Arestarea preventiva a inculpatului. Necesitatea indeplinirii, in mod cumulativ, a cerintelor prevazute de legislatia nationala, de reglementarile Uniunii Europene si jurisprudenta CEDO. Neindeplinirea unor cerinte referitoare al scopul luarii masuri...

Arestarea preventiva a inculpatului. Necesitatea indeplinirii, in mod cumulativ, a cerintelor prevazute de legislatia nationala, de reglementarile Uniunii Europene si jurisprudenta CEDO. Neindeplinirea unor cerinte referitoare al scopul luarii masurii preventive, profilul socio-moral al inculpatului si existenta unor fapte care indica in mod clar ca libertatea inculpatului ar tulbura ordinea publica. Consecinte: respingerea propunerii de luare a masurii arestarii preventive
      
- C. pr. pen: art. 143, art. 149 indice 1, art. 146
- Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Ministrii al Consiliului Europei;
- Conventia europeana asupra drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului: art. 5 par. 3
- Jurisprudenta CEDO: cauzele Calmanovici si Scundeanu c. Romaniei

      In esenta, pentru arestarea inculpatului, in afara conditiilor de procedura, pe fond doua sunt conditiile avute in vedere de legiuitor: existenta unor probe sau indicii temeinice ca inculpatul a savarsit o fapta prevazuta de legea penala( art. 143 C. pr. pen.) si, respectiv, existenta unuia dintre cazurile de arestare prevazute de art. 148 lit. a) -f) C. pr. pen.
      Prima conditie prevazuta de art. 148 lit. f) C. pr. pen. privind cuantumul pedepselor prevazute de lege este indeplinita in cauza, dar cea de-a doua conditie privind pericolul concret pentru ordinea publica nu este indeplinita.
      Astfel, tinand cont de faptul ca pericolul pentru ordinea publica are in vedere o categorie de riscuri care ar tulbura ordinea sociala, fie prin trezirea unui sentiment de indignare in randul publicului (ceea ce este posibil in cazul unor fapte cu consecinte importante din punct de vedere material sau uman, cum ar fi cazul unor fraude de proportii, care au afectat un numar ridicat de persoane, sau a unor fapte soldate cu vatamarea ori decesul mai multor persoane), fie prin crearea sau mentinerea unei stari de tensiune in randul publicului sau al unui grup important de persoane, este de mentionat ca in speta la asemenea moment procesual un astfel de risc nu mai subzista.
      Prin Recomandarea nr. R(80) 11 a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei se prevede ca detentia provizorie nu poate fi ordonata decat daca persoana in cauza este banuita ca a savarsit o infractiune si sunt motive serioase de a se crede ca exista cel putin unul din urmatoarele pericole: pericol de fuga, pericol de obstructionare a justitiei si pericol de a comite o noua infractiune grava. In mentionata Recomandare se specifica in plus ca daca existenta nici uneia dintre pericolele enuntate anterior nu a putut fi stabilita, detentia se poate justifica, in mod exceptional, in anumite cazuri in care se comite o infractiune deosebit de grava.
      Asa cum CEDO a aratat in cauzele Calmanovici si Scundeanu impotriva Romaniei, in imprejurari asemanatoare, pericolul pentru ordinea publica necesar arestarii unei persoane poate fi luat in calcul potrivit art. 5 din Conventie, in circumstante exceptionale si nu poate fi considerat relevant si suficient decat daca se bazeaza pe fapte de natura sa indice ca libertatea inculpatului ar tulbura in mod real ordinea publica.
      In final Curtea a constatat ca instantele interne nu au examinat in mod individual situatia reclamantului, profilul sau personal si situatia sa familiala si nu au examinat niciodata posibilitatea adoptarii uneia dintre masurile alternative prevazute de dreptul intern, desi art. 5 paragraful 3 din Conventie contine cerinta ca autoritatile sa tina seama de asemenea masuri daca acuzatul ofera garantii privind prezentarea la audiere.
