Masuri preventive. Inlocuirea masurilor preventive. Arestarea preventiva, verificarea arestarii inculpatului in cursul judecatii.

      5. Masuri preventive. Inlocuirea masurilor preventive. Arestarea preventiva, verificarea arestarii inculpatului in cursul judecatii.
      
Drept procesual penal
      
Titlul IV art. 138 C.p.p., art. 160 b,
C.p.p., Titlul II art. 3002 C.p.p.
      Luarea unei hotarari (inclusiv in ceea ce priveste mentinerea arestarii preventive) presupune ca judecatorul sa evalueze, prin prisma prevederilor art. 143 Cod procedura penala, existenta probelor sau indiciilor temeinice cu privire la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala de catre inculpat. Acest lucru implica ab initio (anterior cercetarii imprejurarii daca in cauza exista vreunul din cazurile prevazute de art. 148 C. proc. pen.), o analiza a materialului probator administrat in cauza.
      Este insa inechitabil si nejustificat ca, in cazul in care materialul probator furnizeaza si date care sustin apararile inculpatului, acestea sa nu fie analizate sau invocate in motivarea incheierii de sedinta pronuntata cu privire la verificarea temeiniciei masurii preventive, asa cum este cazul instantei de fond.

Curtea de Apel Bacau – Sectia penala si
pentru cauze cu minori si de familie
Decizia penala nr. 769 din 16 decembrie 2009

