Indemnizatia de conducere in procent de 10% pentru personalul auxiliar din cadrul instantelor judecatoresti.

Indemnizatia de conducere in procent de 10% pentru personalul auxiliar din cadrul instantelor judecatoresti.

Prin sentinta civila nr. 598/16.04.2009, pronuntata de Tribunalul Mures in dosarul nr. 570/43/2008, indreptata din oficiu prin incheierea data in camera de consiliu din 1 iunie 2009, s-a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a MEF; s-a admis in parte actiunea civila formulata si precizata de reclamantii de K. M., B. M., M. D., T. D., P. D., P. C., C. C., D.M., B. D., J.H., C.A., in contradictoriu cu paratii Parchetul de pe langa Curtea de Apel Targu Mures, Parchetul de pe langa Tribunalul Mures, Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Ministerul Economiei si Finantelor, cu citarea obligatorie a Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii si, drept consecinta:
- a obligat in solidar paratii la plata in favoarea fiecarui  reclamant a unei despagubiri egale cu majorarea cu 10% a indemnizatiei de conducere, cuvenita pentru perioada in care fiecare reclamant a indeplinit functii de conducere in intervalul 14.11.2005-31.12.2008.
- a dispus ca sumele mai sus mentionate vor fi actualizate in functie de rata inflatiei, calculate de la data scadentei lunare a fiecarei indemnizatii si pana la plata efectiva a debitului;
- a obligat paratul Ministerul Finantelor Publice sa aloce fondurile necesare platii in favoarea reclamantilor a despagubirilor mai sus mentionate;
- s-au respins restul pretentiilor reclamantilor.
- s-a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a chematului in garantie Ministerul Economiei si Finantelor;
- s-a admis cererea de chemare in garantie formulata de paratul Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, in contradictoriu cu chematul in garantie Ministerul Economiei si Finantelor si a obligat chematul in garantie Ministerul Economiei si Finantelor sa aloce in favoarea paratului Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie fondurile necesare platii drepturilor banesti mai sus mentionate in favoarea reclamantilor.
In considerentele hotararii, instanta a retinut urmatoarele:
Instanta este competenta material sa solutioneze cauza, deoarece, in calitatea reclamantilor de persoane discriminata, acestia au dreptul sa pretinda despagubiri proportional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Avand in vedere ca faptele de discriminare directa sunt savarsite de institutiile la care sunt incadrate in munca, in cadrul raporturilor de munca, despagubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (in acest sens s-a pronuntat in mod unanim doctrina juridica si practica judiciara: S.Beligradeanu, in "Dreptul" nr.1/2001, p.23-30). Intr-adevar, art.27 alin.1 din O.G nr.137/2000 nu utilizeaza sintagma determinata "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generica "potrivit dreptului comun", care se determina, de la caz la caz, in functie de natura raportului juridic dedus judecatii, raport in cadrul caruia s-a ivit discriminarea.
In acest sens sunt si dispozitiile imperative ale  art.1 alin.2 si art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii si raporturilor de munca ale reclamantilor), precum si ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminarile in raporturile de munca.
Actiunea dedusa judecatii este admisibila si prin prisma deciziilor Curtii Constitutionale  nr. 818/2008,  nr. 819/2008, nr. 820/2008 si nr. 821/2008, deoarece prin aceasta actiune s-a solicitat acordarea unor despagubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instantei: sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege si nici sa le inlocuiasca cu alte norme. Prin actiune s-au cerut despagubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2  si art. 1 din Codul muncii, conform  art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constitutie. Deci, dreptul la actiunea in despagubiri nu poate fi ingradit de nici o decizie a Curtii Constitutionale. In ceea ce priveste aspectul secundar al stabilirii cuantumului despagubirilor cuvenite, instanta apreciaza ca, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul drepturilor banesti recunoscut altor persoane aflate in situatie comparabila cu reclamantii (dar refuzata in mod discriminatoriu reclamantei),  intrucat numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despagubiri a reclamantilor , in conditiile in care art. 3 din Codul civil opreste instanta sa invoce lacuna legislativa.
