contract de imprumut

Sediul materiei contractului de imprumut se regaseste in prevederile art. 1576 – 1590 Cod civil, prin aceste reglementari nefiind instituita conditia vreunei forme cerute ad validitatem.
  In absenta unei reglementari exprese prin care sa fie instituita o astfel de cerinta de validitate, devine aplicabil principiul consensualismului, principiu potrivit caruia simpla manifestare de vointa este nu numai necesara, ci si suficienta pentru ca actul juridic civil sa ia nastere in mod valabil. Modul de exprimare a consimtamantului fiecarei parti nu are nicio relevanta in ce priveste formarea contractului, adica intalnirea concordanta a vointelor individuale.
Astfel, contractul, in coordonatele sale de negotium iuris, exista din momentul realizarii acordului de vointa, fiind lipsit de relevanta daca acest acord a fost sau nu constatat printr-un inscris.”.

Domeniu – contract de imprumut

(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE – DOSAR NR.1114/299/2012 – DECIZIA CIVILA NR.760/06.052014)



Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei sectorului 1 Bucuresti sub nr.1114/299/12.01.2012, reclamantul M.D. a chemat in judecata pe paratul I.N., solicitand ca prin hotararea ce se va pronunta sa se dispuna: obligarea paratul sa plateasca reclamantului suma de 200.000 lei, suma imprumutata paratului la data de 03.05.20010; obligarea paratului la plata dobanzii legale calculata de la data introducerii prezentei cereri pana la momentul restituirii sumei in integralitate, conform dispozitiilor O.G. nr. 9/2000; cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii, reclamantul a aratat, in esenta, ca a imprumutat la data de 03.05.2010 paratului suma de 200.000 lei, cu obligatia pentru parat de a o restitui in termen de 3 luni, data scadenta fiind data de 03.08.2010.
A precizat reclamantul ca, dorind sa il ajute cu maxima rapiditate, suma imprumutata a achitat-o prin ordin de plata efectuat la data de 03.04.2010, acceptata la plata de banca la data de 03.05.2010, si ca a mentionat pe ordinul de plata ca suma virata reprezinta imprumut pe o perioada de 3 luni.
Dupa implinirea termenului de 3 luni, paratul a refuzat restituirea sumei imprumutate.
In drept, cererea a fost intemeiata pe dispozitiile art. 1576, 1584, 1586 C.civ.
Paratul a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare in judecata ca neintemeiata si obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecata.
In motivare, paratul a aratat ca este nereala afirmatia reclamantului ca la data de 03.05.2010 i-a acordat un imprumut, plata sumei de 200.000 lei reprezentand o datorie pe care reclamantul o avea fata de parat. Reclamantul nu dovedeste existenta contractului de imprumut, fiind necesar a se proba atat acordul de vointa al partilor, cat si faptul material al predarii sumei de bani, iar dovada acordului de vointa este supusa regulilor prevazute de art. 1191 C.civ. In cauza, nu exista un inscris sub semnatura privata prin care sa se fi obligat la restituirea sumei pretinse sau sa fi acceptat acea suma cu titlu de imprumut.
Paratul a mai invocat si dispozitiile art. 1180 C.civ., referitoare la formula bun si aprobat.
Totodata, a precizat ca ordinul de plata de care se prevaleaza reclamantul nu este nici macar un inceput de dovada scrisa, in conditiile art. 1197 Cod civil, avand in vedere ca acesta nu emana de la parat.
Prin sentinta civila nr.24198/17.12.2012, a fost admisa  actiunea astfel formulata; a fost obligat  paratul sa plateasca reclamantului suma de 200.000 lei reprezentand imprumut acordat de reclamant paratului la data de 03.05.2010, si dobanda penalizatoare ce urmeaza a se calcula asupra obligatiei principale de la data introducerii cererii de chemare in judecata, respectiv data de 12.01.2012, pana la data stingerii obligatiei principale; a fost obligat paratul sa plateasca reclamantului suma de 5653,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecata; a fost respinsa cererea paratului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecata, ca neintemeiata.
