Revendicare

Revendicare pe calea dreptului comun. Art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Decizia nr. 33/2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie

Prin cererea inregistrata pe rolul acestei instante la data de 22.05.2008 reclamanta LM a chemat in judecata paratul SN, solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa fie obligat paratul sa ii lase in deplina proprietate si linistita posesie apartamentul situat in Bucuresti, sector 6, compus din 4 camere si dependinte si o cota indiviza de 2,06% din partile si dependintele comune ale imobilului.
In motivarea cererii, reclamanta arata ca imobilul a fost preluat abuziv in baza Deciziei nr.1274/9.08.1978 emisa de Comitentul Executiv al CPMB. La data de 24.11.1967 s-a incheiat contractul de vanzare cumparare nr.8428 intre OCLPP, ca vanzator, si reclamanta si defunctul ei sot, in calitate de cumparatori. Imobilul era situat in Bucuresti, sector 7 (in prezent sector 6) si era compus din 4 camere si dependinte si o cota indiviza de 2,06% din partile si dependintele comune ale imobilului. In urma vanzarii a fost incheiat procesul-verbal de receptie din 19.01.1968. Imobilul a fost nationalizat prin decizia nr.1274/9.08.1978 emisa de Comitentul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucuresti de la Librescu Liviu si Librescu Marilena. Preluarea a fost abuziva, fiind incalcate dispozitiile art.480 si 481 din codul civil, art.8 din Constitutia din 1948, art. 17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului. In temeiul acestor norme, precum si a art.6 alin.l din Legea nr.231/1998 si art.l din Legea nr. 10/2001, decizia nr. 1274/09.08.1978 nu poate constitui titlu valabil pentru Statul Roman. Ulterior, Statul Roman - Primaria Municipiului Bucuresti a vandut apartamentul catre parat. Reclamanta a aratat ca titlul lor de proprietate asupra apartamentului in litigiu este mai puternic, este primul in timp, fiind preferabil titlului de proprietate al paratului.
In drept, reclamanta si-a intemeiat actiunea pe disp. art.480, 481 C.civ., art.l 12 si urm. C.p.c.
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta  retine urmatoarele:
In fapt,
Prin decizia nr. 1274 din data de 09.08.1978 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucuresti (f. 55-58) s-a dispus preluarea cu plata in proprietatea statului a apartamentului nr. 48 (compus din 4 camere, vestibul, camara, bucatarie, hol, baie, debara, balcon) sector 7, Bucuresti, fosta proprietate a numitilor  LL si LM (conform contractului de vanzare cumparare nr. 8428/1967 si a procesului verbal de predare-primire aferent, f. 31-35).
Conform certificatului de mostenitor nr. 18 din data de 02.02.2009 emis de BNPA (f. 53 ds prim fond), in urma decesului din data de 16.04.2007 a numitului LL, reclamanta LM a ramas unica mostenitoare a acestuia.
Paratii SN si SI au cumparat imobilul in cauza prin contractul de vanzare-cumparare cu plata in rate nr. N195 din data de 17.12.1998 de la Primaria Municipiului Bucuresti (f. 40-41, ds prim-fond).
In drept,
Potrivit art. 480-art. 481 Cod civil, „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucu¬ra si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege” si „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire”.
Reclamanta si-a intemeiat cererea dedusa judecatii pe prevederile art. 480 Cod civil, iar solicitarea acesteia nu poate fi analizata decat in acord cu intreaga reglementare in materie si avand in vedere si decizia nr. 33/2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, obligatorie pentru instante, potrivit prevederilor art. 329 alin 3 Cod procedura civila.
Potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, insa cu amendamentul, ca instanta investita cu solutionarea unei cereri in revendicare fundamentata pe dreptul comun, este tinuta sa verifice, daca aceasta din urma lege speciala este in concordanta cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in caz contrar fiind prioritara urmand a examina daca securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.
