultand din sau in legatura cu prezentul contract sau cu incalcarea, rezilierea sau nulitatea acestuia va fi solutionata prin arbitraj, in conformitate cu Regulile Institutului de Arbitraj al Camerei de Comert din Helsinki”.
Prin urmare, partile au exclus prin acordul lor vointa competenta instantelor statale de solutionare a oricarui litigiu rezultand din sau in legatura cu contractul de distributie din data de 18 august 2005, sau rezultand din incalcarea acestui contract, si au atribuit aceasta competenta unei instante arbitrale.
Bazandu-se pe aceasta clauza compromisorie, intimatul-parat a invocat exceptia necompetentei generale a instantelor judecatoresti, exceptie care se intemeiaza pe prevederile art. 553 si art. 1069 C.pr.civ. si pe dispozitiile art. 1 alin. 2 lit. d) din Regulamentul nr. 1215/2012.
Intr-adevar, potrivit art. 553 C.pr.civ. incheierea conventiei arbitrale exclude, pentru litigiul ce face obiectul ei, competenta instantelor judecatoresti, iar potrivit art. 1069 C.pr.civ. daca partile au incheiat o conventie de arbitraj vizand un litigiu arbitrabil conform legii romane, instanta romana sesizata isi va declina competenta, cu exceptia situatiilor in care (…) b) instanta constata ca respectiva conventie de arbitraj este caduca sau inoperanta.
Materia arbitrajului este exclusa din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, conform art. 1 alin. 2 lit. d).
Fata de acest cadru juridic, apararea intimatului-parat - conform careia competenta generala a instantelor judecatoresti de solutionare a litigiului de fata avand ca obiect masuri provizorii nu poate fi atrasa prin prisma competentei instantelor judecatoresti de solutionare a fondului litigiului, stabilita conform regulilor de competenta expuse mai sus - este corecta, intrucat nu exista, in sensul Regulamentului nr. 207/2009 si al Regulamentului nr. 1215/2012, o instanta competenta in privinta fondului litigiului, atat timp cat partile au incheiat o clauza compromisorie prin care au inteles sa atribuie unei instante arbitrale competenta de solutionare a oricarui litigiu ce ar decurge din sau in legatura cu contractul de distributie din 18 august 2005.
Insa, greseala instantei de fond, sesizata in mod corect de apelanta-reclamanta, a constat in ignorarea dispozitiilor art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012 si a jurisprudentei CJUE creata in interpretarea fostului art. 24 din Conventia de la Bruxelles, respectiv art. 31 din Regulamentul nr. 44/2001 – conform criticilor cuprinse la lit. d) din motivele de apel.
Intr-adevar, potrivit art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012:
Masurile provizorii si de conservare prevazute de legislatia unui stat membru pot fi solicitate instantelor statului membru in cauza chiar daca o instanta dintr-un alt stat membru are competenta sa judece cauza pe fond.
Potrivit dispozitiilor art. 94 alin. 2 lit. b) din Regulamentul nr. 207/2009, art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (in prezent art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012, avand aceeasi redactare) se aplica in limitele prevazute la articolul 97 alineatul (4) din prezentul regulament, adica doar atunci cand paratul compare in fa?a unei alte instan?e competente in domeniul marcilor comunitare, ceea ce nu este cazul in litigiul de fata.
In consecinta, in ceea ce priveste capatul de cerere privind dispunerea masurilor provizorii vizand protectia marcii Uniunii Europene, sunt aplicabile dispozitiile art. 103 din Regulamentul nr. 207/2009, potrivit carora:
(1)   Masurile provizorii ?i conservatorii prevazute de legisla?ia unui stat membru in ceea ce prive?te o marca na?ionala pot fi solicitate, in cazul unei marci comunitare sau al unei cereri de inregistrare a unei marci comunitare, autorita?ilor judiciare, inclusiv instan?elor competente in domeniul marcilor comunitare, ale statului respectiv, chiar daca, in temeiul prezentului regulament, o instan?a competenta in domeniul marcilor comunitare a unui alt stat membru este competenta pe fond.
(2)   O instan?a competenta in domeniul marcilor comunitare a carei competen?a se intemeiaza pe dispozi?iile articolului 97 alineatul (1), (2), (3) sau (4) are competen?a sa dispuna masuri provizorii ?i conservatorii care, sub rezerva oricarei proceduri impuse in scopul recunoa?terii ?i executarii conform titlului III din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, se aplica pe teritoriul oricarui stat membru. Aceasta competen?a este exclusiva.