      Astfel in cauza nu exista pericolul de fuga al inculpatilor, de asemenea nu exista pericol de obstructionare a justitiei, la dosar neexistand probe ca inculpatii incearca sa influenteze vreun martor, de la data savarsirii faptei.
      
Curtea de Apel Timisoara, Sectia penala,
Decizia penala nr. 883/R din 7 iunie 2012, dr. M.B.

      Prin incheierea penala nr.38/CC/25.04.2012, pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr. 3176/30/2012, in baza art. 149 indice 1 alin. (9) C. pr. pen. raportat la art.143 C. pr. pen. si cu aplicarea art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. a fost admisa, propunerea formulata de Ministerul Public - DIICOT - Serviciul Teritorial Timisoara, dispunandu-se arestarea preventiva a inculpatilor: H.S.T.; A.N.; L.P., pentru o perioada de 29 zile, incepand cu data de 25.04.2012 pana la data de 23.05.2012 inclusiv.
      In baza art. 149 indice 1 alin. (9) C. pr. pen., raportat la art. 143 C. pr. pen., si cu aplicarea art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., a fost respinsa propunerea formulata de Ministerul Public - DIICOT - Serviciul Teritorial Timisoara, privind arestarea preventiva a inculpatilor N.D.R. si N.E.S.
      In temeiul art. 149 indice 1 alin. (12) C. pr. pen., raportat la art. 146 alin. (11 indice 1) C. pr. pen., s-a dispus luarea masurii preventive a obligarii de a nu parasi municipiul Timisoara, fata de inculpatii N.D.R. si N.E.S., pentru o perioada de 30 de zile, respectiv pana la data de 25.05.2012.
      Pentru a se pronunta astfel, prima instanta a retinut urmatoarele:
      Prin propunerea nr. 28/D/P/2011 din data de 25.04.2012, inregistrata pe rolul Tribunalului Timis la aceeasi data sub numar unic de dosar 3176/30/2012, DIICOT - Serviciul Teritorial Timisoara a solicitat arestarea preventiva pentru o perioada de 29 de zile a inculpatilor H.S.P., A.N., L.P., N.D.R. si arestarea preventiva pe timp de 20 de zile fata de inculpatul minor N.E.S.
      In motivarea propunerii s-a aratat ca la data de 27.01.2012 s-a inceput urmarirea penala impotriva inculpatilor H.S.P., N.E.S., N.D.R., A.N., L.P. pentru infractiunea de asociere in vederea initierii, constituirii, aderarii si sprijinirii unui grup infractional specializat in comiterea infractiunii de trafic de persoane sub forma exploatarii prin cersetorie in forma continuata, prevazuta de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. si art. 8 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., iar prin ordonanta din 24.04.2012 s-a pus in miscare actiunea penala fata de cei 5 inculpati pentru infractiunile sus mentionate.
      Analizand materialul probator administrat in cursul urmaririi penale, prima instanta a retinut urmatoarea situatie de fapt :
      Prin ordonantele nr. 28/D/P/2011 din data de 24.04.2012 Ministerul Public - DIICOT - Serviciul Teritorial Timisoara a dispus punerea in miscare a actiunii penale fata de inculpatii H.S.P., A.N., L.P., N.E.S. si N.D.R. pentru savarsirea infractiunilor prevazute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 si art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., retinandu-se in sarcina acestora ca incepand cu anul 2010 au aderat la un grup infractional, punand bazele constituirii unei grupari infractionale menita sa racoleze persoane fara adapost sau provenite din medii deficitare social, pe care sub promisiunea asigurarii unor locuri de munca bine platite ii transportau fie cu autoturismele personale, fie cu ajutorul unor autocare, in Italia, unde, prin folosirea actelor de amenintare, violenta si abuz de autoritate le-au silit sa cerseasca, pozand in manechini stradali, in interesul lor financiar.
