Tagada paternitate. Prescrip?ie. Efectele deciziei Cur?ii Constitu?ionale nr.1033/2010. Inaplicabilitatea art.8 C.E.D.O.

 Tagada paternitate. Prescriptie. Efectele deciziei Curtii Constitutionale nr.1033/2010. Inaplicabilitatea art.8 C.E.D.O.
     
     Prin prisma art.51 din Constitutia Romaniei in aplicarea legii interne nu poate fi ignorata interpretarea data acesteia de Curtea Constitutionala sub aspectul compatibilitatii sale cu norma constitutionala, inclusiv prin raportare la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constitutie, avand in vedere rolul Curtii Constitutionale de unica autoritate de jurisdictie constitutionala, ce are ca scop garantarea Constitutiei si, implicit, efectele deciziilor sale pronuntate in aceasta materie.
     Referitor la aplicarea directa a art. 8 din CEDO, Curtea constata ca in mod corect tribunalul a stabilit ca prin respingerea actiunii prin admiterea unei exceptii procesuale cu caracter peremptoriu, cum este exceptia prescriptiei dreptului la actiune nu s-a incalcat dreptul la respectarea vietii private si de familie invocat de reclamant.


(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE – DOSAR NR.1595/4/2008 – DECIZIA CIVILA NR.1431/01.11.2011)


     Prin sentinta civila nr. 2503/29.04.2008 pronuntata de Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti s-a respins actiunea formulata de reclamantul M.M.R. in contradictoriu cu paratul M.C., ca fiind prescrisa.
     Pentru a se pronunta astfel instanta de fond a retinut ca reclamantul M.M.R. a chemat in judecata pe paratul M.C., solicitand ca, prin hotararea ce se va pronunta, sa se constate, ca urmare a tagaduirii paternitatii, ca este imposibil ca el sa fie tatal natural al paratului si, pe cale de consecinta, sa se dispuna radierea numelui si prenumelui sau din actul de nastere al paratului, precum si anularea obligatiei de a plati pensie de intretinere, stabilita de catre Judecatoria sectorului 4 Bucuresti in dosarul nr.2095/4/2007.
     In motivarea cererii, reclamantul a aratat ca a fost casatorit cu mama paratului, respectiv cu numita C.S., in perioada 26.06.1986 - 13.02.1996, cand Judecatoria sectorului 4 Bucuresti a admis actiunea de divort formulata de sotia sa si a incredintat acesteia, spre crestere si educare, pe minorul M.C. A invederat reclamantul ca in perioada minoratului paratului nu a introdus actiune in tagaduirea paternitatii datorita faptului ca s-a gandit sa ii dea posibilitatea acestui copil de a creste si de a fi educat normal fara a-i aduce prejudicii de natura psihica sau morala, mai mult, asigurandu-i si pensie de intretinere. Reclamantul a mai aratat ca este moral si legal ca paratul sa afle adevarul, motiv pentru care a introdus prezenta actiune.
     Paratul nu a formulat intampinare in fata instantei de fond, dar a invocat exceptia prescriptiei dreptului material la actiune.
     Fata de aceasta exceptie instanta de fond a retinut ca paratul M.C. s-a nascut la data de 11.11.1988, parintii sai fiind reclamantul M.M.R. si numita M.S., la acea data casatoriti.
     Paratul nascandu-se in timpul casatoriei, a devenit incidenta prezumtia de paternitate instituita de art.53 din Codul familiei, sotul mamei sale fiind prezumat a fi tatal sau. Aceasta prezumtie poate fi rasturnata pe calea actiunii in tagaduirea paternitatii, reglementata de art. 54 din Codul familiei, actiune pe care reclamantul M.M.R. a introdus-o la data de 20.02.2008.
     Potrivit art.55 alin l din Codul familiei, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr.288/2007, „Actiunea in tagaduirea paternitatii se prescrie in termen de 3 ani de la data nasterii copilului. Pentru sotul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunostinta de nasterea copilului."