Pentru a dispune astfel, instanta a retinut in esenta ca:
La data de 03.05.2010, din dispozitia reclamantului data catre „….” BANK BUCURESTI, s-a transferat in contul paratului suma de 200.000 lei, pe ordinul de plata intocmit de reclamant fiind trecut la rubrica ?reprezentand? mentiunea ?imprumut 3 luni?.
Din inscrisul depus de parat la data de 03.12.20012, avizat de banca „…..” SA, a  rezultat ca, la data de 03.05.2010, contul bancar 9456234500 a fost creditat cu suma de 199.990 lei.
Contractul de imprumut este un contract real, pentru incheierea valabila a acestuia fiind necesar existenta acordului de vointa al partilor si faptul material al remiterii bunului obiect al contractului, respectiv a sumei de bani,.
Distinct de existenta conventiei dintre parti ca negotium, proba contractului se face in conditiile art.1191 s.u. C.pr.civ., prin inscris ad probationem, autentic sau sub semnatura privata, iar in situatia de exceptie a existentei intre partile contractului a unor raporturi de prietenie regula probatiunii prin inscris sub semnatura privata este inlaturata, fiind permis a se face proba conventiei partilor prin orice mijloc de proba ce face demn de crezare faptul pretins.
Ca atare, analiza trebuie sa distinga intre contractul de imprumut valabil incheiat ca negotium, si proba in materia contractului de imprumut.
Astfel, in ce priveste proba contractului de imprumut, din raspunsul la interogatoriul al reclamantului coroborat cu inscrisurile - planse fotografice depuse la dosar s-a retinut existenta relatiei de prietenie intre reclamant si paratul din prezenta cauza. Reclamantul si paratul s-au aflat la diferite evenimente impreuna, intr-un cadru neprotocolar, la diferite petreceri sau intalniri, iar din atitudinea partilor surprinse in fotografii, si tinuta fiecaruia a rezultat ca nu se aflau la intalniri de afaceri, ci la aniversari, vacante, alte petreceri, facand credinta instantei pe relatia de prietenie dintre parti.
Coroborat cu plansele fotografice, au fost avute in vedere declaratiile martorilor.
In privinta negarii paratului cuprinsa in raspunsul la interogatoriu, cu privire la existenta unei relatii de prietenie intre partile din prezenta cauza, a apreciat instanta ca nu a avut valoare probatorie, reclamantul fiind tinut a proba cu alte mijloace de proba existenta relatiei de prietenie, proba facuta in cauza cu plansele fotografice, ce s-a coroborat cu declaratia martorului S.M.
In aceste conditii, s-a retinut ca devin aplicabile dispozitiile art.1191 alin. 1 C.pr.civ., proba contractului de imprumut putand fi facuta cu orice mijloc de proba
Astfel, instanta a retinut ca inscrisul aflat la fila 5 dosar face proba pe faptul material al predarii bunului obiect al contractului de imprumut si prin imprejurarea ca operatiunea bancara a fost certificata de banca la care paratul are deschis cont bancar, unita cu recunoasterea paratului pe faptul primirii sumei de bani; instanta a retinut ca in cauza exista un inceput de dovada scrisa asimilat inscrisului emanat de la parat.
Chiar daca ordinul de plata nu a fost intocmit de parat, fata de natura tranzactiilor bancare, instanta a asimilat pe cale de prezumtie inscrisul de la fila 5 si inscrisul de la fila 122 dosar cu un inceput de dovada scrisa.
Paratul a recunoscut primirea sumei de bani de la reclamant, dar pe calea unei marturisiri calificate a dat alta natura juridica operatiunii juridice a platii efectuata de reclamant, respectiv a aratat ca a reprezentat restituirea unui imprumut acordat reclamantului. Aceasta afirmatie din cuprinsul marturisirii calificate a fost supusa regulii probatiunii, dar paratul nu a produs aceasta proba.