Astfel, tinand seama de criteriile de preferabilitate instituite de decizia in interesul legii nr.33/2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, prin prisma dispozitiilor speciale cuprinse in Legea nr. 10/2001, care au incidenta in privinta imobilului ce formeaza obiectul prezentului litigiu, la compararea titlurilor partilor trebuie sa se tina seama de argumentele expuse de instanta suprema in decizia prin care a solutionat recursul in interesul legii, pornind de la dispozitiile art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care prevad ca: "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contributii ori a amenzilor."
Din jurisprudenta vasta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, reflectata in hotararile de condamnare a Romaniei pentru incalcarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, relevata exhaustiv in Decizia nr. 33/2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in interesul legii, se observa ca, intr-o categorie de cauze, condamnarea a avut loc in situatia in care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotarare judecatoreasca irevocabila, iar ulterior, in urma declararii recursului in anulare, hotararea a fost desfiintata, ceea ce a constituit atat o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificata de o cauza de utilitate publica si nici nu a fost insotita de despagubiri corespunzatoare, cat si o afectare a principiului securitatii raporturilor juridice.
De asemenea, intr-o alta categorie de cauze, elocventa fiind cauza Paduraru contra Romaniei, Curtea europeana a afirmat principul conform caruia „daca Conventia nu impune statelor obligatia de a restitui bunurile confiscate si cu atat mai putin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odata ce a fost adoptata o solutie de catre stat, ea trebuie implementata cu o claritate si o coerenta rezonabile pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridica pentru subiectii de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei solutii".
In acelasi sens insa, instanta europeana a procedat similar nu numai in situatia fostilor proprietari, dar si in situatia cumparatorilor, al caror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instantele judecatoresti, care le retinusera buna-credinta in cumpararea bunului, de care insa au fost deposedati ulterior in urma recursului in anulare (Cauza Raicu contra Romaniei).
In aceasta din urma cauza, Curtea a subliniat si ca atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie sa creeze noi pagube disproportionate. Curtea considera ca nu trebuie ca o singura persoana care a beneficiat de o judecata definitiva favorabila sa suporte consecintele faptului ca sistemul legislativ si judiciar intern a ajuns, in cauza respectiva, la coexistenta a doua judecati definitive care sa confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiasi bun, iar „legislatia ar trebui sa permita sa se tina cont de circumstantele particulare din fiecare cauza, pentru ca persoanele care au dobandit cu buna-credinta sa nu fie aduse sa suporte greutatea responsabilitatii statului care candva a confiscat aceste bunuri”.
In alte cauze Curtea Europeana a considerat ca „in contextul legislativ roman care guverneaza actiunile in revendicare imobiliara si restituirea bunurilor nationalizate de regimul comunist, vanzarea de catre stat a unui bun al altuia unor terti de buna-credinta, chiar daca aceasta este anterioara confirmarii in justitie in mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, insotita de lipsa totala de despagubiri, se analizeaza intr-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinata cu absenta totala a unei despagubiri, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1" (Cauza Rateanu contra Romaniei).
In raport de concluzia care se desprinde in mod constant si unitar din examinarea hotararilor de referinta mentionate, instanta suprema a aratat ca exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 si principiul securitatii raporturilor juridice trebuie respectate atat in cazul fostului proprietar, cat si in cel al cumparatorului de buna-credinta. Ca urmare, oricare dintre acestia nu poate fi lipsit de proprietate decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Procedand la compararea titlului reclamantei cu cel al paratilor, tinand seama de principiul securitatii raporturilor juridice, consacrat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului si indicat de inalta Curte de Casatie si Justitie in solutia data asupra recursului in interesul legii, instanta retine ca, asa cum s-a aratat mai sus, doar paratii detin un bun in sensul Conventiei.