     Asa cum a rezultat cu claritate din dispozitiile legale mentionate, sotul mamei poate promova actiune in tagaduirea paternitatii in termen de 3 ani de la data la care a luat cunostinta de nasterea copilului."
     Or, din cuprinsul cererii de chemare in judecata reiese ca reclamantul a luat cunostinta de nasterea paratului chiar la momentul la care acesta s-a nascut, respectiv 11.11.1988. Tot din cuprinsul aceleiasi cereri reiese si faptul ca nu a existat nici un impediment, in sensul unei imprejurari mai presus de vointa sa, datorita caruia reclamantul sa nu fi putut promova actiunea in tagaduirea paternitatii in termen de 3 ani de la data la care a luat cunostinta de nasterea paratului.
     In aceste conditii, termenul de 3 ani de la data la care reclamantul a luat cunostinta de nasterea paratului, respectiv 11.11.1988, era cu mult depasit la momentul formularii prezentei actiuni in tagaduirea paternitatii, si anume 20.02.2008, prin urmare dreptul material la actiune fiind prescris.
     Este gresita sustinerea reclamantului din cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar in sensul ca termenul de 3 ani pentru introducerea actiunii in tagaduirea paternitatii ar incepe sa curga de la data majoratului copilului. Astfel, potrivit art. 55 alin. 2 din Codul familiei, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr.288/2007, daca actiunea in tagaduirea paternitatii nu a fost introdusa in timpul minoritatii copilului, acesta (adica copilul si nu alta persoana) o poate porni intr-un termen de 3 ani de la data majoratului sau. Asadar, acest moment al inceperii curgerii termenului de prescriptie nu se aplica sotului mamei.
     Impotriva acestei sentinte a declarat apel reclamantul  M.M.R., aratand ca art.55 din Codul Familiei este neconstitutional raportat la art.16 alin 1 din constitutie.
     La data de 15.10.2008 tribunalul a suspendat judecata cauzei in baza art.242 alin 1 pct.2 Cod procedura civila.
     Reluarea judecatii cauzei s-a realizat la data de 11.11.2009 ca urmare a cererii formulate de reclamant la data de 22.06.2009.
     Prin incheierea din data de 11.11.2009 tribunalul a admis cererea de sesizare a Curtii Constitutionale cu privire la neconstitutionalitatea art.55 din Codul Familiei,a inaintat dosarul Curtii Constitutionale si a suspendat judecata.
     La data de 26.10.2010 dosarul a fost restituit de la Curtea  Constitutionala impreuna cu decizia nr.1033/14.10.2010  prin care exceptia de neconstitutionalitate a fost respinsa.
     La data de 27.01.2011 apelantul reclamant M.M.R. a completat motivele de apel invocand art.8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudenta Curtii in materie aratand ca nu se respecta principiile acestui articol prin faptul ca apelantului reclamant nu i s-a dat posibilitatea concreta de a contesta paternitatea.
     Se mai sustine ca interesul apelantului reclamant de a contesta paternitatea paratului s-a ivit la sfarsitul anului 2006 cand mama paratului i-a comunicat  ca nu este tatal paratului. Se invoca dispozitiile art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului privind dreptul de acces la o instanta.
     Intimatul parat a formulat intampinare prin care solicita respingerea apelului ca nefondat.
     Prin decizia civila nr. 239 A din 24.03.2011 Tribunalul Bucuresti - Sectia a III-a civila, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant.
     Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat ca art. 55 din Codul Familiei in reglementarea de la data depunerii cererii,  20.02.2008, in vigoare si in prezent, prevede ca actiunea in tagaduirea paternitatii se prescrie in termen de 3 ani de la data nasterii copilului. Pentru sotul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunostinta de nasterea copilului.
     Daca actiunea nu a fost introdusa in timpul minoritatii copilului, acesta o poate porni intr-un termen de 3 ani de la data majoratului sau.
     Reclamantul poate fi repus in termen, in conditiile legii.
     Art. 55 din Codul Familiei este constitutional asa cum rezulta din decizia pronuntata de Curtea Constitutionala.