S-a mai retinut ca inscrisul de la fila 5, pe langa natura de inceput de dovada scrisa in a proba contractul de imprumut, a avut si natura unei oferte de a contracta; reclamantul a indicat expres in ordinul de plata natura platii sumei, aceea de contract de imprumut pe termen contractual de 3 luni. In acelasi moment al emiterii ofertei de a contracta, reclamantul a executat si obligatia de a preda bunul obiect al contractului, fapt probat cu inscrisul de la fila 5 dosar, astfel ca, pe calea uzantei sau obiceiului, tacerea paratului a valorat acceptarea ofertei reclamantului.
Instanta nu a retinut apararea paratului potrivit careia ordinul de plata de la fila 5 nu a putut avea nici macar natura unui inceput de dovada scrisa deoarece nu a emanat de la parat, aceasta pentru ca, prin natura tranzactiilor, beneficiarul platii nu a intocmit nici un inscris, dar cu toate acestea operatiunile bancare efectuate in contul sau i-au fost opozabile. Actul juridic de la fila 5 a fost emis de reclamant si a intrat in circuitul civil producand efecte juridice ce au constat in debitarea contului reclamantului si alimentarea contului paratului, care nu a contestat incasarea sumei de 200.000 lei. Inscrisul de la fila 5 a avut sub aspect probatoriu natura unui inscris sub semnatura privata ce a emanat de la reclamant, iar din punct de vedere al dreptului material, in lipsa altor probe, a avut natura juridica a unei oferte de a contracta, de a incheia un contract de imprumut.
Desi tacerea nu a valorat acceptare, in prezentul caz, in care reclamantul a emis oferta si a si efectuat transferul sumei de bani, a rezultat implicit ca, prin natura operatiunii bancare, pe cale de uzanta, tacerea paratului a avut natura unei acceptari, paratul nefacand dovada refuzului de a accepta oferta reclamantului, si nici dovada restituirii sumei incasate pentru cazul in care nu ar fi inteles a accepta oferta de imprumut a reclamantului.
Apararea paratului potrivit careia plata a avut natura restituirii unei sume imprumutate de reclamant de la parat a avut natura unei simple afirmatii, nefiind facute probe pe existenta acestei obligatii a reclamantului de plata catre parat a sumei de 200.000 lei cu alt titlu, nefiind depus inscrisul ad probationem al contractului de imprumut intre parat in calitate de imprumutator si reclamant in calitate de imprumutat.
Pentru aceste motive, a fost admis cererea de chemare in judecata. In ce priveste capatul de cerere avand ca obiect obligarea paratului la plata dobanzii, instanta a retinut incidenta prevederilor art. 1088 C.civ. si  art. 2 din OG nr. 13/2011.
Fata de dispozitiile art. 129 alin. 6 C.pr.civ., s-a retinut ca, prin introducerea cererii de chemare in judecata, s-a realizat punerea in intarziere a paratului, in acceptiunea art. 1088 alin. 2 C.pr.civ.
In temeiul art. 274 C.pr.civ., a fost obligat paratul sa plateasca reclamantului suma de 5653,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Fata de solutia data cererii de chemare in judecata, a respins cererea paratului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecata ca neintemeiata.
Impotriva acestei sentinte, a  formulat apel paratul I.N.
In motivarea apelului s-a sustinut in esenta ca:
In ce priveste raspunsul reclamantului la interogatoriu, instanta de fond a incalcat unul din caracterele esentiale ale marturisirii, respectiv acela ca  a fost un mijloc de proba impotriva autorului, ei si in favoarea adversarului. A spune ca afirmatia reclamantului din cererea de chemare in judecata a fost dovedita prin afirmatia reclamantului din raspunsul la interogatoriu a fost absurd.
In ceea ce priveste plansele fotografice depuse de parat, s-a sustinut ca acestea nu au fost reglementate de Codul de procedura civila din 1865, aplicabil prezentului litigiu. De asemenea, nu a fost corecta nici asimilarea acestora inscrisurilor, deoarece le-a lipsit  elementul esential al inscrisurilor, respectiv semnatura partilor. Legea a reglementat conditiile de admisibilitate a inscrisurilor ca mijloc de proba: formula bun si aprobat, data certa, multiplul exemplar, incheierea de autentificare, etc. Nicio astfel de formalitate nu a fost indeplinita in cazul fotografiilor, astfel ca asimilarea lor inscrisurilor a fost profund gresita.