      In cadrul procesului penal, masura arestarii preventive poate fi dispusa atunci cand exista probe sau indicii temeinice ca inculpatul a savarsit o fapta prevazuta de legea penala si acesta se gaseste intr-una din situatiile expres si limitativ prevazute de art. 148 alin. (1) C. pr. pen.
      In primul rand prima instanta a retinut ca, asa cum a statuat CEDO in cauzele Brogan si Murray c. Marii Britanii, luarea unei masurii arestarii preventive fata de o persoana nu presupune ca autoritatile sa dispuna de probe suficiente pentru a formula acuzatii inca din momentul arestarii.
      In consecinta, chiar si legiuitorul roman a prevazut faptul ca pentru a se putea dispune luarea masurii arestului preventiv fata de o persoana este suficienta existenta unor indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, indicii care, potrivit dispozitiilor art. 681 C. pr. pen. sunt definite ca fiind orice date din care rezulta presupunerea rezonabila ca persoana fata de care se efectueaza acte de urmarire penala a savarsit fapta.
      Ca atare, spre deosebire de condamnare, cand instanta de judecata trebuie sa dovedeasca fara echivoc vinovatia inculpatului, iar hotararea de condamnare sa se intemeieze pe probe, la luarea masurii arestului preventiv sunt suficiente si anumite date care sa conduca catre o concluzie plauzibila ca persoana in cauza este posibil sa fi savarsit o fapta prevazuta de legea penala, care poate sau nu sa fie o infractiune. Rolul detentiei preventive este tocmai acela de a permite clarificarea sau, dimpotriva, inlaturarea suspiciunilor care planeaza asupra unei persoane, persoana care, pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare, in baza prezumtiei de nevinovatie, este considerata nevinovata.
      Pe de alta parte, art. 5 alin. (1) lit. a) din Conventia europeana a drepturilor omului permite privarea de libertate a unei persoane atunci cand exista motive verosimile de a se banui ca a savarsit o infractiune. In acest sens, CEDO s-a pronuntat in cauza Jecius c. Lituaniei ca pentru a considera ca exista motive verosimile de a se aprecia ca persoana fata de care s-a luat o masura preventiva a comis o fapta prevazuta de legea penala, este necesar ca faptele sau imprejurarile pe care se intemeiaza aceste motive sa fie nu numai autentice si reale, ci trebuie sa fie si in masura sa convinga un observator independent ca persoana respectiva este posibil sa fi savarsit acea infractiune.
      Or, avand in vedere probele administrate in cursul urmaririi penale prima instanta a considerat ca in prezenta cauza exista suficiente indicii cu privire la comiterea de catre inculpatii H.A. si L. a unor fapte prevazute de legea penala si sanctionate cu inchisoare mai mare de 4 ani, indicii care sa convinga un observator independent ca cei trei inculpati este posibil sa fi comis acele fapte.
      In primul rand prima instanta a avut in vedere declaratiile celor trei inculpati. Niciunul dintre acestia nu a recunoscut savarsirea faptelor.
      Inculpatii H. si A. au indicat faptul ca locuiesc in Italia, unde detin cate o firma specializata in colectarea fierului vechi. In acest context, ei au aratat ca mai multi cetateni romani s-au aratat interesati de a pleca in Italia pentru a munci in cadrul firmelor inculpatilor, dar odata ajunsi acolo, pentru ca munca li s-a parut prea grea, au refuzat sa mai lucreze pentru cei doi inculpati, preferand sa cerseasca pe strada. Cei doi inculpati au mentionat ca niciodata nu au primit bani de la aceste persoane, cu exceptia cheltuielilor curente, si nu le-au constrans sa practice cersetoria in folosul lor financiar.
      La randul sau, inculpatul L.P. a mentionat ca si sotia sa detine o firma de colectare a fierului vechi in Italia, dar el nu are nicio legatura cu activitatea acestei firme. De asemenea, inculpatul L.P. a precizat ca nu are nicio legatura cu partile vatamate, pe care nu le cunoaste.
      Declaratiile celor trei inculpati au fost insa infirmate in totalitate de celelalte probe administrate in cauza.
