Contract de asociere in participatiune - Asociatul administrator este obligat la plata taxei pe terenul adus in asociere de catre celalalt asociat

Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta constata ca reclamantul a solicitat, prin cererea inregistrata initial pe rolul Curtii de Apel Craiova, anularea deciziei de impunere nr.125284/27.09.2012 si a dispozitiei nr.8078/3.12.2012, in contradictoriu cu paratii Municipiul Craiova - Directia de impozite si taxe.
Ulterior, prin cererea depusa la 14 iunie 2013, reclamantul a solicitat introducerea in cauza, in calitate de parat, si a Primarului municipiului Craiova, in considerarea calitatii acestuia de emitent al Dispozitiei nr.8078/3.12.2012.
La acelasi termen, s-a dispus introducerea in cauza, in calitate de parat, a Primarului municipiului Craiova.
Prin sentinta nr.290/12.07.2013 s-a dispus declinarea cauzei in favoarea Tribunalului Dolj, dosarul fiind inregistrat pe rolul tribunalului sub nr.12981/63/3.09.2013.
Se retine, din actele dosarului, ca prin decizia de impunere nr.125284/27.09.2012, emisa de Directia impozite si taxe din cadrul Primariei Craiova, s-a stabilit in sarcina reclamantei obligatii fiscale suplimentare in cuantum de 493262 lei, reprezentand taxa pe teren si majorari de intarziere de 415031 lei.
Decizia a fost contestata pe cale administrativa, fiind respinsa prin Dispozitia nr.8078/3.12.2012 emisa de Primar.
In esenta, reclamanta sustine, pe de o parte, ca dispozitiile legale invocate de parata nu sunt aplicabile; pe de alta parte, sustine ca, la stabilirea taxei, au fost incalcate dispozitiile de drept comunitar instituite prin Directiva 1999/31/CE si Directiva 2000/35/CE potrivit cu care autoritatea locala este obligata sa ia toate masurile pentru ca toate costurile necesare organizarii si exploatarii unui depozit de deseuri sa fie acoperite de pretul practicat de operator.
Contestatia este neintemeiata, pentru argumentele expuse in continuare:
Analizand cu prioritate exceptia invocata de parata, respectiv exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Directiei impozite si taxe  a municipiului Craiova, se retine ca potrivit art.17 din OG 92/2003, subiectele raportului de drept fiscal sunt unitatile administrativ teritoriale care sunt reprezentate de autoritatile administratiei publice locale precum si de compartimentele de specialitate ale acestora, in limita atributiilor delegate de catre autoritatile administrative.
Asadar, intr-un litigiu precum cel prezent, generat de stabilirea unui raport de drept material fiscal, calitate procesuala pasiva are atat unitatea administrativ teritoriala dar si compartimentul de specialitate care, in limita atributiilor delegate, a emis actul de impunere (in speta Directia impozite si taxe care a emis decizia de impunere), precum si autoritatea administratiei publice care a solutionat contestatia formulata pe cale administrativa (respectiv Primarul municipiului emitent al dispozitiei contestate).
Din perspectiva dispozitiilor mentionate reiese ca acestea reprezinta unitatea administrativ teritoriala in raportul juridic fiscal, in considerarea faptului ca emit acte fiscale, calitate care le confera legitimitate procesuala pasiva, fata de dispozitiile legii 554/2004 potrivit cu care plangerea impotriva actelor administrativ fiscale se judeca in contradictoriu cu emitentul actului.
In concluzie, exceptia urmeaza a fi respinsa, ca neintemeiata.
Pe fondul cauzei, se constata ca intre parti se deruleaza contractul de asociere nr.17/2002, modificat prin acte ulterioare, contract prin care Consiliul Local Craiova a pus la dispozitia reclamantei un teren de 49,38 ha pentru realizarea unui depozit ecologic.
Contractul prevede ca asociatul Consiliul Local asigura, garanteaza si pune la dispozitia asocierii terenul (art.5); ca predarea terenului se consemneaza intr-un protocol (art.6); reclamanta se obliga sa asigure proiectarea, scoaterea din circuitul agricol a terenului, obtinerea avizelor necesare, constructia depozitului, finantarea acestor activitati precum si gestiunea depozitului (art.9); reclamanta s-a obligat sa finanteze integral programul de investitii, inclusiv proiectarea, construirea, schimbarea destinatiei terenului si gestiunea depozitului (art.30); reclamanta s-a obligat sa garanteze exploatarea si gestiunea corecta a depozitului, asumandu-si intreaga responsabilitate in cazul gestionarii defectoase (art.32).
