Comunicare informatii de interes public. Protectia cetatenilor romani care lucreaza in strainatate

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Dambovita, reclamantul MM a chemat in judecata paratul Ministrul Afacerilor Externe, pentru a fi obligat sa furnizeze informatii de interes public, in temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public, solicitate prin cererea inregistrata de Divizia Relatii cu Publicul sub nr.H3/P/663/17 08 2010.
In motivarea actiunii, reclamantul a aratat ca este cetatean roman cu domiciliul stabil in comuna P judetul Dambovita, poseda pasaport romanesc si working-card eliberat de autoritatile chineze, iar din luna februarie 2009 ocupa functia de sef de reprezentanta in cadrul AS SRL, reprezentanta comerciala romana ce apartine AS SRL, inmatriculata la O.R.C. Prahova si inregistrata in R.P. China,. Totodata, cu privire la protectia reclamantului - cetatean roman ce lucreaza pe teritoriul chinez si are domiciliul stabil in Romania, au fost invocate dispozitiile art.1 si art.2 lit.b din Legea nr. 156/2000.
Fata de cele aratate reclamantul a solicitat Ministerului Afacerilor Externe sa precizeze in scris, prin nominalizare, care sunt legile romane si straine, respectiv tratatele si conventiile internationale la care Romania este parte, din cuprinsul carora rezulta care sunt masurile speciale de protectie stabilite pentru cetatenii romani prevazuti la art. 2 lit. b) din Legea nr. 156/2000, precum si sa se precizeze in scris care sunt, in continut, concret masurile speciale de protectie de care beneficiaza un cetatean roman cu domiciliul in Romania, in calitate de sef de reprezentanta comerciala romana, ce functioneaza pe teritoriul chinez.
Reclamantul a aratat ca a inaintat cererea de acces la informatii de interes public Ministerului Afacerilor Externe, avand in vedere competentele specifice, asa cum apar definite in cuprinsul Planului Strategic Integral - document postat pe site-ul oficial al ministerului www.mae.ro, ca numarul sub care a fost inregistrata cererea si raspunsul redactat de persoanele responsabile cu informarea publica directa din cadrul Ministerului Afacerilor Externe trebuiau sa ii parvina in forma scrisa, in format electronic, la adresa de e-mail specificata in finalul cererii de acces de informatii de interes public, precum si ca pana la data de 31.08.2010, cu incalcarea termenelor prevazute de art.16 lit a) si d) din H.G. nr. 123/2002, la adresa de e-mail indicata,  reclamantul nu a primit din partea persoanelor responsabile de informarea publica directa din cadrul Ministerului Afacerilor Externe nici un raspuns cu numar de inregistrare alocat, care sa intruneasca vreuna din conditiile de forma si de fond ori format prevazute de art.20 alin 4 si 21 alin.2, art.22 alin.1 si 2, art.23 alin.1 si 2, art. 24 ori de Anexa nr.3 din normele invocate .
A mai aratat reclamantul ca in data de 24.08.2010 a primit e-mail nesemnat si nestampilat, aparent redactat de seful Diviziei Relatii cu Publicul, ce avea atasat - conform prevederilor art.6 alin.2 si 4 din O.G. nr.27/2002 privind reglementarea activitatii de solutionare a petitiilor, aprobata cu modificari si completari din Legea nr. 233/2002 un pretins raspuns al Directiei Drept International si Tratate - cu antet MAE si nr. de inregistrare  H2-1/3446/19.08.2010, nesemnat, nestampilat, redactat de dna Director si avizat de dl. Director D.A.P.c, iar ulterior, la data de 26.08.2010 i-a fost expediat la adresa de domiciliu, in regim de scrisoare recomandata acelasi raspuns al Directiei Drept International si Tratate, in format A4, cu antet MAE si nr. de inregistrare H2/1/3446/19 08 2010 redactat, semnat si stampilat de dna. Director, dar  neavizat de dl. Director D.A.P.c, asa cum aparea in format electronic cu doar doua zile mai devreme.
De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea paratului la furnizarea relatiilor si la plata sumei de 1 leu, cu titlu de daune morale.
Prin sentinta nr. 468 din data de 24 februarie 2011 Tribunalul Dambovita a respins cererea.
Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamantul.
Examinand sentinta recurata, prin prisma materialului probator administrat in cauza, a dispozitiilor legale incidente si a criticilor invocate de catre recurent, Curtea retine urmatoarele :
Prin cererea din 17.08.2010, transmisa in format electronic pe e-mailul paratului, reclamantul a solicitat ca, in baza dispozitiilor Legii nr.554/2004, sa i se precizeze in scris, nominal, care sunt actele normative romane si straine, respectiv tratatele si conventiile internationale la care Romania este parte, care reglementeaza masurile speciale de protectie stabilite pentru cetatenii romani prevazuti de art.2 lit.b din legea nr.156/2000, precum si care sunt masurile concrete de protectie de care poate beneficia un cetatean roman cu domiciliul in Romania, care lucreaza in calitate de sef de reprezentanta comerciala romana ce functioneaza pe teritoriul statului chinez.