      Prin incheierea de sedinta din data de 10.12.2009 pronuntata de Tribunalul Bacau s-a respins cererea de inlocuire a masurii arestului preventiv cu masura obligarii de a nu parasi localitatea.
      In baza art.300/3 Cod prv. penala rap. la art.l60/b al.3 Cod pr. penala s-a mentinut starea de arest preventiv a inculpatilor S. V. si I.I.
      Pentru a pronunta aceasta incheiere de sedinta, instanta de fond a retinut din probatoriul administrat in cauza pana in acest moment procesual, ca temeiurile ce au fost avute in vedere la luarea si apoi la mentinerea masurii arestarii preventive fata de inculpati, continua sa subziste. Sub acest aspect, instanta a retinut si ca potrivit dispozitiilor art. 143 Cod procedura penala, art. 139 si 160b Cod procedura penala, masurile preventive necesita existenta presupunerii rezonabile privind savarsirea faptelor imputate inculpatilor, iar fata de probatoriul administrat pana in acest moment nu exista date care sa conduca la concluzia ca masura arestarii preventive dispusa fata de inculpati ar fi fost luata cu incalcarea prevederilor legale sau ca nu mai exista temeiuri care sa justifice mentinerea acesteia.
      Imprejurarea ca au fost audiate 3 parti vatamate din declaratiile carora ar rezulta nevinovatia inculpatilor nu constituie un motiv pentru a se considera ca temeiurile care au determinat arestarea preventiva au incetat in conditiile in care potrivit art. 75 Cod procedura penala declaratiile acestora pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care sunt coroborate cu fapte sau imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza, iar pe de alta parte mai sunt de audiat 11 parti vatamate.
      In speta continua sa-si gaseasca incidenta dispozitiile art. 148 lit. f din Codul de procedura penala, acuzatiile ce planeaza asupra acestora vizeaza infractiuni ce sunt sanctionate cu pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani, iar lasarea in libertate a inculpatilor prezinta pericol concret pentru ordinea publica, avand in vedere natura faptelor de care sunt suspectati, implicand inselarea bunei credinte a persoanelor vatamate aflate in situatii financiare precare, dornice totusi de a munci, sfera relatiilor sociale (contra integritatii corporale si sanatatii) precum si rezonanta sociala a faptei la nivelul colectivitatii locale.
      In ce priveste respectarea dreptului la libertate al inculpatilor, este adevarat ca detentia preventiva trebuie sa aiba un caracter exceptional, starea de libertate fiind starea normala - si ea nefiind admis sa se prelungeasca dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul ca ea se va computa sau nu din pedeapsa, insa in jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detentii provizorii se face luandu-se in considerare circumstantele concrete ale fiecarui caz, pentru a vedea in ce masura „exista indicii precise cu privire la un interes public real care, fara a fi adusa atingere prezumtiei de nevinovatie, are o pondere mai mare decat cea a regulii generale a judecarii in stare de libertate". Prin urmare, instanta era obligata sa vegheze la un just echilibru intre masura privarii de libertate pe de o parte si interesul public de protectie a cetatenilor impotriva comiterii de infractiuni grave, dedus din modul de savarsire al faptelor si din consecintele acesteia. In conditiile spetei, la acest moment interesul general prevaleaza in raport cu interesul inculpatilor de a fi pusi in stare de libertate. De asemenea, avand in vedere natura infractiunilor retinute in sarcina inculpatilor, impactul social al acestora si complexitatea deosebita a cauzei, instanta a apreciat ca detentia preventiva a inculpatilor nu a devenit excesiva.
      Pe de alta parte, avand in vedere stadiul judecatii, faptul ca nu au fost administrate probe si nu au fost audiati martorii, pentru a asigura buna desfasurare a procesului penal, instanta a apreciat ca se impune mentinerea masurii arestarii preventive, in detrimentul regulii judecarii in stare de libertate.
      In acest sens s-a pronuntat si CEDO (cauza Tomasi c. Franta), statuand ca „protejarea libertatii individuale impotriva ingerintelor arbitrale ale autoritatilor nu trebuie sa stanjeneasca eforturile instantelor in administrarea probelor si desfasurarea procesului penal in bune conditii".
      Pentru aceste motive s-a respins cererea de inlocuire a masurii arestarii preventive cu masura obligarii de a nu parasi localitate si in temeiul art. 300 ind. 2 Cod pr. penala rap. la art. 160 ind. b alin. 3 Cod pr.penala s-a mentinut starea de arest preventiv a inculpatilor.
      Impotriva incheierii de sedinta mai sus mentionata au declarat recurs, in termen legal, inculpatii recurenti S. V. si I.I. pentru nelegalitate invocand nulitatea hotararii pronuntate de Tribunalul Bacau, motivele de recurs fiind detaliate in preambulul prezentei decizii penale.
      Analizand incheierea de sedinta recurata, din prisma motivelor de casare prevazute de art. 385/9 pct.9 Cod procedura penala, Curtea a constatat ca recursul declarat este fondat pentru considerentele ce se dezvolta in continuare.