Din intregul continut al contractului de asociere reiese ca acesta se circumscrie dispozitiilor referitoare la contractul de asociere in participatiune (reglementat de codul comercial, in vigoare la data contractului) fiind un contract prin care doua persoane, din care de regula una este comerciant, se invoiesc sa puna ceva in comun in scopul desfasurarii, de una dintre ele, a unei activitati comerciale sau in scopul savarsirii,  de una dintre ele, a unei sau unor operatiuni comerciale, urmand ca fiecare dintre parti sa participe la beneficiile si pierderile activitatii sau operatiunii propuse (art.251-256 Cod commercial).
Din interpretarea art. 254 cod comercial rezulta ca este de esenta contractului constituirea unei mize sociale, ca suport material pentru savarsirea de acte de comert, miza producatoare de beneficii. In considerarea acestui aport, asociatul participant participa la beneficii operatiunii.
In cazul din speta, este clar ca aportul Consiliului Local a constat in terenul pus la dispozitia asocierii, in vreme ce aportul reclamantei a constat in industria sa: experienta de proiectare, de executie si de gestiune a depozitelor ecologice, precum si in finantarea acestor activitati.
Asocierea in participatiune nu constituie o persoana morala, cu o personalitate juridica distincta - art.253 cod commercial, iar acest caracter este evidentiat in cadrul contactului incheiat, in prevederile art_.
Nu se constituie un patrimoniu comun, autonom, ci are loc numai o interpunere a unei valori economice apartinand asociatului participant in fondul de comert a asociatului administrator, fara a se constitui un fond comun.
In ceea ce priveste functionarea asocierilor in participatiune, unul dintre participantii la asociere devine administratorul parteneriatului (asociat administrator), in timp ce celalalt participant detine doar un rol auxiliar (asociat participant).
Asociatul administrator este persoana care desfasoara activitatea comerciala si care acorda o participatiune la beneficiile afacerii sale; in vreme ce, asociatul participant poate fi orice persoana fizica sau juridica, comerciant sau necomerciant.
In speta, din continutul contractului reiese in mod cert ca reclamanta are calitatea de asociat administrator, fiind persoana care desfasoara activitatea comerciala si care asigura gestiunea depozitului; de asemenea, reclamanta asigura conducerea tehnica si administrativa pentru buna desfasurare a activitatii de constructie si gestiune a depozitului (art.10 din contract).
Se mai retine ca dispozitiile legale din codul comercial instituie prezumtia, cu valoare de relativa,  potrivit careia asociatul participant pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor aduse ca miza sociala. Se realizeaza un transfer al proprietatii din patrimoniul acestuia in patrimoniul asociatului administrator. Transmiterea proprietatii are loc la data incheierii contractului. Transferul este cu titlu oneros ( in schimbul aportului, asociatul are o participare la beneficiile ce se vor obtine).
In acest sens, sunt dispozitiile art.254 alin.1 care prevad ca participantii nu au nici un drept de proprietate asupra lucrurilor puse in asociatiune, chiar daca au fost procurate de dansii.
In mod expres partile pot deroga de la aceasta dispozitie, potrivit art.254 alin.2, aducand ca aport numai folosinta bunurilor.
Desi in contract nu sunt stipulate clauze pe acest aspect, este in afara de orice dubiu ca pe perioada existentei asocierii in participatiune, asociatul secundar (in speta Consiliul Local) pierde cel putin folosinta si posesia bunurilor aduse ca aport.
Dat fiind faptul ca, in cazul concret din speta, asa cum reiese din continutul intregului contract, asocierea este administrata de reclamanta care asigura "conducerea tehnica si administrativa", aceasta va fi cea care exercita prerogativele de posesie si uz asupra bunului imobil, si nu proprietarul acestui bun. Intr-o asemenea situatie, intrucat dreptul de proprietate asupra respectivului bun imobil este adus ca aport in asociere pentru intreaga durata de existenta a asocierii, se poate afirma ca in mod practic celalalt asociat nu va putea exercita prerogativele de posesie si uz asupra bunului imobil pana la incetarea contractului de asociere in participatiune.
Asadar, folosinta bunurilor aduse ca aport de Consiliul Local apartine, pe intreaga perioada a asocierii, reclamantei, in calitate de asociat care asigura gestiunea intregii activitati.