In aceasta situatie, in jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, in concret in Hotararea din data de 17 noiembrie 1998 pronuntata in cauza C-391/95, Van Uden Maritime BV (Van Uden Africa Line) impotriva Kommanditgesellschaft in Firma Deco-Line si altii, s-a statuat in sensul ca „in cazul in care partile au exclus in mod valid, din competenta instantelor nationale, un litigiu care rezulta dintr-un contract, cu scopul atribuirii acestuia unei instante arbitrale, masurile provizorii sau de conservare nu pot fi dispuse in temeiul articolului 5 punctul (1) din Conventia din 27 septembrie 1968.
In masura in care obiectul unei cereri de masuri provizorii priveste un aspect care intra sub incidenta domeniului material de aplicare a Conventiei din 27 septembrie 1968, aceasta se aplica, iar articolul 24 poate constitui baza competentei instantei sesizate prin procedura masurilor provizorii, chiar daca o procedura de fond a fost deja initiata sau poate fi initiata si chiar daca aceasta procedura trebuia sa se desfasoare in fata unor arbitri.
Articolul 24 din Conventia din 27 septembrie 1968 se interpreteaza in sensul ca aplicarea sa este supusa, in special, conditiei existentei unui factor real de legatura intre obiectul acestei masuri si competenta teritoriala a statului contractant al instantei sesizate”.
In Hotararea Van Uden, Curtea a retinut ca instantelor statale le apartine competenta de instituire a unor masuri provizorii, intr-un litigiu in care actiunea principala fusese, pe fond, supusa arbitrajului, in temeiul dispozitiilor art. 24 din fosta Conventie de la Bruxelles, cu doua circumstantieri: ca obiectul ordonantei presedintiale sa intre in domeniul de aplicare al Conventiei si de a exista un factor de legatura intre obiectul acestor masuri si competenta instantei sesizate.
Aceste doua conditii sunt intrunite in cauza de fata, al carei obiect consta in dispunerea anumitor masuri provizorii impotriva paratei, iar aceste masuri provizorii privesc aspecte care intra in domeniul material de aplicare al Conventiei de la Bruxelles (conform art. 1 alin. 1 din Regulamentul nr. 1215/2012), iar instanta sesizata este cea mai in masura sa aprecieze asupra acordarii sau refuzarii masurilor provizorii solicitate, deoarece este instanta pe teritoriul careia are sediul societatea parata si unde se pretinde ca au fost savarsite faptele ilicite.
In consecinta, intr-o prima concluzie, chiar acceptand teza intimatului-parat – conform careia litigiul de fond deriva dintr-un contract ce cuprinde o clauza compromisorie, si chiar acceptand interpretarea in sens larg a clauzei compromisorii pe care a imbratisat-o instanta de fond – de aici nu rezulta decat faptul ca partile au convenit sa excluda litigiul pe fond din competenta instantelor statale si atribuirea competentei in favoarea instantei arbitrale. In aceasta situatie, competenta instantei statale de a decide asupra masurilor provizorii se intemeiaza pe dispozitiile art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012, norme de competenta suplimentare, care nu fac parte din sistemul enuntat in Sectiunea referitoare la dispozitiile generale in materie de competenta (art. 35 din Regulamentul nr. 1215/2012 se afla in Sectiunea 10) – conform Hotararii Van Uden, paragraful 20.

  Intr-un al doilea palier, apelanta-reclamanta sustine faptul ca stabilirea competentei generale a instantelor judecatoresti putea fi stabilita, de instanta de fond, si prin raportarea obiectului litigiului la obiectul clauzei compromisorii, si solicita ca, in urma efectuarii acestei analize, sa se constate ca obiectul clauzei compromisorii este limitat, atat material cat si temporal, fapt pentru care aceasta conventie arbitrala nu este operanta in litigiul de fata - criticile de la lit. c) din motivele de apel.
Pentru a decide asupra temeiniciei acestui motiv de apel, Curtea trebuie mai intai sa stabileasca faptul ca instantele statale au competenta de a examina validitatea si aplicabilitatea respectivei clauze compromisorii.
Din modalitatea de motivare a exceptiei necompetentei generale a instantelor judecatoresti si de formulare a apararilor in prezentul apel, Curtea constata ca intimata-parata interpreteaza in sens larg clauza de excludere a competentei instantelor judecatoresti, in sensul ca, odata invocata clauza compromisorie, toate litigiile din raportul juridic respectiv se supun exclusiv arbitrajului, indiferent de obiectul material al procedurii, ceea ce inseamna ca, in opinia intimatei, numai instanta arbitrala are dreptul sa verifice competenta prin interpretarea clauzei compromisorii.