Aceasta, cu atat mai mult cu cat instantele romane sunt obligate  in mod imperativ sa faca aplicarea prioritara si peremptorie a dispozitiilor Protocolului nr.12 la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constitutie, in sensul verificarii existentei unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem ca, in cauza de fata, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
In concluzie, actiunea dedusa judecatii s-a considerat a fi admisibila, mai ales prin prisma dispozitiilor art. 6 paragraful 1 al Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, care garanteaza "dreptul la acces la instanta". Deci instanta romana trebuie sa dea dovada de o jurisdictie deplina, fiind obligata sa aplice competenta sa de a analiza toate aspectele de fapt si de drept ale cauzei ( in acest sens Hotararile Terra Woningen B.V. contra Olandei si Rotaru contra Romaniei ).
Trebuie subliniat faptul ca acelasi rationament judiciar, ca si cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forta obligatorie dispusa de art.329 alin.3 Cod procedura civila, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, in situatia similara a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul ca, in considerentele acestei hotarari judecatoresti, a fost retinuta existenta unei decizii a Curtii Constitutionale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, in raport de dispozitiile art.16 alin.1 din Constitutie (Decizia nr. 284/2001). Si totusi instanta suprema a statuat in sensul existentei si inlaturarii discriminarii, intemeindu-se direct pe dispozitiile Codului muncii (lege organica) si ale Conventiei pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Intr-adevar, conform art.124 din Constitutie, instantele judecatoresti sunt independente in stabilirea starii de fapt si aplicarea legii in cauzele deduse judecatii, existenta sau inexistenta unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lasata de lege la suverana apreciere a instantelor de judecata. De asemenea, instantele de judecata sunt independente in aplicarea dispozitiilor art.5, art.1 alin.2 si art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si ale Protocolului nr.12 la aceasta conventie, acestea din urma avand prioritate fata de legile interne (inclusiv fata de deciziile Curtii Constitutionale), conform art.11 si art.20 din Constitutie.
Ca atare, instantelor de judecata le revine deplina competenta de a face aplicarea principiului egalitatii in drepturi, in situatiile concrete supuse judecatii, si de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum si dispozitiile prevalente ale art.14 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, impreuna cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instante nefiind conditionate de  Curtea Constitutionala, pentru a putea pronunta hotarari in acest sens al aplicarii principiului egalitatii in drepturi. Competenta instantei de contencios constitutional se rezuma doar la solutionarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilitatii doar cu Constitutia a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea si aplicarea legilor si conventiilor internationale in cauzele deduse judecatii (aceasta competenta revenind exclusiv instantelor de judecata, potrivit art.126 alin.1 si alin.3 din Constitutie).
Potrivit Legii nr.500/2002 si a H.G nr.208/2005 si a H.G nr.34/2009, Ministerul Finantelor Publice coordoneaza actiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregatirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de executie.
Astfel, rolul Ministerului Finantelor Publice, este de a raspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum si elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuala a Ministerului Finantelor Publice se justifica si prin dispozitiile art.1 din O.G nr.22/2002, aprobata prin Legea nr.288/2002, potrivit carora executarea obligatiilor de plata ale institutiilor publice, in temeiul titlurilor executorii, se realizeaza din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se incadreaza obligatia de plata respectiva.
Cu privire la fondul cauzei, instanta a retinut ca reclamantii fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate cu functii de conducere, raporturile juridice de munca ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozitiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.
Decizia nr.24/2008 a Inaltei Curtii de Casatie si Justitie nu are relevanta in cauza, deoarece priveste dispozitiile art.19 alin.3 din Legea nr. 50/1996, iar nu cele ale "notei" la anexa 2 lit. B a Legii nr. 50/1996 care sunt aplicabile in cauza.
In ceea ce priveste stabilirea existentei sau inexistentei discriminarii reclamantilor, instanta urmeaza sa cerceteze situatia in care se afla reclamantii in raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplica acestora, justificarile si criteriile tratamentelor diferentiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general in favoarea tratamentului egal privind ocuparea fortei de munca si conditiile de angajare (aquis-ul comunitar in domeniul prevenirii si combaterii discriminarii, publicat in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), in vederea definirii si constatarii discriminarii directe, tratamentul diferentiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate in situatii doar comparabile, iar nu neaparat in situatii chiar similare.