     Instanta de fond a apreciat in mod corect ca dreptul apelantului reclamant de a formula prezenta cerere s-a prescris in conditiile in care intimatul parat s-a nascut in anul 1988 apelantul cunoscand acest fapt inca de la data nasterii intimatului, 11.11.1988.
     Nu a putut retine sustinerea apelantului ca a aflat in 2006 despre faptul ca nu este tatal intimatului, acesta motivand in chiar cererea de chemare in judecata ca in perioada minoratului intimatului nu a formulat cererea pentru a  da posibilitatea acestuia de creste si de a fi educat normal. Prin urmare, a cunoscut despre faptul ca nu ar fi tatal intimatului anterior anului 2006 in perioada minoratului intimatului.
     Chiar daca ar fi aflat in anul 2006 despre faptul ca nu ar fi tatal intimatului, termenul de 3 ani prevazut de art. 55 din Codul Familiei se calculeaza de la data cand apelantul a cunoscut despre nasterea copilului, adica 11.11.1988.
     Art. 6 si 8 din Conventia Europeana pentru Drepturile Omului nu sunt aplicabile in forma invocata de apelant.
     Apelantul a avut acces la justitie prin reglementarea prevazuta de Codul Familiei in ceea ce priveste actiunea in tagada paternitatii. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca procedurile concrete prin care un cetatean isi poate valorifica drepturile sunt la latitudinea statelor.
     Tribunalul nu a constatat ca prin respingerea actiunii de fata ca prescrisa ar fi incalcat dreptul la respectarea vietii private si de familie.
     Impotriva acestei decizii, la data de 27.05.2011, a declarat recurs reclamantul M.M.R., recurs care a fost inregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie, la data de 27.06.2011.
Prin motivele de recurs se arata ca recurentul reclamant isi intemeiaza recursul pe dispozitiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., in sensul ca hotararea pronuntata este lipsita de temei legal si a fost pronuntata cu incalcarea sau aplicarea gresita a art. 551  Codul familiei prin raportare la termenul de 3 ani de la care incepe sa curga interesul reclamantului de a promova actiunea in tagaduirea paternitatii, raportat la art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil si accesul la un tribunal, art. 8 din CEDO privind dreptul la respectarea vietii private si de familie, precum si cu nerespectarea principiului aplicarii legii mai favorabile .
     In opinia sa atat hotararea instantei de fond cat si hotararea instantei de apel sunt netemeinice si nelegale, aceste fiind pronuntate cu incalcarea disp. art. 129(6) Cod procedura civila in sensul ca nici una dintre instante nu a urmarit dezlegarea pricinii sub toate aspectele, respingand probele solicitate.
     In opinia sa judecarea acestei cauze exclusiv pe exceptie echivaleaza cu necercetarea fondului (ceea ce atrage casarea ambelor hotarari) si plasarea reclamantului in afara cadrului legal, prevazut de art. 55 din Codul Familiei, astfel cum era reglementat in Codul Familiei in vigoare la nivelul anului 1988, cand s-a nascut copilul.
     Arata recurentul reclamant ca este bine cunoscut faptul ca, in reglementarea codului vechi, actiunea in tagada paternitatii o poate promova numai tatal copilului, in termen de 6 luni de la data nasterii copilului.
     Chiar si in vechea reglementare a Codului familiei, (care este aplicabila partilor), opera institutia repunerii in termenul de 6 luni de tagada a paternitatii si se calcula inceputul de la data la care tatal copilului a aflat ca este cu neputinta sa fie tatal acestuia.
     In intervalul 1988 - data nasterii minorului – 2007 - data modificarii termenului in tagada paternitatii de la 6 luni la 3 ani, au existat mii de procese pe rolul instantelor judecatoresti in care s-au admis actiuni in tagada paternitatii formulate de sotii mamelor in afara termenului de 6 luni pe considerentul ca dreptul material la, actiune si interesul tatalui de a tagadui paternitatea se naste si este actual din momentul in care acesta afla ca este cu neputinta sa fie tatal minorului.