Prin adresa din 19.08.2010, paratul i-a comunicat reclamantului faptul ca acesta nu se incadreaza in prevederile art.2 lit.b din Legea nr.156/2000, precum si ca a inaintat cererea reclamantului la Ministerul Muncii, Familiei si Protectiei Sociale.
Curtea retine ca, potrivit dispozitiilor art.2 al.9 din HG 100/2004, paratul  "apara in strainatate drepturile si interesele statului roman, ale cetatenilor si ale persoanelor juridice romane, in baza legislatiei romane si in conformitate cu practica internationala si cu acordurile bilaterale si multilaterale la care Romania este parte".
Or, raportat la aceasta atributie, Curtea considera ca in mod gresit paratul a apreciat ca nu este competent sa solutioneze cererea reclamantului, desizandu-se si inaintand-o la un alt minister. Aceasta, intrucat este neindoielnic faptul ca reclamantul este cetatean roman, cu domiciliul in Romania, care isi desfasura activitatea in strainatate, astfel ca sunt indeplinite conditiile generale precizate, pentru ca paratul sa fie obligat sa ii apere drepturile si interesele recurentului reclamant -sustinerile acestuia fiind deci intemeiate.
Apoi, Curtea retine ca, potrivit dispozitiilor art.2 lit.b din Legea nr.554/2004, “prin informatie de interes public se intelege orice informatie care priveste activitatile sau rezulta din activitatile unei autoritati publice sau institutii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informatiei".
Raportat la atributia paratului precizata anterior, rezuta ca solicitarea reclamantului - de a i se comunica actele normative romane si internationale care reglementeaza masurile speciale de protectie stabilite pentru cetatenii romani prevazuti de art.2 lit.b din legea nr.156/2000, precum si cele de care poate beneficia un cetatean roman cu domiciliul in Romania, care lucreaza in calitate de sef de reprezentanta comerciala romana ce functioneaza pe teritoriul statului chinez - se circumscrie sferei informatiilor de interes public, precizata anterior.
Aceasta, intrucit actele normative solicitate sunt in legatura inerenta cu activitatea paratului de protectie a drepturilor si intereselor cetatenilor romani aflati in strainatate (privesc aceasta activitate). In plus, nu poate fi considerata abuziva solicitarea unui cetatean roman aflat in strainatate ca propriul stat sa ii furnizeze informatii legate de protectia de care se poate bucura de la acesta si de cadrul normativ in care se desfasoara masurile de protectie.
Totodata, Curtea considera ca paratul a facut o gresita interpretare a dispozitiilor Legii nr.156/2000.
Astfel, in cuprinsul art.1 este definit domeniul general de activitate al legii, prevazandu- se expres faptul ca “statul roman asigura, in conformitate cu prevederile prezentei legi, protectia cetatenilor romani cu domiciliul in Romania care lucreaza in strainatate" - dispozitii care sunt pe deplin aplicabile reclamantului.
Dispozitiile art.2 lit.b din Legea 156/2000 prevad expressis verbis ca “cetatenii romani care lucreaza in strainatate si carora nu le sunt aplicabile prevederile prezentei legi beneficiaza de masuri speciale de protectie, stabilite prin legile romane si straine sau prin tratate si conventii internationale la care Romania este parte, daca se afla in urmatoarele situatii:_ b) sunt angajatii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare si reprezentantelor comerciale romane".
Se poate observa asadar ca, de lege lata, articolul 2 reglementeaza anumite categorii speciale, care deroga de la categoria generala de cetateni romani, prevazuta la art.1, care beneficiaza de protectia statului roman.
Asadar, chiar daca reclamantul recurent nu s-ar incadra in categoria reglementata de dispozitiile art.2 al.1 lit.b din legea nr.156/2000, el ar beneficia de protectia generala a statului roman, reglementata de art.1 din legea nr.156/2000, avandu-se in vedere, asa cum s-a aratat anterior, calitatea sa de cetatean roman si faptul ca isi desfatoara activitatea in strainatate.
De altfel, Curtea retine ca, potrivit art.4 din legea precizata, “Ministerul Afacerilor Externe, prin misiunile diplomatice si oficiile consulare, va depune diligentele necesare pentru ca, prin intermediul autoritatilor publice sau al organismelor straine competente, sa se asigure cetatenilor romani prevazuti la art. 1 respectarea _.". Or, se poate observa ca si aici legiuitorul nu a facut referire la categoriile speciale prevazute de art.2 din legea nr.156/2000, ci la categoria generala de cetateni prevazuta de art.1, in cadrul careia se incadreaza si reclamantul.