In ceea ce priveste declaratia martorului propus de reclamant, instanta de fond a omis a avea in vedere ca martorul a fost in serviciul reclamantului, si ca a ocupat aceasta functie de la 01.07.2010 la doua luni dupa data la care reclamantul a virat paratului suma solicitata a fi restituita.
Prin urmare, reclamantul nu a dovedit imposibilitatea morala de preconstituire a inscrisului constatator al contractului de imprumut.
S-a mai sustinut ca ordinul de plata invocat de catre reclamant nu a reprezentat un inceput de dovada scrisa.
 In sensul prevederilor Codului civil 1864, aplicabil in speta, conditia sine qua non a unui inceput de dovada scrisa a fost existenta unei scrieri, provenite de la partea caruia ii este opus actul. Atat din redactarea normei cat si din caracterul ei de exceptie de la regula, s-a dedus ca este o norma imperativa, astfel ca instantei de fond nu i-a fost  permis sa omita conditia enuntata si sa deduca, pe calea unei prezumtii, existenta unui inceput de dovada scrisa.
Chiar daca s-ar admite ca ordinul de plata a fost un inceput de dovada scrisa, aceasta nu a fost un mijloc de proba in sine, ci a reprezentat  doar o exceptie de la regula inadmisibilitatii probei testimoniale, un caz in care aceasta a fost admisibila, deci proba contractului de imprumut trebuia facuta cu martori. Or, reclamantul nu a dovedit existenta contractului de imprumut cu martori, astfel ca pretentia sa de restituirea sumei de bani a fost – in opinia apelantului - neintemeiata.
In ceea ce priveste consideratiile instantei de fond cu privire la „oferta de a contracta", s-a sustinut ca, potrivit dispozitiilor art. 129 din Codul de procedura civila, judecatorul era obligat sa puna in discutia partilor o motivare in drept pe care o considera incidenta in speta, dar pe care partile nu au invocat-o. or, instanta de fond a expus insa acest argument in considerentele hotararii, fara a-l supune dezbaterii partilor.
 Considera apelantul ca acest argument este gresit. Contractul de imprumut, fiind un contract real,  a luat nastere numai dupa acordul de vointa si remiterea materiala a bunului imprumutat. In aceasta materie, doar realizarea acordului de vointa, fara remiterea materiala, a valorat doar ca promisiune de a contracta, insa aceasta a  reprezentat  un act juridic in sine, si a fost  supusa acelorasi restrictii de ordin probator ca si contractul de imprumut. Prin urmare, si presupusa oferta de a contracta trebuia dovedita prin inscris sau, in ipoteza retinerii unei imposibilitati morale de incheiere a unui inscris, prin martori. Aceste dovezi nu au fost facute.
In ceea ce priveste argumentul tacerii paratului care ar valora acceptare, potrivit „uzantei si obiceiului", a sustinut apelantul ca acesta a fost de neinteles. A fost imposibil de sustinut ca a existat un obicei ca prietenii sa-si vireze sume importante de bani in cont, fara o intelegere prealabila, cu intentia ca aceste viramente sa reprezinte contracte de imprumut, daca primitorul banilor nu ii returneaza.
In drept, au fost invocate dispozitiile art. 282 si urm. din Codul de procedura.
Intimatul reclamant  a formulat intampinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civila nr.1120/A/18.11.2013, Tribunalul Bucuresti - Sectia a III-a Civila a respins apelul astfel formulat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat ca, prin  notele de sedinta depuse la dosarul cauzei la 25.06.2012, in fata instantei de fond, intimatul-reclamant a invocat imposibilitatea morala de preconstituire a inscrisului  constatator al  conventiei incheiate cu apelantul-parat, invocand relatia de prietenie.
Instanta de fond a incuviintat  pentru intimatul-reclamant proba cu martori, interogatoriul paratului  si inscrisuri, iar pentru  apelantul-parat, proba cu martori si interogatoriul reclamantului, in vederea dovedirii relatiei de prietenie.