In speta, este fara putinta de tagada apartenenta reclamantilor la din categoria personalului auxiliar de specialitate cu functii de conducere.
Conform "notei" la anexa 2 lit. B a Legii nr. 50/1996, privind  personalului auxiliar de specialitate cu functii de conducere, indemnizatiile de conducere pentru instantele si parchetele din municipiul Bucuresti sunt mai mari cu 10%. Aceleasi prevederi au fost reluate prin "notele" la anexa 1 lit. a,b si c a O.G. nr. 8/2007. Insa, prin aceste "note" se opereaza o diferentiere a indemnizatiilor de conducere a personalului auxiliar de specialitate cu functii de conducere ( avand aceeasi vechime, acelasi nivel al studiilor) in raport cu locul de munca: instantele si parchetele din judete, respectiv instantele si parchetele din municipiul Bucuresti, deci un criteriu pur teritorial. Aceasta diferentiere de tratament in cadrul aceleiasi categorii socio-profesionale se concretizeaza in prevederea unor majorari a  indemnizatiile de conducere pentru personalului auxiliar de specialitate cu functii de conducere, in detrimentul celor din judete. Aceasta si in ciuda faptului ca toti cei din categoria  personalului auxiliar de specialitate cu functii de conducere exercita aceeasi profesie cu aceleasi atributii ( prevazute de Regulamentul de ordine interioara a instantelor, respectiv a unitatilor de parchet) , iar instantele si parchetele din municipiul Bucuresti au acelasi statut de structura organizatorica teritoriala, ca si cele din judete ( art. 35-42 din Legea nr. 304/2004), avand acelasi grad, nefiind vorba de o diferentiere dupa nivelul instantei sau al parchetului.
De asemenea, criteriul de diferentiere nu este cel al volumului de activitate al acestui personal, deoarece pentru acest aspect se poate acorda doar sporul pentru munca suplimentara, conform art. 117-121 din Codul muncii. In plus, in "notele" la anexa 2 lit. B a Legii nr. 50/1996 si la anexa 1 lit. a,b si c a O.G.nr. 8/2007, nu se prevede in niciun caz criteriul volumului de munca. Daca ar exista realmente un asemenea volum de munca superior, acest aspect trebuia reglementat prin infiintarea de sectii noi, conform art. 35 alin. 2, art. 36 alin. 2, art. 39, art. 42, art. 90-91 din Legea nr. 304/2004.
In acest sens, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forta obligatorie dispusa de art.329 alin.3 Cod procedura civila, urmatoarele: folosirea drept criteriu de diferentiere a tratamentului salarial pentru magistrati doar apartenenta la anumite segmente restranse de realizare a justitiei, pe considerentul ca domeniile in care ar activa, ar reclama o specializare particularizata si un risc deosebit, nu se poate justifica atat timp cat varietatea infinita a situatiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi si a timpului de reactie necesara pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante si riscuri profesionale mai accentuate in multe alte cazuri decat cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferential, iar distinctia care se face, tinandu-se seama de apartenenta magistratilor la categoria celor implicati in solutionarea cazurilor privind faptele de coruptie sau de criminalitate organizata si de terorism, ori doar includerea lor in anumite structuri pe scara ierarhica este lipsita de justificare obiectiva si rezonabila, fiind astfel discriminatorie in senul art.2 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si al art.14 din Conventie pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existenta unui raport acceptabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat, cu toate particularitatile lui specifice.
Deci, instanta suprema a statuat ca sunt discriminatorii criteriile de diferentiere de tratament salarial constand in apartenenta la categoria celor implicati in solutionarea unor cazuri de o anumita natura ori in doar includerea in anumite structuri pe scara ierarhica sau in anumite segmente restranse de realizare a activitatii. Acest lucru s-a intamplat si in categoria  personalului auxiliar de specialitate cu functii de conducere, discriminati sub pretextul apartenentei la o structura teritoriala ( sub pretextul locului de munca), care este insa de acelasi grad. Cu alte cuvinte, unul si acelasi element constand in obligatia de indeplinire a acelorasi sarcini de serviciu (care revine intregului personal de conducere), produce efecte juridice diferentiate in sistemul de salarizare al personalului, in functie de aspectul situarii administrativ-teritoriale a locului de munca.