In acesta calitate, reclamanta este obligata, in temeiul dispozitiilor Codului fiscal, la plata taxei pe teren:
Art.256 alin (3) Pentru terenurile proprietate publica sau privata a statului ori a unitatilor administrativ-teritoriale, concesionate, inchiriate, date in administrare ori in folosinta, se stabileste taxa pe teren care reprezinta sarcina fiscala a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinta, dupa caz, in conditii similare impozitului pe teren.
Fata de cele mentionate, instanta apreciaza ca apararea reclamantei in sensul ca dispozitiile art.256 CF nu sunt aplicabile, este neintemeiata.
In ceea ce priveste modul de calcul al acestei taxe, se retine ca a fost avuta in vedere suprafata de teren pusa la dispozitia asocierii si aflata in folosinta reclamantei, respectiv suprafata de 49,38 ha pana la 1.07.2010, si suprafata de 44,38 ha, astfel cum a fost modificata prin actul aditional nr.4/1.07.2010 la contractul de asociere, act semnat de ambele parti.
De asemenea, potrivit art.259 CF, pentru un teren dobandit de o persoana in cursul anului, impozitul pe teren se datoreaza de la data de intai a lunii urmatoare celei in care terenul a fost dobandit; orice persoana care dobandeste teren are obligatia de a depune o declaratie la compartimentul de specialitate al autoritatii publice locale in termen de 30 de zile; orice persoana care modifica folosinta terenului are obligatia de a depune o declaratie la compartimentul de specialitate al autoritatii publice locale in termen de 30 de zile de la modificare.
Potrivit art.85 din 0G 92/2003, declaratia fiscala se depune de catre persoanele obligate potrivit Codului fiscal, la termenele stabilite de acesta.
Art.260 CF: Impozitul se plateste in doua rate egale, pana la 31 martie si 30 septembrie.
Dispozitiile mentionate stabilesc atat obligatia de depunere a declaratiei fiscale, in cazul dobandirii folosintei un teren pentru care exista obligatia de plata a taxei, cat si termenul in care se depune precum si data de la care se datoreaza impozitul pe teren (si in mod similar taxa pe teren).
Pentru acest motiv, a fost respins ca neutil cauzei obiectivul expertizei solicitate ce urmarea stabilirea de catre expert a scadentei obligatiei de plata si a momentului de la care se datoreaza accesorii.

In ceea ce priveste cuantumul majorarilor de intarziere, acesta a fost calculat, incepand cu ziua urmatoare scadentei, aplicand procentul de 0,1% pentru fiecare zi de intarziere, respectiv 2% (dupa modificarile aduse prin OUG 39/2010).
De altfel, in privinta acestui aspect reclamanta nu a formulat critici.
Criticile formulate impotriva cuantumului obligatiei stabilite au vizat faptul ca taxa calculata ar fi trebuit sa tina seama de suprafata de teren folosita efectiv de reclamanta, respectiv cea de 1,3 ha pe care sunt construite celulele de depozitare, aspect de altfel necontestat de parat.
Insa, asa cum s-a aratat anterior, reclamanta are folosinta intregului teren care a fost pus la dispozitia asocierii, aflandu-se in folosinta reclamantei, ca administrator al asocierii, astfel ca, in temeiul dispozitiilor art.256 CF, aceasta este obligata sa achite taxa aferenta pentru tot terenul pe care-l are in folosinta, fiind fara relevanta suprafata de teren pe care a amplasat efectiv celulele de depozitare.
Acesta a fost si motivul pentru care a s-a respins obiectivul al treilea al expertizei solicitate, obiectiv care urmarea calcularea taxei in raport de suprafata efectiv folosita.
O alta critica a reclamantei a vizat incalcarea dispozitiilor de drept comunitar instituite prin Directiva 1999/31/CE si Directiva 2000/35/CE potrivit cu care autoritatea locala este obligata sa ia toate masurile pentru ca toate costurile necesare organizarii si exploatarii unui depozit de deseuri sa fie acoperite de pretul practicat de operator. A sustinut reclamanta ca, prin impunerea taxei pe teren, costurile exploatarii depozitului nu mai sunt acoperite de pretul practicat de aceasta, asa cum a fost stabilit prin contract.
In primul rand, trebuie mentionat ca o directiva nu are aplicabilitate directa, astfel ca ea trebuie intotdeauna transpusa in sistemul de drept al fiecarui stat membru.