Asa cum reiese din cuprinsul notelor scrise mentionate, intimatul-reclamant s-a limitat la a invoca relatia de prietenie dintre el si partea adversa. Or, nu este suficient pentru  dovedirea imposibilitatii morale de preconstituire a unui inscris sa fie doar invocata  relatia de prietenie intre parti, ci trebuie aratate si dovedite elementele care duc la concluzia ca relatia de prietenie este atat de stransa, bazata pe o incredere profunda intre parti, incat incheierea actului nu parea necesara la acel moment.
Or, pe de o parte, intimatul-reclamant nu arata cat de stransa era relatia de prietenie cu apelantul-intimat, iar pe de alta parte, din probele administrate in cauza pe acest aspect, nu a rezultat decat ca acestia erau intr-adevar prieteni, fara a se dovedi increderea pe care acestia o aveau unul in celalalt. Simpla petrecere a timpului liber impreuna nu conduce la concluzia imposibilitatii morale de preconstituire a inscrisurilor.
In plus, chiar intimatul-reclamant a afirmat, prin notele scrise, ca anterior mai incheiase contracte de imprumut cu apelantul-parat prin inscris sub semnatura privata, ceea ce conduce la concluzia  ca, desi era prieten, aceasta prietenie nu  se baza pe incredere deplina, ceea ce demonstreaza ca in speta nu exista o imposibilitate morala de preconstituire.
Asadar, pe acest aspect, s-a constatat ca sustinerile apelantului-parat sunt corecte, asa incat nu se impune a se analiza celelalte critici  referitoare la nedovedirea imposibilitatii morale de preconstituire a inscrisului. 
In ceea ce priveste ordinul de plata invocat de intimatul-reclamant, acesta nu indeplineste conditiile unui inceput de dovada scrisa asa cum impune art.1197 C.civ., intrucat inscrisul nu provine de la apelantul-parat.
Cu toate acestea, chiar daca intimatul-reclamant nu a reusit sa dovedeasca imposibilitatea morala de preconstituire a inscrisului, precum si fata de faptul ca ordinul de plata nu reprezinta un inceput de dovada scrisa, cererea sa de chemare in judecata este intemeiata.
Acesta intrucat, asa cum corect a retinut prima instanta, inscrisul reprezentat de ordinul de plata are natura unei oferte  de a contracta. Din acest inscris reiese ca  intimatul a indicat  obiectul ofertei - imprumut, cuantumul sumei imprumutate, cat si beneficiarul platii, apelantul-parat. Insa nu tacerea apelantului este reprezentata de  acceptarea ofertei, ci faptul ridicarii  sumei de la banca, asa cum rezulta din inscrisul reprezentat de extrasul de cont . Astfel, ridicarea sumei al carui beneficiar era apelantul,  potrivit ordinului de plata, fara a obiecta asupra scopului pentru care aceasta  suma de bani a fost virata, constituie acceptarea ofertei intimatului-reclamant. Contractul de imprumut  a luat nastere la momentul la care  vointa intimatului a intalnit vointa apelantul,  adica  in momentul in care apelantul a incasat suma de bani, fiind asadar remisa suma de bani . 
Din cuprinsul motivelor de fapt prezentate in cuprinsul cererii de chemare in judecata, si din inscrisurile atasate cererii reiese aceasta situatie de fapt, asa incat apelantul nu poate sustine  ca instanta de fond a  incalcat  dispozitiile art. 129 C.p.c.
In consecinta, s-a retinut caracterul nefondat al apelului.
Tribunalul a apreciat ca fiind nefondata cererea intimatului de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecata, intrucat nu au fost atasate dovezi cu privire la efectuarea unor astfel de cheltuieli.
Impotriva acestei decizii a formulat recurs paratul apelant.
In motivarea recursului, dupa expunerea unui istoric al cauzei, recurentul arata in esenta ca:
Decizia recurata a fost pronuntata cu interpretarea si aplicarea gresita a dispozitiilor art.129 C.pr.civ, cu incalcarea principiului disponibilitatii si a principiului contradictorialitatii.