     Pe de alta parte, astfel de actiuni s-au admis ca o necesitate de a raspunde interesului superior al copilului de a-si stabili corect filiatia.
     In aceste imprejurari apare ca nejustificat, de ce ambele instante de judecata au refuzat cercetarea judecatoreasca sub aspectul lamuririi acestor imprejurari, cata vreme reclamantul a precizat ca, de la data nasterii copilului (1988) si pana in anul 2006 a avut o banuiala ca nu este tatal copilului, iar in anul 2006 a aflat cu certitudine ca este cu neputinta sa fie tatal acestuia, si incepand cu acest moment s-a nascut interesul in tagada paternitatii ca fiind unul actual si legitim.
     In opinia recurentului - reclamant, ambele motivari ale instantelor de judecata sunt gresite, deoarece reclamantului nu i se poate aplica art. 551 din Codul Familiei astfel cum a fost modificat prin Legea 288/2007, cata vreme aceasta lege nu era in, vigoare la data nasterii copilului (1988).
     Ambele instante au motivat ca termenul de tagada a paternitatii de care putea sa se foloseasca reclamantul era de 3 ani de data nasterii copilului, ceea ce in opinia reclamantului este gresit deoarece termenul legal de tagada a paternitatii la data nasterii copilului era de 6 luni iar legea civila nu retroactiveaza.
     In conditiile in care nu se poate sa-ti dai seama cu propriile simturi ca este imposibil a fi tatal copilului in termenul de 6 luni de la nasterea acestuia si nu-ti spune nimeni acest lucru, inseamna sa fii decazut definitiv si irevocabil din dreptul de a mai tagadui paternitatea, ceea ce incalca grav atat drepturile procesuale ale persoanei privind accesul la un tribunal cat si interesul superior al copilului de a-si stabili adevarata filiatie.
     Arata recurentul reclamant ca, in doctrina comunista, termenul de tagada a paternitatii de luni de la nasterea copilului a fost fundamentat pe conceptul ca „orice copil trebuie sa aiba un tata” fara sa se tina seama de interesul superior al copilului de a-si stabili adevarata filiatie, si de accesul reclamantului la un tribunal care ar trebui sa primeze in orice sistem de drept.
     Cu toate acestea au existat nenumarate cauze in care, instantele de judecata s-au aplecat cu celeritate asupra fiecarui caz in parte si au admis actiuni in tagada paternitatii promovate in afara termenului legal de 6 luni dand apreciere circumstantelor concrete ale cauzei si imprejurarilor care l-au pus in imposibilitate pe tatal copilului de a tagadui paternitatea in termenul legal de 6 luni de la nasterea copilului.
     Arata recurentul ca solutiile instantelor de judecata fundamentate pe o practica unitara au fost unanima in aprecierea ca termenul de tagada a paternitatii (fie de 6 luni fie de 3 ani) incepe sa curga fie la data la care reclamantul a aflat ca este cu neputinta sa fie tatal copilului, dand apreciere faptul ca de la acel moment se naste interesul acestuia de a tagadui paternitatea.
     Dupa aderarea Romaniei la Uniunea Europeana si alinierea legislatiei interne cu cea europeana, termenul de 6 luni s-a marit la 3 ani - calculat de la nasterea copilului - legiuitorul apreciindu-l ca un termen rezonabil inlauntrul caruia tatal copilului sa-si dea seama daca este cu putinta sa fie tatal copilului, intelegand astfel sa dea o mai mica eficienta prezumtiei relative cu sotul mamei este tatal copilului.
     In lumina acestor noi reglementari (respectiv ca termenul de 3 ani curge in favoarea reclamantului de la data la care a aflat ca este imposibil sa fie tatal copilului), cererea reclamantului este pe deplin justificata, iar dreptul material la actiune nu este prescris, interesul tatalui de il tagadui paternitatea, unindu-se cu  interesul fiului de a-si stabili corect filiatia.
     Pentru toate motivele aratate mai sus, solicita recurentul-reclamant, admiterea recursului, casarea ambelor hotarari si trimiterea cauzei spre rejudecare.