Instanta apreciaza ca titlul paratilor s-a consolidat tocmai in considerarea bunei-credinte a acestora, care combinata cu pasivitatea culpabila a reclamantei ce nu a inteles sa reactioneze in niciun fel in tot acest rastimp (de la legiferarea masurilor reparatorii pana la formularea prezentei cereri) pentru recuperarea bunului pierdut, reusesc sa paralizeze actiunea in revendicare, cu consecinta respingerii acesteia ca neintemeiata. In cauza dedusa judecatii, reclamanta nu a efectuat niciun demers in vederea redobandirii dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu, singura modalitate in care aceasta a inteles sa actioneze fiind prezenta cerere in revendicare inregistrata pe rolul Judecatoriei sectorului 6 in anul 2008.
Prin urmare, lipsa acestor demersuri conduce la concluzia ca reclamanta nu se poate prevala de existenta unui bun in sensul art. 1 din Protocolulul nr. 1 al CEDO si nici a unei  sperante legitime sub aspectul redobandirii proprietatii asupra imobilului apartament nr. 48 situat in Bucuresti, strada Partiturii, nr. 10, bl. 63, sc. C, et. 1, sectorul 6.
Astfel, titlul paratilor  a fost consolidat prin trecerea termenului prevazut de lege pentru a putea solicita si obtine nulitatea actului translativ de proprietate, astfel incat si acestia detin un bun in sensul art.1 din Protocolul 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Fata de cele aratate, in raport de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului si considerentele deciziei in interesul legii nr.33/2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, facand aplicarea principiului securitatii raporturilor juridice si a bunei-credinte in raporturile de drept civil, se impune a se acorda preferabilitate titlului paratilor asupra imobilului revendicat, titlu care s-a consolidat in urma expirarii termenului prevazut de lege pentru promovarea actiunii in nulitate, in contextul in care reclamanta nici nu a invocat de altfel vreo cauza de nulitate a contractului de vanzare - cumparare incheiat de parati in baza Legii nr. 112/1995.
Pe de alta parte, dupa criteriul preferabilitatii titlurilor autorilor, chiar daca titlul statului este lovit de nulitate, in favoarea paratilor functioneaza principiul error comunis facit jus, in virtutea efectelor caruia, in caz de instrainare de catre proprietarul aparent, adevaratul proprietar nu are decat a sanctiona proprietarul aparent, statul, in functie de buna sau reaua credinta a acestuia cu privire la restituirea pretului primit sau a valorii de circulatie.
Dreptul de proprietate dobandit printr-un act juridic oneros de la un proprietar aparent, de catre o persoana care a actionat cu buna credinta, este protejat. Cand eroarea cumparatorului cu privire la calitatea de proprietar a vanzatorului intruneste conditiile unei erori comune si invincibile, dreptul de proprietate dobandit este protejat chiar si in raporturile cu adevaratul proprietar, in temeiul principiului ocrotirii bunei credinte.
In cauza sunt indeplinite toate conditiile, respectiv este vorba de un act de transmitere a proprietatii cu titlu oneros, asupra unui bun privit ut singuli, paratii dobanditori au fost de buna credinta in sensul art. 1899 alin. 2 cod civil si a existat o eroare comuna privitoare la calitatea instrainatorului de proprietar aparent.  
Astfel, paratii au dobandit proprietatea bunului prin cumparare de la stat in anul 1998 nefiind incidente prevederile Legii 10/2001 la acea data si fara ca reclamanta sa fi exercitat vreun demers in baza Legii nr. 112/1995, ca atare instanta apreciaza ca in favoarea acestora opereaza buna credinta la dobandirea bunului, functionand pe deplin in aceasta situatie teoria proprietarului aparent, imprejurarile fiind de asa natura incat paratii nu aveau posibilitatea sa prevada ca titlul statului ar fi fost viciat.
Pentru toate aceste considerente, instanta, in temeiul art.480 Cod civil, art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si art.1 din Protocolul 1 aditional la Conventie, va respinge ca neintemeiata cererea de chemare in judecata avand ca obiect revendicare.
Instanta va lua act de precizarea paratilor ca vor solicita cheltuieli de judecata pe cale separata.