Prin sistemul de salarizare (institutie de dreptul muncii), se intelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor si formelor salarizarii care determina conditiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunandu-se din salariul de baza, indemnizatii, sporuri si adaosuri, conform art.155 din Codul muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de doua principii fundamentale: cel al egalitatii de tratament (art.154 din Codul muncii) si cel al diferentierii salariilor numai in raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea si cantitatea muncii, respectiv conditiile de munca. Ca atare, principiul egalitatii de tratament in salarizare implica recunoasterea acelorasi obiective si elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate intr-o situatie comparabila.
De altfel, doctrina juridica si practica judiciara au statuat in mod unanim si constant existenta discriminarii in materie de munca, ori de cate ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de functie) care intruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentand cota din profitul unitatii numai sefilor de proiecte si respingerea acordarii acestuia si cadrelor medii, echivaleaza cu o discriminare - Curtea de Apel Bucuresti, sectia a VII-a, Decizia civila nr.2814/R/2006, in Al. Ticlea, "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617). Deci, reclamantii sunt discriminati, intrucat i-a fost refuzata asimilarea salarizarii sub pretextul ca apartin la o anumita categorie socio-profesionala si sub pretextul locului de munca (in functie de aspectul situarii administrativ-teritoriale a locului de munca), criterii declarate in mod expres de lege ca fiind discriminatorii.
Ca atare, existenta discriminarii directe a reclamantilor rezulta si din dispozitiile: art.7 si art.23 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului (care garanteaza dreptul tuturor la protectie egala a legii impotriva oricarei discriminari si dreptul la o remuneratie echitabila si satisfacatoare); art.7 din Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garanteaza dreptul la conditii de munca juste si prielnice si la egalitate de tratament in salarizare, fara nicio distinctie); art.14 din Conventia europeana privind apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Conventie (care interzic discriminarile); art.4 din Carta sociala europeana revizuita (ratificata prin Legea nr.74/1999) care garanteaza dreptul la o salarizare echitabila; art.5,  art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c si lit.f, art.154 alin.3, art.165 si art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garanteaza plata integrala a drepturilor de natura salariala, fara discriminari, restrangeri sau limitari); art.20, art.16 alin.1, art.53 si art.41 din Constitutie (care garanteaza aplicarea principiului nediscriminarii si in raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din continutul complex al dreptului constitutional la munca si care nu poate face obiectul unor limitari discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 si 2 din Constitutia Romaniei, cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor, fara privilegii si discriminari, nimeni nefiind mai presus de lege.
Principiile egalitatii intre cetateni, al excluderii privilegiilor si discriminarilor sunt garantate in special in exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la munca, la libera alegere a ocupatiei, la conditii de munca achitabile si satisfacatoare, la protectia impotriva somajului, la un salariu pentru munca egala, la o remuneratie echitabila si satisfacatoare. Prin discriminare se intelege orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta, pe baza de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala etc., care are ca scop sau efect restrangerea ori inlaturarea recunoasterii folosintei sau exercitarii, in conditii de egalitate a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul politic, economic, social si cultural, sau in orice alte domenii ale vietii publice. Sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajeaza anumite persoane, fata de alte persoane, in afara cazului in care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate si necesare.                        Ori, criteriul dupa care s-a facut distinctia, in speta dedusa judecatii, este categoria socio - profesionala si locul de munca (teritorial) criterii de diferentiere injuste a personalului auxiliar de specialitate cu functii de conducere.
Potrivit art.2 pct.1 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, exercitiul drepturilor este aparat impotriva oricaror discriminari, iar conform art.29 pct.2, in exercitiul drepturilor si libertatilor sale, fiecare persoana este supusa doar ingradirilor stabilite prin lege, in scopul exclusiv al asigurarii, recunoasterii si respectului drepturilor si libertatilor celorlalti, in vederea satisfacerii cerintelor juste ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica.