      Implicarea inculpatului H.S.P. in desfasurarea unor activitati specifice traficului de persoane este evidentiata de partile vatamate V.A., B.I. si R.H., acestia mentionand ca desi au fost recrutati de inculpat pentru a munci in Italia, in realitate au fost transportati acolo de catre inculpat doar pentru a obtine credite pe numele lor in vederea fraudarii unor magazine care vindeau telefoane mobile.
      La randul lor, partile vatamate R.G. si T.I. au precizat ca au fost transportati in Italia de catre inculpatul H. in acelasi scop, respectiv pentru obtinerea unor telefoane mobile, dar in conditiile in care aceasta activitate nu a reusit, au fost nevoiti sa cerseasca pe strada in folosul inculpatului H.
      Partile vatamate C.V., C.M., K.T., G.P., S.M. si L.I. au invederat organelor judiciare ca au fost racolati de catre inculpatul H.S., care le-a promis locuri de munca in Italia, dar odata ajunsi acolo au fost nevoiti sa cerseasca in folosul financiar al inculpatului.
      Aceleasi aspecte au fost relatate si de partile vatamate B.C. si N.C.
      In sprijinul invinuirii vin si declaratiile martorilor M.C. si M.A., persoane care locuiesc la azilul pentru persoane fara adapost, care au mentionat ca inculpatul H. a incercat sa racoleze persoane fara adapost pe care sa le transporte in Italia unde aceste persoane vor cersi in interesul sau financiar.
      Martorul G.O., mama partii vatamate G.P., a indicat si ea faptul ca fiica sa si partea vatamata K.T. au fost obligati, in timpul cat s-au aflat in Italia, sa cerseasca, banii fiind apoi luati de catre inculpatul H.
      Prima instanta a retinut ca inculpatii H.S., A.N. si L.P. sunt rude, fiecare invocand existenta unor firme in Italia pentru a convinge partile vatamate sa se deplaseze in aceasta tara. Partile vatamate au evidentiat imprejurarea ca cei trei inculpati au colaborat intre ei in vederea exploatarii persoanelor care erau transportate in Italia. Toate partile vatamate au precizat ca fiecare dintre cei trei inculpati aveau persoane care cerseau pentru ei. De asemenea, partile vatamate C.C., T.I. si I.B. au precizat ca au cersit in Italia pentru inculpatul A.N., in vreme ce partile vatamate G.L., R.G., T.I. si I.B. au mentionat ca au cersit si pentru inculpatul L.P.
      Nu in ultimul rand trebuie luate in considerare si procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate, din care rezulta ca in mod repetat inculpatul H. a discutat in legatura cu racolarea unor persoane pe care sa le transporte in Italia pentru a cersi.
      Pentru aceste considerente, prima instanta a apreciat ca in prezenta cauza subzista suficiente indicii cu privire la comiterea de catre inculpatii H., A. si L. a unor fapte prevazute de legea penala, respectiv traficul de persoane.
      Pe de alta parte, raportandu-se la imprejurarile cauzei, prima instanta a apreciat ca referitor la persoana celor trei inculpati, lasarea acestora in libertate prezinta pericol pentru ordinea publica.
      In acest sens prima instanta a retinut ca notiunea de "probe" ca lasarea in libertate a inculpatilor prezinta un pericol concret pentru ordinea publica, nu poate fi interpretata in sensul ca ar avea ca obiect imprejurari petrecute sau pe cale sa se petreaca cu certitudine, care duc la dovedirea vinovatiei intr-un proces penal. Inclusiv CEDO, in cauza Letellier c. Frantei, a recunoscut posibilitatea ca, atunci cand anumite infractiuni, prin gravitatea lor sau prin efectul pe care il au asupra opiniei publice, pot crea in cadrul societatii o reactie de nesiguranta, de revolta, sa se poata dispune privarea de libertate a autorului, cel putin pentru o perioada de timp.