Curtea va respinge aceasta aparare, deoarece in Hotararea Rich (C-190/89) Curtea a aratat ca existenta unei conventii de arbitraj valide este o chestiune prealabila determinanta pentru stabilirea competentei, or aplicarea normei de excludere in functie de existenta unei chestiuni prealabile care poate fi invocata in orice moment de catre parti incalca principiul securitatii juridice. De asemenea, in Hotararea Allianz SpA impotriva West Tankers Inc., (C-185/07, paragraful 27), Curtea a aratat ca exceptia de necompetenta intemeiata pe existenta unei conventii de arbitraj, inclusiv chestiunea validitatii acestei conventii de arbitraj, face parte din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 si, in consecinta, este de competenta exclusiva a acestei instante sa se pronunte asupra acestei exceptii, precum si asupra propriei competente.
Aceasta concluzie este confirmata de art. II alineatul 3 din Conventia de la New York (privind recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine, semnata din 19 iunie 1958 si la care Romania a aderat prin Decretul nr. 186/1961), potrivit caruia tribunalul unui stat contractant, sesizat cu un litigiu privind o problema asupra careia partile au incheiat o conventie de arbitraj, va indruma partile la arbitraj, la cererea uneia dintre ele, daca nu constata ca aceasta conventie nu este caduca, inoperanta sau nesusceptibila de a fi aplicata.
Prin urmare, existenta si aplicabilitatea clauzei de arbitraj reprezinta o chestiune prealabila pe care instanta statala sesizata trebuie sa o solutioneze pentru a se putea pronunta asupra propriei competente.
Intimata-parata a subliniat faptul ca legea de drept material aplicabila contractului este legea finlandeza, asa cum rezulta din art. 9.1 din contractul din 18 august 2005, fara a face alte aparari in acest sens, desi avea aceasta posibilitate conform art. 253 teza a II-a C.pr.civ. coroborat cu art. 2562 alin. 2 Cod civil.
Curtea retine ca, potrivit art. 8.1 din contractul de distributie AS din data de 18 august 2005, acesta a fost incheiat pentru o perioada initiala determinata, respectiv pana la 1 septembrie 2007, insa cu posibilitatea prelungirii automate pentru perioade suplimentare de cate 1 an, „pana cand si exceptand cazul in care este reziliat de oricare dintre parti pe baza unei notificari scrise, care va fi transmisa cu cel putin 6 luni inainte de sfarsitul perioadei curente”. Mai retine ca afirmatia apelantei-reclamante din cuprinsul cererii de chemare in judecata - conform careia acest contract de distributie a fost reziliat de CDK G incepand cu data de 1 septembrie 2014 - nu a fost contestata de intimata-parata. Dimpotriva, aceasta situatie de fapt este confirmata de intimata-parata prin intampinarea formulata in fata primei instante, in care afirma ca, in baza art. 8.1.1 din contract, acesta a incetat prin ajungere la termen, din initiativa apelantei-reclamante.
In baza acestei situatii de fapt stabilita pe baza afirmatiilor necontestate ale partilor, Curtea constata, in continuare, ca apelanta-reclamanta a afirmat, in motivarea cererii de ordonanta presedintiala, faptele ilicite pe care le reproseaza intimatei-parate au fost savarsite de aceasta dupa data rezilierii unilaterale a contractului de distributie din 18 august 2005.
De aceea, Curtea constata ca sunt intemeiate criticile apelantei-reclamante conform carora clauza compromisorie in discutie nu este operanta in litigiul de fata, deoarece obiectul litigiului se refera la anumite fapte despre care reclamanta pretinde ca au fost savarsite de catre intimata-parata dupa incetarea contractului de distributie.
Prin urmare, Curtea constata ca este intemeiata sustinerea apelantei conform careia a invocat contractul de distributie din 18 august 2005 pentru a reliefa instantei de judecata toate imprejurarile de fapt ale litigiului dintre parti, iar nu ca temei al actiunii. In aceasta situatie, competenta instantelor statale nu poate fi negata in baza unei clauze cuprinse intr-un inscris invocat cu titlu de element probatoriu, deoarece ar insemna ca o parte sa se poata sustrage de la procedura pornita impotriva sa prin simpla invocare a unei conventii de arbitraj nesusceptibila de a fi aplicata in acel litigiu (in sensul art. II alin. 3 din Conventia de la New York), motiv pentru care Curtea constata ca sunt intemeiate si criticile de la lit. f) din motivele de apel, raportat la circumstantele specifice ale cauzei de fata, potrivit carora refuzul de acces la instantele statale in vederea pronuntarii unor masuri provizorii pe calea ordonantei presedintiale ar fi incompatibil cu principiile generale de drept comunitar (garantarea dreptului la protectie jurisdictionala efectiva, art. 6 si 13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a libertatilor fundamentale) si a drepturilor fundamentale protejate in Comunitate (art. 47 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).
Pentru aceste considerente, in temeiul dispozitiilor legale enuntate in cele ce preced si ale art. 496 alin. 2 C.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat de recurenta CDK G (Finland) , va casa sentinta civila recurata si va trimite cauza spre rejudecare la acelasi tribunal.