Chiar daca uneori prevederile unei Directive pot fi invocate direct de particulari in fata instantelor (anume atunci cand prevederile sunt suficient de clare, precise si neconditionate si doar daca statul nu a transpus directiva sau a transpus-o incorect in termenul stabilit), odata ce aceasta este transpusa in dreptul national, persoana care intentioneaza sa-si valorifice drepturile trebuie sa o faca in temeiul prevederilor relevante din legea nationala.
Sub acest aspect, se observa ca Directiva  1999/31/CE a fost transpusa in sistemul de drept national prin HG 349 din 21 aprilie 2005 care la art.38 prevede: Prezenta hotarare transpune Directiva nr. 1999/31/EC privind depozitarea deseurilor, publicata in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene (JOCE) nr. L 182 din 16 iulie 1999.
Iar art.10 din Directiva, invocat de reclamanta, este aproape identic cu art.10 din HG 349/2005: "(2) Autoritatile administratiei publice locale iau masuri ca atat costurile prevazute pentru organizarea si exploatarea unui depozit de deseuri municipale, cat si costurile estimate pentru inchiderea si urmarirea post inchidere a depozitului sa fie acoperite de pretul practicat de operator pentru depozitarea fiecarui tip de deseu in acel depozit".
Ca atare, norma de transpunere a directivei, respectiv HG 349 din 21 aprilie 2005, este cea care confera drepturi ce pot fi invocate in fata instantei.
Reclamanta a sustinut ca aceste prevederi sunt incalcate de dispozitiile codului fiscal, referitoare la instituirea taxei pe teren, intrucat prin plata acestei taxe, costurile de exploatare a depozitului nu ar mai fi acoperite de pretul practicat de operator.
Mai intai, trebuie mentionat ca o taxa precum cea contestata de reclamanta, constituie un cost de exploatare care ar trebui sa fie inclus in pretul achitat operatorului, pentru a se asigura respectarea prevederilor HG 349/2005 si indeplinirea de catre stat a cerintelor Directivei 1999/31;
Ca atare, normele nationale trebuie sa garanteze ca totalitatea acestor cheltuieli este suportata in final de catre detinatorii care depoziteaza deseuri in vederea eliminarii.
In acest sens, se constata ca normele nationale (constituind in fapt transpunerea Directivei) garanteaza respectarea acestei obligatii, prin dispozitiile art.10 din HG 349/2005, obligand autoritatile administratiei publice locale sa ia masuri pentru ca toate costurile prevazute pentru organizarea si exploatarea unui depozit de deseuri municipale sa fie acoperite de pretul practicat de operator.
Asadar, reclamanta are la dispozitie prevederi in legislatia nationala care pot fi invocate pentru respectarea drepturilor sale.
Nimic nu o impiedica sa invoce aceste reglementari si sa solicite renegocierea clauzelor contractuale, mai ales ca pretul incasat, in calitate de gestionar al depozitului de deseuri, a fost stabilit pe cale contractuala iar clauzele contractuale dau dreptul partilor contractante la renegocierea acestor clauze, in cazul in care intervin modificari legislative care ar putea influenta aceste clauze (art.51);
De asemenea, se constata ca contractul incheiat este in masura sa asigure respectarea dispozitiilor HG 349/2005, de vreme ce art.18 din contract prevede ca reclamanta are dreptul de a cere reexaminarea tarifelor in toate cazurile in care va considera ca este necesar in urma modificarilor esentiale a conditiilor de gestiune si de fiecare data cand se va considera necesara realizarea de noi investitii pentru imbunatatirea serviciilor sau pentru modernizarea amplasamentelor si ca urmare a noi legi, reglementari, ordine sau directive aprobate de ministere sau autoritati competente; iar art.19 prevede ca celalalt contractant va fi obligat sa analizeze cererea de revizuire a tarifelor si daca se demonstreaza ca este fondata, sa comunice acceptarea formala a noilor tarife revizuite in cel mult 60 de zile de la data notificarii.
Asadar, contractul incheiat intre parti, care prevede si posibilitatea renegocierii tarifului stabilit, este in masura sa garanteze ca toate costurile prevazute pentru organizarea si exploatarea unui depozit de deseuri municipale sunt acoperite de pretul practicat de operator.
Este alegerea partilor sa stabileasca pretul practicat, astfel incat prevederile invocate sa fie respectate.