      Este adevarat faptul ca starea de libertate este starea normala a unei persoane, aspect reiterat si de CEDO in cauza Wemhoff c. Germaniei. Insa, in momentul analizei necesitatii luarii unei masuri preventive impotriva inculpatilor, instanta trebuie sa tina seama de eventualele consecinte ale acestei masuri, astfel incat sa existe un echilibru just intre interesul particular al inculpatului de a fi cercetat in stare de libertate si interesul general al societatii de a fi descoperite faptele antisociale si sanctionate persoanele responsabile de comiterea acestora.
      Prima instanta a retinut ca intr-o societate democratica dreptul oricarei persoane la demnitate si respectarea unor minime conditii de existenta reprezinta valori fundamentale care trebuie protejate. In acest context, neluarea unor masuri preventive fata de anumite persoane, in conditiile in care exista indicii cu privire la implicarea lor in desfasurarea unor activitati ce pot avea consecinte deosebit de grave in ceea ce priveste ocrotirea drepturilor fundamentale ale persoanei, ar justifica o sporire a neincrederii opiniei publice in realizarea actului de justitie, consecinta incompatibila cu principiile unei societati democratice.
      Prima instanta a constatat ca potrivit practicii CEDO (cauza Labita c. Italiei sau Neumeister c. Austria) detentia preventiva poate fi justificata atata timp cat exista indicii precise cu privire la un interes public real care, fara a fi adusa atingere prezumtiei de nevinovatie, are o pondere mai mare decat cea a regulii generale a cercetarii in stare de libertate.
      Or, in prezenta cauza, un asemenea interes este evident.
      Inculpatii H.S.P. si L.P. sunt cunoscuti cu antecedente penale, ceea ce confirma perseverenta lor in comiterea unor fapte ce contravin normelor de convietuire sociala.
      Pe de alta parte, inculpatii au conlucrat in vederea exploatarii unui numar mare de persoane, profitand de naivitatea acestora si de problemele financiare ale partilor vatamate, astfel ca in momentul de fata lasarea lor in libertate nu ar contribui la altceva decat, pe de o parte, la incurajarea implicarii altor persoane in savarsirea unor astfel de activitati, iar pe de alta parte, la formarea unui sentiment de impunitate in persoana inculpatilor, situatie care nu poate fi acceptata in cadrul unui stat de drept.
      Nu in ultimul rand, la luarea masurii preventive impotriva inculpatilor, prima instanta a avut in vedere si dispozitiile art. 5 alin. (3) din Conventia europeana a drepturilor omului, CEDO, in cauza Letellier c. Frantei, admitand posibilitatea detentiei preventive a unei persoane in vederea protejarii ordinii publice, atunci cand, prin gravitatea deosebita si prin reactia particulara a opiniei publice, o anumita infractiune poate suscita o tulburare a acestei ordini publice.
      Or, in prezenta cauza, dat fiind numarul persoanelor presupus exploatate de catre inculpati (partile vatamate afirmand ca numarul acestora este mult mai mare, existand inca multe persoane transportate de catre inculpati in Italia si care nu au fost identificate), prima instanta a apreciat ca lasarea in libertate a acestora, prin gravitatea deosebita a activitatii lor si prin reactia opiniei publice referitoare la persoanele implicate in traficul de persoane, este susceptibila de a conduce la o tulburare a ordinii publice, motiv pentru care se impune arestarea preventiva a celor trei inculpati.
      Pentru aceste considerente, in conditiile in care exista suficiente indicii cu privire la savarsirea de catre inculpatii H., A. si L. a unor fapte prevazute de legea penala, sanctionate cu inchisoarea mai mare de 4 ani, iar raportat la modalitatea de comitere a faptelor si la numarul persoanelor presupus exploatate de inculpati, putandu-se aprecia ca lasarea in libertate a inculpatilor prezinta un pericol pentru ordinea publica, in temeiul art. 149 indice 1 C. pr. pen. raportat la art. 148 lit. f) C. pr. pen. si cu aplicarea art. 143 C. pr. pen. prima instanta a admis cererea formulata si a dispus arestarea preventiva a inculpatilor H., A. si L. pe o perioada de 29 zile.