     La data de 19.07.2011 prin serviciul registratura,intimatul parat a depus intampinare prin care solicita respingerea recursului formulat, mentinerea sentintei pronuntata de Judecatoria Sectorului 4 si a deciziei civile nr. pronuntata de Tribunalul Bucuresti, ca fiind legale si temeinice.
     Considera ca in mod corect, instanta de fond a admis exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, intrucat, asa cum a rezultat din actele depuse la dosar paratul M.C. s-a nascut in timpul casatoriei la 11.11.1988, astfel ca in aceste conditii a devenit incidenta prezumtia de paternitate instituita de art. 53 Codul Familiei, in sensul ca se prezuma ca sotul mamei este tatal copilului. Aceasta prezumtie poate fi rasturnata in termen de 3 ani de la data nasterii copilului, data pana la care apelantul M.M.R. nu a formulat actiune in tagaduirea paternitatii.
     Arata intimatul parat referitor la opinia reclamantului - recurent M.M.R., ca termenul de 3 ani, inlauntru caruia poate utiliza cu succes actiunea in tagaduirea paternitatii curge din momentul cand tatal copilului a aflat ca este cu neputinta sa fie tatal acestuia, este total falsa. Codul familiei este explicit in aceea ce priveste acest aspect, formularea fiind una neechivoca.
     Daca reclamantul , de la nasterea copilului (1988) si pana in anul 1996 cand s-a pronuntat divortul, ar fi avut o banuiala ca nu este tatal copilului, asa cum a precizat in motivele de recurs, cu atat mai mult ca ar fi trebuit sa utilizeze actiunea in tagaduirea paternitatii. Afirmatia sa, ca in 2008 a aflat cu certitudine ca nu este tatal copilului este o afirmatie mincinoasa, fara vreo dovada de vreun fel, este o batjocora la adresa mamei paratului si un atac la onoarea, fidelitatea si probitatea morala a sa, total nejustificata in conditiile in care dupa cum reiese din actiunea de divort admisa in 1996, casatoria s-a desfacut din culpa exclusiva a sotului.
     In ceea ce priveste afirmatiile reclamantului ca termenul de 3 ani este nelegal, sau ca ar trebui sa curga din alt moment, preferabil cand doreste acesta, este total ridicola. Curtea Constitutionala a hotarat deja asupra aspectelor de constitutionalitate ale art. 55 Codul Familiei, stabilind ca nu aduce atingere vreunui principiu consacrat in Dreptul roman sau de CEDO, ca urmare a si respins exceptia de neconstitutionalitate a art. 55 Codul Familiei, invocata de reclamantul M.M.R. in apel.
     Nu s-au administrat inscrisuri noi in recurs, conform art. 305 C.proc.civ..
     Examinand sentinta recurata si actele dosarului prin prisma criticilor de recurs formulate in cauza, critici care se incadreaza in motivul prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., Curtea constata ca recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse in continuare.
     Avand in vedere in prealabil critica de nelegalitate a hotararii recurate vizand aplicarea gresita a unei legi noi, intrucat determinarea legii aplicabile raportului juridic dedus judecatii reprezinta un aspect esential in analiza legalitatii si temeiniciei hotararii recurate, Curtea retine ca in mod corect instantele de fond au stabilit ca norma incidenta in cauza de fata in raport de care trebuie verificata implinirea termenului de prescriptie extinctiva ca o conditie de exercitare a actiunii in tagada paternitatii este art. 55 din Codul Familiei in reglementarea de la data depunerii cererii, 20.02.2008 (astfel cum acesta a fost modificat prin Legea 288/2007, art. I pct.3), conform caruia "actiunea in tagaduirea paternitatii se prescrie in termen de 3 ani de la data nasterii copilului. Pentru sotul mamei, termenul curge de la data la care a luat la cunostinta de nasterea copilului".
     Or, la data promovarii prezentei actiuni termenul prescriptiei extinctive era deja implinit, imprejurare ce exclude de la aplicare alte dispozitii legale mai favorabile care au intervenit in aceasta materie.