      Asadar, masura arestarii inculpatului poate fi luata daca sunt intrunite conditiile prevazute in art. 143 [acest articol cere existenta probelor sau indiciilor concludente privind comiterea unei infractiuni] si numai in vreunul din urmatoarele cazuri:
      - art. 148 (...) lit. f) Cod pr. penala, inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani si exista probe ca lasarea sa in libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publica.
      In conditiile in care legiuitorul a dat in sarcina judecatorului luarea acestei masuri procesuale preventive, cea mai grava din punct de vedere al restrangerii libertatii persoanei, in cursul urmaririi penale, i-a acordat implicit acestuia deplina libertate in aprecierea probelor. Facand referire la jurisprudenta CEDO (Belchev impotriva Bulgariei, Trzaska impotriva Poloniei, si LA. impotriva Frantei, si respectiv la incheierea de sedinta recurata, inculpatii au considerat ca instanta de fond nu si-a indeplinit obligatia de a justifica concret necesitatea mentinerii lor in stare de arest in temeiul art. 148 lit. f) CPP si, in special, pericolul concret pentru ordinea publica pe care l-ar fi constituit mentinerea acestora in libertate. In sfarsit, s-a aratat ca instanta de fond a examinat impreuna mentinerea in detentie a celor doi inculpati fara a face o distinctie in privinta situatiei lor personale.
      „Art. 5 alin. 3 din C.E.D.O. ofera persoanelor arestate sau detinute pe motiv ca au fost banuite ca au comis o infractiune, garantii impotriva privarii arbitrare sau nejustificate de libertate (a se vedea, intre altele, Hotararea Assenov si altii impotriva Bulgariei din 28 octombrie 1998).
      In jurisprudenta sa, CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventiva a unui acuzat suspectat ca a comis o infractiune: pericolul ca acuzatul sa fuga (Stogmuller impotriva Austriei,); riscul ca acuzatul, odata repus in libertate, sa impiedice aplicarea justitiei (Wemhoff impotriva Germaniei), sa comita noi infractiuni (Matzenetter impotriva Austriei,) sau sa tulbure ordinea publica (Letellier impotriva Frantei, si Hendriks impotriva Olandei).
      Pericolul de a impiedica buna derulare a procesului penal nu poate fi invocat in mod abstract de autoritati, ci trebuie sa se bazeze pe probe faptice (Beccies impotriva Moldovei). La fel se intampla in cazul tulburarilor aduse ordinii publice : daca un asemenea motiv poate fi luat in calcul potrivit art. 5 in circumstante exceptionale si in masura in care dreptul intern recunoaste aceasta notiune, acesta nu poate fi considerat relevant si suficient decat daca se bazeaza pe fapte de natura sa indice ca eliberarea detinutului ar tulbura cu adevarat ordinea publica (Letellier).
      Instanta de recurs retine ca, prin incheierea de sedinta recurata, instanta de fond a considerat ca este necesara mentinerea inculpatilor in detentie pe motiv ca se mentin valabile conditiile prevazute de art. 148 lit. f) insa este de observat ca Tribunalul Bacau nu si-a indeplinit obligatia prevazuta de Cod pr. penala de a preciza, in cazul arestarii intemeiata pe art. 148 lit. f) citata anterior, motivele pentru care mentinerea inculpatilor in libertate ar constitui un pericol concret pentru ordinea publica, elementele de luat in calcul la examinarea existentei «pericolului concret pentru ordinea publica», fiind date eventual, de reactia publica declansata datorita faptelor comise, starea de nesiguranta ce ar putea fi generata de mentinerea sau punerea in libertate a inculpatilor precum si de profilul personal al acestora.
      Instanta de fond s-a limitat, in principal, la reproducerea textului acestui articol 148 lit. f) Cod pr. penala, in mod stereotip, precizand ca aceleasi motive care au determinat arestarea raman valabile, or instantei de fond ii revenea sarcina de a motiva in mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publica ar fi efectiv amenintata in cazul in care inculpatii ar fi liberi (a se vedea, mutatis mutandis, Letellier).
      In fine, Curtea a retinut ca, instanta de fond a mentinut starea de arest a inculpatilor printr-o formula globala care privea in acelasi timp pe ambii recurenti, fara a raspunde argumentelor invocate separat pentru fiecare din ei si fara a se referi la situatia lor deosebita, or o asemenea abordare nu este compatibila cu garantiile prevazute de art. 5 alin. 3 din Conventie in masura in care permite mentinerea mai multor, persoane in detentie tara o examinare separata a motivelor care justifica necesitatea prelungirii detentiei (a se vedea, mutatis mutandis, Dolgova impotriva Rusiei,).
      Pe baza consideratiilor anterioare, Curtea a retinut ca, neprezentand fapte concrete privind riscurile aparute in cazul punerii in libertate a recurentilor si neluand in calcul masurile alternative alegand sa se sprijine in principal pe gravitatea faptelor comise si sa nu examineze individual situatia acestora, Tribunalul Bacau nu a oferit motive «relevante si suficiente » pentru a justifica necesitatea mentinerii in stare de arest preventiv.
      Pentru toate aceste considerente, constatand ca instanta de fond nu a motivat incheierea de sedinta pronuntata, Curtea in temeiul art. 385/15 pct.2 lit.c Cod procedura penala, a admis recursurile declarate, a casat incheierea de sedinta recurata si a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.