Art.2 pct.2 din Conventia nr.111 privind discriminarea in domeniul ocuparii fortei de munca si exercitarii profesiei, prevede ca diferentierile, excluderile sau preferintele intemeiate pe calificarile cerute pentru o anumita ocupatie, nu sunt considerate discriminatorii, dar in speta neacordarea salarizarii solicitate nu are la baza o astfel de justificare obiectiva si rezonabila. Nu se contesta faptul ca, in multe situatii, legiuitorul a prevazut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesionala, dar acestea au intr-adevar justificare reala, sunt nediscriminatorii, ori in speta simplul fapt al apartenentei la o anumita structura teritoriala in cadrul aceleiasi persoane juridice nu justifica inegalitatea de tratament, prin asimilari preferentiale si privilegiate de salarizare.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru munca egala este obligatorie o remuneratie egala, aspect ce se afla in contradictie cu situatia de fata.
Art.23 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fara nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egala.
Pactul International cu privire la drepturile civile si politice stabileste, la art.19 pct.3, ca exercitiul drepturilor si libertatilor poate fi supus unor limitari prevazute de lege ce sunt necesare apararii securitatii nationale si ordinii publice, fapt ce implica inclusiv posibilitatea unor restrictii privind exercitarea acestor drepturi, dar, in speta, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, ca acordarea unei salarizari superioare, doar unor categorii de personal a fost justificata pentru apararea securitatii nationale si a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidenta dispozitiilor art.27 alin.1 din O.G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispozitii legale in baza carora actiunea s-a considerat a fi intemeiata.
Pentru stabilirea cuantumului despagubirilor cuvenite reclamantilor, instanta a luat in considerare, doar prin analogie, ca simplu reper pentru stabilirea intinderii despagubirilor, drepturile banesti cuprinse in "notele" la anexa 2 lit. B a Legii nr. 50/1996, si la anexa 1 lit. a,b si c a O.G.nr. 8/2007, intrucat numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despagubiri, iar pe de alta parte, art.3 din Codul civil opreste instanta sa invoce lacuna legislativa. Acordarea despagubirilor solicitate nu se confunda cu o adaugare la lege, ci reprezinta o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garanteaza dreptul la despagubire, inclusiv pentru discriminarile in munca.
In ceea ce priveste cererea de chemare in garantie a Ministerului Finantelor Publice, instanta a gasit-o ca fiind intemeiata, deoarece, potrivit art.19 din Legea nr. 500/2002, privind finantele publice, Ministerul Finantelor Publice, coordoneaza actiuni care sunt in responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregatirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de executie. De asemenea, raspunderea Ministerului Economiei si Finantelor rezulta si din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 si ale art.3 din HG nr.43/2009.
Tinand cont de toate cele prezentate anterior, fiind incalcate dispozitiile art.16 alin.1 si 2 din Constitutia Romaniei, art.2 pct.1 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Conventia nr.111 privind discriminarea in domeniul ocuparii fortei de munca si exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul International cu privire la drepturile sociale si politice si art.5 si 6 din Codul muncii, instanta a apreciat ca intemeiata in parte cererea reclamantilor, in speta fiind incidente si dispozitiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum si art.269, art.165 si art.292 din Codul muncii.
Impotriva acestei hotarari, a declarat recurs, in termen legal, paratii Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Parchetul de pe langa Curtea de Apel Targu-Mures, Parchetul de pe langa Tribunalul Mures si Ministerul Economiei si Finantelor, prin Directia Generala a Finantelor Publice Mures.
In sustinerea recursului paratul Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, a solicitat admiterea recursului, pentru motivele prevazute de art. 304 pct. 4, 8 si 9 Cod procedura civila, cu aplicarea art. 304 indice 1 Cod procedura civila, casarea hotararii atacate si respingerea actiunii ca neintemeiata, invederand instantei de control judiciar ca prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 a Curtii Constitutionale, publicata in Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis exceptia de neconstitutionalitate invocata de Ministerul Justitiei  si s-a constatat ca dispozitiile art. 2 alin.1 si  alin.11, precum si dispozitiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, sunt neconstitutionale.