      In conditiile in care a apreciat ca se impune arestarea preventiva a celor trei inculpati, in temeiul art. 149 indice 1 alin. (12) C. pr. pen. raportat la art. 146 alin. (11 indice 1) C. pr. pen. prima instanta a respins cererea acestora, formulata prin aparatorii lor, privind luarea fata de ei a unei alte masuri preventive.
      In ceea ce-i priveste pe inculpatii N.D.R. si N.E.S., prima instanta a retinut ca in ceea ce priveste cazul prevazut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., pentru a putea dispune arestarea preventiva a inculpatului pentru acest motiv, instanta este obligata ca, pe langa indiciile sau probele cu privire la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, sa constate ca pedeapsa aplicabila pentru acea infractiune este inchisoarea mai mare de 4 ani si, in acelasi timp, sa constate existenta unor probe certe ca lasarea inculpatului in libertate prezinta un pericol concret pentru ordinea publica.
      In ceea ce-l priveste pe inculpatul N.D.R., organele de urmarire penala nu au aratat in concret in ce consta activitatea acestuia, partile vatamate precizand ca acest inculpat i-a supravegheat in momentul in care cerseau in Italia.
      Referitor la inculpatul N.E.S., acesta este amintit doar de partile vatamate B.C. si N.C., chiar si inculpatul recunoscand ca singura sa implicare a constat in cumpararea unor alimente pentru cei doi in momentul in care au plecat in Italia, alimente pe care le-a cumparat la cererea tatalui sau.
      Prima instanta a apreciat ca pericolul social pentru ordinea publica nu trebuie confundat cu gradul de pericol social al faptei savarsite. In aprecierea gradului de pericol social al lasarii in libertate a inculpatului s-au avut in vedere alte elemente decat cele care privesc gradul de pericol social al faptei, respectiv persoana inculpatului, antecedentele sale, sau orice alta imprejurare care ar justifica temerea ca lasarea inculpatului in libertate ar putea provoca o tulburare a ordinii sociale. Or, in prezenta cauza, nu exista nici un element care sa justifice temerea ca lasarea celor trei inculpati ar prezenta vreun pericol pentru ordinea publica.
      Inculpatul N.D.R. este in varsta de 21 de ani, in vreme ce inculpatul N.E.S. are doar 16 ani. Niciunul dintre ei nu este cunoscut cu antecedente penale.
      Din probele existente la dosar nu rezulta ca cei doi inculpati N. ar fi fost implicati in racolarea sau preluarea banilor de la partile vatamate. De asemenea, la dosar nu exista date din care sa rezulte ca cei doi inculpati ar fi obtinut vreun folos de pe urma traficului de persoane.
      In consecinta, prima instanta a apreciat ca gradul lor de implicare in desfasurarea activitatilor presupus infractionale este mai redus, motiv pentru care si periculozitatea lor este mai scazuta, raportandu-se si la jurisprudenta CEDO, care in cauza Wemhoff c. Germaniei a statuat ca detentia preventiva trebuie sa aiba un caracter exceptional, starea de libertate fiind starea normala, apreciind ca lasarea in libertate a celor doi inculpati, data fiind varsta acestora si gradul lor de implicare in activitatea ce constituie obiectul prezentului dosar, nu prezinta niciun pericol pentru ordinea publica.
      In acelasi sens, masurile preventive au un caracter de constrangere, prin ele incercandu-se impiedicarea inculpatului sa desfasoare anumite activitati care s-ar putea rasfrange negativ asupra desfasurarii procesului penal. Aceasta caracteristica a masurilor preventive rezulta chiar din dispozitiile art. 136 C. pr. pen., unde se arata ca acestea se iau pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal ori pentru a se impiedica sustragerea inculpatului de la urmarire penala, judecata sau executarea pedepsei.