     Privitor la nerespectarea de catre tribunal prin sentinta atacata a principiului consacrat de art. 15 alin.2 din Constitutia Romaniei, Curtea apreciaza necesar sa mai remarce cu privire la aspectul legii incidente in speta ca si Curtea Constitutionala a statuat constant in jurisprudenta sa relevanta ca „o lege nu este retroactiva atunci cand modifica pentru viitor o stare de drept nascuta anterior, si nici atunci cand suprima producerea in viitor a efectelor unor situatii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca in aceste cazuri legea noua nu face altceva decat sa reglementeze modul de actiune in timpul urmator intrarii ei in vigoare, adica in domeniul propriu de reglementare”.
     In ceea ce priveste sustinerile recurentului ca interpretarea si implicit, aplicarea legii in cauza de fata in modalitatea realizata de prima instanta echivaleaza cu o ingradire a accesului liber la justitie si la un proces echitabil, drept recunoscut de art.6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, dar si de dispozitiile art.21 din Constitutia Romaniei revizuita, Curtea le considera neintemeiate pentru argumentele ce succed.
      Romania ca membra a Consiliului Europei, ratificand Conventia Europeana a Drepturilor Omului, este tinuta de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, intrucat in baza art. 11 alin. 1 si art. 20 pct. 2 din Constitutia Romaniei, revizuita in anul 2003, C.E.D.O. a devenit izvor de drept intern obligatoriu si prioritar. Prin urmare, mecanismul constitutional descris de legiuitorul roman incorporeaza textul Conventiei in dreptul intern, conferindu-i totodata o forta juridica superioara legilor si permitand aplicarea sa directa de catre instantele interne.
     In jurisprudenta sa Curtea Europeana a statuat ca art. 6 alin. 1 din Conventie garanteaza tuturor persoanelor dreptul ca o instanta sa analizeze orice contestatie legata de drepturi si obligatii cu caracter civil (Golder impotriva Regatului Unit, Hotararea din 21 februarie 1975) si ca nivelul de acces asigurat de legislatia nationala este suficient pentru a-i asigura persoanei "dreptul la o instanta", tinand cont de principiul de preeminenta a dreptului intr-o societate democratica (F.E. impotriva Frantei, Hotararea din 30 octombrie 1998 sau Hotararea din cauza Yagtzilar si altii impotriva Greciei, 41.727/98).
     De asemenea, in mod constant s-a statuat ca dreptul de acces la justitie nu este absolut, putand permite restrictii admise implicit, intrucat, prin chiar natura sa, este reglementat de catre stat. Pe de alta parte, chiar daca statele se bucura de o anumita marja de apreciere, restrictiile aplicate nu pot limita accesul persoanei intr-o asemenea maniera sau pana intr-acolo incat dreptul sa fie atins in insasi substanta sa. In plus, aceste restrictii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Conventie decat daca urmaresc un scop legitim si daca exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul vizat.
     Avand in vedere aceste aspecte relevante din jurisprudenta C.E.D.O., Curtea retine ca in prezenta cauza, in cursul judecarii apelului a fost sesizata Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate ridicata de reclamant referitoare la prevederile art. 55 din Codul Familiei astfel cum acesta a fost modificat prin art.I pct.3 din Legea 288/2007, prin raportare la art. 16 si 21 din Constitutie.
     Prin decizia nr. 1033/14.09.2010 Curtea Constitutionala s-a pronuntat in sensul respingerii exceptiei de neconstitutionalitate, decizia fiind, conform Constitutiei, definitiva si general obligatorie.
     Analizand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea Constitutionala a constatat, in acord cu jurisprudenta anterioara, ca prin textul legal criticat legiuitorul a inlaturat o situatie de inegalitate intre titularii dreptului la actiunea in tagada paternitatii, prin stabilirea aceluiasi termen de prescriptie, chiar daca acest termen curge de la date diferite, legiuitorul avand astfel in vedere principiul interesului superior al copilului.