Curtea mai retine, totodata, modalitatea defectuoasa de reglementare a dispozitiilor art.2 lit.b citate anterior, respectiv lipsa de suport juridic, de lege lata, a interpretarii paratului - in sensul ca sintagma “reprezentente comerciale romane" se refera doar la cele ale statului roman, iar nu la cele ale unor persoane juridice romane.
Practic, printr-o interpretare gramaticala a textului precizat si avand in vedere principiul de drept “ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus", Curtea considera ca o asemenea interpretare restrictiva nu poate fi retinuta.
Astfel, daca legiuitorul ar fi dorit acest lucru, fie ar fi mentionat expres sintagma “reprezentante comerciale ale statului roman", fie ar fi apelat, ulterior adoptarii Legii nr.156/2000, la metoda interpretarii legale, reglementata de art.59 din Legea nr.24/2000, lucru pe care insa nu l-a facut.
Ca urmare, calificarea situatiei juridice a reclamantului, facuta de catre parat - in sensul neaplicarii dispozitiilor art.2 lit.b este discutabila si, de lege lata, eronata.
Pe de alta parte, Curtea retine ca si in eventualitatea in care s-ar primi acceptiunea paratului, refuzul sau de a-i comunica  reclamantului informatiile solicitate este nejustificat.
In acest sens, Curtea retine ca, chiar daca reclamantul nu s-ar incadra in categoria prevazuta de art.2 lit.b, el s-ar incadra in categoria generala reglementata de art.1 din Legea nr.156/2000, astfel ca ar avea dreptul sa cunoasca masurile de protectie asigurate de statul roman, prin parat, precum si cadrul legislativ al acestora.
Apoi, Curtea subliniaza ca, si in situatia premisa precizata, reclamantul ar avea dreptul sa cunoasca masurile de protectie prevazute pentru cetatenii aflati in categoria reglementata de art. 2 lit.b, chiar daca el nu s-ar incadra in aceasta categorie. Aceasta, intrucat Legea nr.544/2004 nu excepteaza de la comunicare, in cadrul art.12, aceste categorii de informatii, iar Legea nr.156/2000 nu le califica drept informatii clasificate/secrete.
Curtea considera ca tocmai comunicarea masurilor de protectie reglementate si puse in practica de catre statul roman asigura realizarea pe deplin a competentelor si atributiilor paratului, o informare coerenta si corecta si, in final, o crestere a increderii romanilor aflati in strainatate in statul roman, in calitatea de cetatean roman si in protectia ce decurge din aceasta calitate si care le poate fi oferita de catre stat.
In consecinta, Curtea considera ca paratul era competent sa raspunda solicitarii reclamantului, respectiv sa ii comunice punctual informatiile publice solicitate, astfel ca sunt lipsite de relevanta comunicarile facute reclamantului de catre Ministerul Muncii, Familiei si Protectiei Sociale.
Cata vreme intimatul parat nu a facut dovada  ca a comunicat reclamantului informatiile solicitate ( la dosar neexistand vreun astfel de raspuns si dovada comunicarii lui ), Curtea considera ca intimatul parat nu a respectat dispozitiile Legii nr.544/2004, sustinerile recurentului fiind astfel corecte, astfel ca se impune obligarea paratului la comunicarea lor.
Referitor la cererea recurentului reclamant - de obligare a paratului la plata daunelor morale in cuantum de 1 leu -, Curtea considera ca aceasta este neintemeiata.
In acest sens, Curtea retine, in primul rand, neseriozitatea cuantumului daunelor morale, cuantum care indreptatesc instanta sa prezume faptul ca el nu are rolul de a repara un prejudiciu moral suferit de catre reclamant, ci de a satisface o ambitie persoanala a acestuia.
Apoi, Curtea considera ca, pe de alta parte, prejudiciul corespunzator sumei de 1 leu este, fara indoiala, minim, astfel ca acesta va fi pe deplin reparat prin solutia ce urmeaza a se pronunta in cauza, in sensul obligarii paratului sa comunice reclamantului informatiile solicitate. Or, infrangerea atitudinii paratului si comunicarea informatiilor dorite constituie o reparatie echitabila pentru reclamant, motiv pentru care instanta urmeaza sa respinga cererea acestuia.
Pentru toate aceste considerente, in temeiul dispozitiilor legale mentionate anterior si ale art.304 pct.9, art.304 ind.1 si art.312 al.3 c.pr.civ., raportat la art.22 din Legea nr.544/2001, Curtea a admis recursul si a modificat sentinta recurata, in sensul ca a admis in parte actiunea reclamantului si a obligat paratul sa comunice recurentului-reclamant informatiile solicitate prin cererea din 17.08.2010, respingand, ca neintemeiata, cererea acestuia de obligare a paratului la plata daunelor morale.