Paratul Parchetul de pe langa Curtea de Apel Targu Mures solicita admiterea recursului, pentru motivul prevazut de art. 304 pct. 4 si 9 Cod procedura civila, cu aplicarea art. 304 indice 1 Cod procedura civila, casarea hotararii atacate, in sensul respingerii actiunii ca neintemeiata, iar parata Ministerul Finantelor Publice, prin Directia Generala a Finantelor Publice Mures a solicitat admiterea recursului, respingerea ca inadmisibila a cererii de chemare in judecata, precum si a cererii de chemare in garantie a Ministerului Finantelor Publice, datorita lipsei calitatii procesuale pasive, iar in subsidiar, respingerea actiunii principale ca nefondata.
In drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 4, 8 si 9 Cod procedura civila.
Analizand actele si lucrarile dosarului, prin prisma  motivelor de recurs invocate de parati, instanta constata ca recursurile declarate sunt fondate din urmatoarele considerente:
Insasi prin cererea de chemare in judecata, reclamantii K. M., B. M., M. D., T. D., P. D., P.C., C. C., D. M., B. D., J. H., C. A.  au solicitat ca paratii sa fie obligati in solidar la plata unei despagubiri echivalente diferentelor de drepturi salariale reprezentand majorarea cu 10% a indemnizatiei de conducere, pana la incetarea starii de discriminare; sa fie obligati la reglementarea juridica a situatiei reclamantilor; sa fie obligati in solidar paratii la includerea in bugetul de stat a sumelor solicitate si sa fie obligat paratul Ministerul Economiei si Finantelor sa aloce fondurile necesare platii drepturilor banesti.
Prin raportare la acest petit de  actiune, reclamantii si-au intemeiat actiunea pe dispozitiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare republicata, pe care instanta de fond a admis-o in virtutea pretinsului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, dar prin Decizia nr. 821/3 iulie 2008 a Curtii Constitutionale, publicata in Monitorul Oficial nr. 537/16 iulie 2008, a admis exceptia de neconstitutionalitate invocata de Ministerul Justitiei  si s-a constatat ca dispozitiile art. 2 alin.1 si  alin.11, precum si dispozitiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, sunt neconstitutionale.
Astfel, Curtea Constitutionala retine ca actul normativ in care reclamantii si-au sustinut actiunea, respectiv O.G. nr. 137/2000, nu instituie privilegii sau despagubiri intre cetateni si nu incalca principiul constitutional al egalitatii in drepturi a cetatenilor, constatandu-se ca prevederile art. 1, art. 2, art. 3 si art. 27, lasa posibilitatea desprinderii unui inteles neconstitutional, in virtutea caruia, in cauzele in care au fost ridicate exceptii sau in cauzele similare, instanta are posibilitatea sa anuleze prevederile legale si sa le inlocuiasca cu norme de aplicare generale avute in vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile in cazurile deduse judecatii.
De asemenea, mentionam ca dispozitiile ordonantei prin care se confera instantelor de judecata competenta de a desfiinta norme juridice instituite de lege, este evident ca se incalca principiul separatiei puterilor in stat consacrat de art. 1 alin. 4 din Constitutia Romaniei, asa cum a fost modificata si completata de Legea nr. 429/2003 ca si prevederile art. 61 alin.1 potrivit carora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii.
Deci, in mod corect Curtea Constitutionala a admis exceptia, constatand ca  dispozitiile art. 2 si art. 27 din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstitutionale din perspectiva art. 1 alin.4 din Constitutie.
Avand in vedere ca petitul actiunii reclamantilor se refera la "cerere de acordare de despagubiri", in temeiul art. 27 alin.1 din O.G. nr. 137/2000 republicata este inadmisibila, avand in vedere neconstitutionalitatea acesteia.
Fata de cele aratate, instanta de fond a dispus in mod nelegal obligarea paratilor la plata drepturilor banesti reprezentand sporul de conducere de 10% din salariul de baza, actualizate cu  indicele de inflatie, si apreciem ca aceasta obligatie este neintemeiata si nu se justifica.
In concluzie, fata de considerentele expuse, Curtea a admis recursurile, in conformitate cu prevederile art. 304 pct. 8 si 9 Cod procedura civila si a modificat in tot hotararea atacata, in sensul respingerii actiunii reclamantilor ca nelegala.