Cu toate acestea, reclamanta nu a facut dovada efectuarii acestor demersuri (cererea in acest sens adresata autoritatii publice datand din 15.10.2013, deci dupa introducerea prezentei actiuni) iar instanta nu poate interveni in acordul partilor, mai ales ca nu a fost investita in acest sens.
In prezenta cauza, instanta este tinuta sa analizeze legalitatea deciziei de impunere, in raport cu dispozitiile ce au stat la baza emiterii ei, nefiind investita cu un litigiu ce reclama executarea contractului.
Acesta a fost motivul pentru care s-a dispus respingerea primului obiectiv al expertizei solicitate, care urmarea sa se stabileasca in ce masura tariful de depozitare al deseurilor include costuri reprezentand impozite si taxe aferente terenului.
Expertiza a fost apreciata ca neutila cauzei de vreme ce, pe de o parte, tariful fusese stabilit de comun acord intre parti si, pe de alta parte, nu existau demersuri cu privire la revizuirea acestui tarif si nici o cerere adresata instantei referitoare la derularea contractului dintre parti si eventualele neintelegeri cu privire la revizuirea tarifului.
A mai sustinut reclamanta ca s-ar fi impus analizarea de catre instanta a acestui aspect (in ce masura tariful de depozitare al deseurilor include costuri reprezentand impozite si taxe aferente terenului) pentru ca, in cazul in care sustinerea s-ar dovedi reala, instanta sa lase neaplicata dispozitia din codul fiscal ce stabileste taxa respectiva.
Apararea este neintemeiata.
Pe de o parte, inainte de a lasa neaplicate anumite dispozitii din dreptul national, instanta trebuie sa se asigure ca nu se poate ajunge la o interpretare a acestor dispozitii care sa permita solutionarea actiunii intr-un mod conform textului si finalitatii Directivei; or, asa cum s-a aratat anterior, exista posibilitatea ca finalitatea Directivei sa fie asigurata, chiar in conditiile aplicarii Codului fiscal, prin revizuirea tarifului stabilit, ca urmare a renegocierii clauzelor contractuale prin acordul comun al partilor.
In ipoteza sustinuta de reclamanta, in care achitarea taxei pe teren ar conduce la majorarea costurilor astfel incat acestea nu ar mai fi acoperite de pretul incasat, nu dispozitiile din codul fiscal sunt cele care ar contraveni prevederilor HG 349/2005, ci chiar acordul partilor, concretizat in contractul incheiat.
Pe de alta parte, propunerea reclamantei, de a lasa neaplicate dispozitiile din codul fiscal, ar contraveni finalitatii Directivei.
Asa cum a sustinut si reclamanta, prevederile art.10 din HG 349/2005 urmaresc sa respecte principiul potrivit caruia "poluatorul plateste"; in esenta, potrivit acestui principiu, suportarea cheltuielilor legate de masurile de combatere a poluarii trebuie suportate in cele din urma de producatorul produsului din care provin deseurile.
Or, varianta acreditata de reclamanta ar avea drept consecinta suportarea costurilor (sau a unei parti a acestor costuri) aferente exploatarii deseurilor, de catre autoritatea publica; astfel, in conditiile in care aceste costuri includ si taxa pe teren (reglementata de codul fiscal), exonerarea reclamantei de plata acestei taxe (doar pentru ca pretul stabilit de parti nu ar mai acoperi costurile de exploatare a depozitului) ar avea drept consecinta diminuarea bugetului local cu o suma echivalenta acestei taxe ceea ce ar insemna suportarea de catre autoritatea publica a acestor costuri, cu incalcarea deci a principiului potrivit caruia "poluatorul plateste".
In concluzie, se retine ca, in eventualitatea in care costurile cu exploatarea depozitului nu mai sunt acoperite de pretul incasat de operator (iar acest fapt trebuie dovedit), s-ar impune revizuirea pretului in sensul dispozitiilor HG 349/2005 si nu exonerarea de plata unor taxe, stabilite prin lege si care nu contravin dispozitiilor HG 349/2005.
Este la latitudinea partilor contractante sa stabileasca pretul practicat astfel incat sa asigure respectarea dispozitiilor mentionate, si cum acest aspect nu a format obiect al prezentului litigiu, excede analizei instantei.
In raport ce argumentele expuse anterior, constatand ca decizia de impunere a fost legal emisa, in aplicarea dispozitiilor art.256 Cod fiscal, instanta apreciaza neintemeiata contestatia formulata pe care o va respinge in consecinta.