      In prezenta cauza, organele de urmarire penala nu au motivat scopul pentru care se impune arestarea preventiva a celor doi inculpati. Nu exista nicio dovada ca lasarea acestora in libertate s-ar rasfrange negativ asupra desfasurarii procesului penal, fiind greu de crezut ca cei doi tineri in varsta de 21 si 16 ani ar fi in masura sa ingreuneze in vreun fel activitatea de urmarire penala.
      Insa, in conditiile in care in prezenta cauza aflarea adevarului presupune administrarea unor probe noi, prezenta personala a celor doi inculpati putand fi necesara pentru lamurirea multor aspecte, si pentru a inlatura pericolul ca inculpatii sa dispara, ceea ce s-ar putea rasfrange in mod negativ asupra desfasurarii cu celeritate a urmaririi penale, in temeiul art. 149 indice 1 alin. (12) C. pr. pen. raportat la art.146 alin. (11 indice 1) C. pr. pen. prima instanta a luat fata de acestia masura preventiva a obligarii de a nu parasi municipiul Timisoara pe o perioada de 30 zile, pana la data de 24.05.2012. Pe durata masurii, inculpatii au fost obligati sa respecte indatoririle prevazute de art.145 alin. (1 indice 1) si (1 indice 2) lit. c) si f) C. pr. pen., fiindu-le atrasa atentia asupra consecintelor nerespectarii dispozitiilor art. 145 alin. (3) C. pr. pen.
      Impotriva incheierii nr. 38/CC din 25.04.2012 pronuntata de Tribunalul Timis in dosarul nr. 3176/30/2012 a declarat recurs Parchetul de pe langa ICCJ - DIICOT - Serviciul Teritorial Timisoara, inregistrat pe rolul Curtii de Apel Timisoara la data de 26.04.2012, sub nr. 3176/30/2012.
      In motivarea recursului procurorul a aratat ca incheierea recurata este netemeinica, deoarece exista probe care dovedesc implicarea inculpatilor in activitatea infractionala precum si pericolul pentru ordinea publica ca urmare a cercetarii inculpatilor in stare de libertate.
      Din analiza incheierii recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate si analizate din oficiu, potrivit art. 385 indice 9 alin. (3) C. pr. pen. ,Curtea retine urmatoarele:
      In esenta, pentru arestarea inculpatului, in afara conditiilor de procedura, pe fond doua sunt conditiile avute in vedere de legiuitor: existenta unor probe sau indicii temeinice ca inculpatul a savarsit o fapta prevazuta de legea penala (art. 143 C. pr. pen.) si, respectiv, existenta unuia dintre cazurile de arestare prevazute de art.148 lit. a) - f) din C. pr. pen.
      Ambele conditii examinate anterior, sunt regasite si in jurisprudenta CEDO (existenta metodelor verosimile de a banui ca acuzatul a savarsit o infractiune si, respectiv, necesitatea protejarii ordinii publice), admitandu-se ca, in masura in care si dreptul national o recunoaste, prin gravitatea deosebita si prin reactia particulara a opiniei publice, anumite infractiuni pot suscita o reactie particulara a opiniei publice, anumite infractiuni pot suscita o tulburare a societatii de natura sa justifice o detentie preventiva.
      Astfel, in cauza exista indicii de natura a proba ca este posibil ca inculpatii sa fi savarsit fapte prevazute de legea penala, dar acestia au avut o contributie redusa la activitatea infractionala fata de ceilalti coinculpati, partile vatamate aratand in declaratiile date ca inculpatul N.D.R. le-a supravegheat in timp ce cerseau, iar inculpatul N.E.S. a cumparat alimente pentru doua parti vatamate.
      Prima conditie prevazuta de art. 148 lit. f) C. pr. pen. privind cuantumul pedepselor prevazute de lege este indeplinita in cauza, dar cea de-a doua conditie privind pericolul concret pentru ordinea publica nu este indeplinita.