     In privinta sustinerii ca reglementarea atacata este de natura sa restranga accesul la justitie al persoanelor interesate, Curtea Constitutionala a aratat, in esenta, ca liberul acces la justitie permite instituirea unor conditionari, exercitarea sa facandu-se in cadrul legal stabilit de legiuitor, care, prin modificarea legii, a avut in vedere tocmai posibilitatea ca sotul mamei copilului sa ia la cunostinta de nasterea acestuia intr-un termen relativ acceptabil.
     Prin urmare, in cauza de fata Curtea considera, alaturi de instanta de apel,  ca trebuie sa se tina seama de aceasta interpretare a legii in acord cu Constitutia Romaniei si cu dispozitiile Conventiei Europene a Drepturilor Omului data de Curtea Constitutionala prin decizia amintita, retinand in raport de aceasta ca aplicarea de catre instanta de fond a reglementarii speciale incidenta si raportului juridic dedus judecatii nu incalca liberul acces la justitie.
      Intrucat recurentul a sustinut ca instanta de recurs ar trebui sa faca aplicarea directa  a normelor Conventiei, chiar si in ipoteza mai sus-aratata a existentei unei decizii pronuntate de Curtea Constitutionala si a considerentelor retinute de instanta de contencios constitutional, Curtea  apreciaza ca trebuie amintita si hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului in cauza Dumitru Popescu impotriva Romaniei din 26 aprilie 2007, hotarare prin care s-a statuat intre altele ca, in situatia in care Curtea Constitutionala a ajuns la concluzia compatibilitatii legii nationale in cauza cu un articol din Conventie si cu principiile care se degaja din jurisprudenta Curtii in materie, nu se poate retine obligatia instantei de judecata nationale de a mai analiza temeiul de drept ce vizeaza incompatibilitatea legislatiei nationale cu Conventia.
     Astfel, important este ca „un sistem bazat pe suprematia Conventiei si a jurisprudentei aferente acesteia asupra drepturilor nationale este apt sa asigure buna functionare a mecanismului de aparare implementat de Conventie si de protocoalele sale aditionale”, iar „statutul conferit Conventiei in dreptul intern permite instantelor nationale sa inlature – din oficiu sau la cererea partilor – prevederile dreptului intern pe care le considera incompatibile cu Conventia si protocoalele sale aditionale. Curtea Europeana a stabilit ca simplul fapt ca, in speta, instantele „au ales calea sesizarii Curtii Constitutionale – care sa statueze asupra compatibilitatii legii cu dreptul intern, din care Conventia face parte integranta – si ca nu au solutionat ele insele aceasta chestiune, atunci cand le era si lor permis sa o faca, nu ar putea atrage o incalcare a art. 6 din Conventie. Aceasta cu atat mai mult cu cat nici Conventia, in general, nici art. 13, in special, nu impun statelor contractante o maniera determinata de a asigura in dreptul lor intern aplicarea eficienta a prevederilor acestui instrument”.
     Or, in solutionarea prezentului recurs, Curtea apreciaza prin prisma art.51 din Constitutia Romaniei ca in aplicarea legii interne nu poate fi ignorata interpretarea data acesteia de Curtea Constitutionala sub aspectul compatibilitatii sale cu norma constitutionala, inclusiv prin raportare la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constitutie, avand in vedere rolul Curtii Constitutionale de unica autoritate de jurisdictie constitutionala, ce are ca scop garantarea Constitutiei si, implicit, efectele deciziilor sale pronuntate in aceasta materie.
     Referitor la aplicarea directa a art. 8 din CEDO, Curtea constata ca in mod corect tribunalul a stabilit ca prin respingerea actiunii prin admiterea unei exceptii procesuale cu caracter peremptoriu, cum este exceptia prescriptiei dreptului la actiune nu s-a incalcat dreptul la respectarea vietii private si de familie invocat de reclamant.
     In consecinta, in baza art. 312 alin.1 Cod procedura civila, Curtea va respinge recursul ca fiind nefondat, mentinand decizia recurata ca fiind temeinica si legala.