      Astfel, tinand cont de faptul ca pericolul pentru ordinea publica are in vedere o categorie de riscuri care ar tulbura ordinea sociala, fie prin trezirea unui sentiment de indignare in randul publicului (ceea ce este posibil in cazul unor fapte cu consecinte importante din punct de vedere material sau uman, cum ar fi cazul unor fraude de proportii, care au afectat un numar ridicat de persoane, sau a unor fapte soldate cu vatamarea ori decesul mai multor persoane), fie prin crearea sau mentinerea unei stari de tensiune in randul publicului sau al unui grup important de persoane, este de mentionat ca in speta la asemenea moment procesual un astfel de risc nu mai subzista.
      Prin Recomandarea nr. R(80) 11 a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei se prevede ca detentia provizorie nu poate fi ordonata decat daca persoana in cauza este banuita ca a savarsit o infractiune si sunt motive serioase de a se crede ca exista cel putin unul din urmatoarele pericole: pericol de fuga, pericol de obstructionare a justitiei si pericol de a comite o noua infractiune grava. In mentionata Recomandare se specifica in plus ca daca existenta nici uneia dintre pericolele enuntate anterior nu a putut fi stabilita, detentia se poate justifica, in mod exceptional, in anumite cazuri in care se comite o infractiune deosebit de grava.
      Comiterea unor infractiuni, chiar daca aceste infractiuni au o gravitate mare, reflectata in felul si limitele pedepsei, nu constituie, prin ele insele, temei pentru mentinerea privarii de libertate a inculpatului. Pericolul social al faptei nu este singurul element care trebuie luat in seama pentru a se stabili daca cercetarea inculpatului in stare de libertate prezinta un pericol pentru ordinea publica, intrucat art. 136 alineat ultim C. pr. pen. precizeaza ca trebuie sa se tina cont de asemenea de scopul masurii ce urmeaza a fi luata, de sanatatea, varsta, antecedentele si alte situatii privind persoana fata de care se ia masura.
      Asa cum CEDO a aratat in cauzele Calmanovici si Scundeanu impotriva Romaniei, in imprejurari asemanatoare, pericolul pentru ordinea publica necesar arestarii unei persoane poate fi luat in calcul potrivit art. 5 din Conventie, in circumstante exceptionale si nu poate fi considerat relevant si suficient decat daca se bazeaza pe fapte de natura sa indice ca libertatea inculpatului ar tulbura in mod real ordinea publica.
      S-a avut in vedere ca autoritatile nationale nu au prezentat fapte concrete in raport cu riscurile asumate in caz de punere in libertate a persoanelor in cauza, ca nu au examinat individual situatia fiecaruia si ca nu au tinut seama de posibilitatea aplicarii de masuri alternative pentru detentie.
      In final Curtea a constatat ca instantele interne nu au examinat in mod individual situatia reclamantului, profilul sau personal si situatia sa familiala si nu au examinat niciodata posibilitatea adoptarii uneia dintre masurile alternative prevazute de dreptul intern, desi art. 5 paragraful 3 din Conventie contine cerinta ca autoritatile sa tina seama de asemenea masuri daca acuzatul ofera garantii privind prezentarea la audiere.
      Astfel in cauza nu exista pericolul de fuga al inculpatilor, de asemenea nu exista pericol de obstructionare a justitiei, la dosar neexistand probe ca inculpatii incearca sa influenteze vreun martor, de la data savarsirii faptei.
      De asemenea instanta de recurs a avut in vedere si prevederile art. 136 alin. (8) C. pr. pen. privind scopul masurilor preventive, dar si persoana inculpatilor astfel incat masura obligarii de a nu parasi tara este adecvata in cauza.
      Avand in vedere faptul ca pentru a dispune arestarea preventiva, conditiile prevazute de lege trebuie indeplinite in mod cumulativ, instanta de recurs constata ca propunerea de arestare preventiva este nefondata motiv pentru care prima instanta a luat in mod corect fata de inculpati masura obligarii de a nu parasi tara.