In cauza, reclamantul a solicitat prin actiune obligarea paratului la plata sumei de 200.000 lei, cu dobanda aferenta, sustinand ca intre parti a existat o conventie de imprumut, in baza careia, prin ordin de plata, a virat in contul paratului suma mentionata.
De asemenea, a sustinut ca nu exista un inscris care sa consfinteasca aceasta conventie, invocand imposibilitatea morala de preconstituire a unui act, si faptul ca exista un ordin de plata, ce reprezinta inceput de dovada scrisa.
Depasind limitele judecatii stabilite de reclamant prin actiune, instanta de fond si cea de apel au retinut temeinicia cererii acestuia prin calificarea ordinului de plata ca fiind oferta de a contracta, sustinere ce nu fusese facuta de reclamant in actiune, si nici pusa din oficiu in discutia partilor, astfel ca asupra acesteia paratul recurent nu a putut formula aparari.
O astfel de solutionare a cauzei incalca – in opinia recurentului - toate cele trei principii mai sus mentionate, iar vatamarea ce ii este produsa in acest mod nu poate fi inlaturata decat prin inlaturarea tuturor considerentelor ce exced cauzei.
Se mai arata ca instanta era tinuta in solutionarea cauzei de motivele de fapt invocate de reclamant prin actiune, iar printre acestea nu se regasesc nici un fel de referiri la incheierea unui contract intre parti absente, prin oferta si acceptare, cum in mod eronat a apreciat instanta de apel.
O alta critica sustinuta de recurent este aceea ca, pe fond, decizia instantei de apel a fost pronuntata cu interpretarea si aplicarea gresita a legii, respectiv a dispozitiilor care reglementeaza incheierea contractelor intre absenti.
Instanta de apel a retinut ca ordinul de plata invocat de intimatul reclamant este o oferta de a contracta deoarece, in cuprinsul acestui act au fost mentionate de reclamant obiectul ofertei - imprumut, cuantumul sumei imprumutate, cat si beneficiarul platii, apelantul parat, iar acceptarea ofertei rezulta din ridicarea de catre parat a sumei de bani de la banca.
In legislatia anterioara (aplicabila in cauza, conform art. 5 din noul cod civil), contractul intre absenti se considera incheiat prin oferta si acceptare, in momentul in care raspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent daca acesta a luat sau nu cunostinta de acest raspuns - teoria receptiei.
Pentru incheierea valabila a unui astfel de contract este necesar ca oferta si acceptarea sa imbrace forma ceruta de lege pentru valabilitatea conventiei respective, si mai ales realizarea acordului de vointa al partilor asupra clauzelor contractului.
In conditiile in care reclamantul invoca prin actiune un contract de imprumut incheiat pentru o suma ce depaseste cu mult suma de 250 lei prevazuta de art.1191 C.civ., in mod corect instantele anterioare au apreciat ca proba unui astfel de act nu poate fi facuta decat prin inscris, cu exceptia cazurilor expres prevazute in lege (imposibilitatea morala de preconstituire unui inscris, si existenta unui inceput de dovada scrisa).
Instanta de apel a retinut, cu putere de lucru judecat, ca nu s-a dovedit in cauza imposibilitatea morala de preconstituire a unui inscris, dar si faptul ca ordinul de plata nu poate fi considerat inceput de dovada scrisa, situatie in care instanta nu putea retine legal nici faptul ca acest ordin a reprezentat o oferta de imprumut.
In ipoteza in care instanta de recurs ar trece peste aceste aparari, si ar aprecia ca ordinul de plata reprezinta o oferta de a contracta, recurentul parat solicita ca instanta sa constate ca nu exista in cauza un inscris care sa emane de la acesta, prin care sa fi acceptat oferta reclamantului, si mai ales conditiile impuse de acesta.
In cazul unui contract intre absenti, aceasta incheiere presupune, conform teoriei mai sus mentionate intalnirea, pe deplin concordanta, sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu acceptarea acelei oferte.
Tacerea nu poate valora acceptare, cum in mod corect a retinut si instanta de apel, iar faptul ca recurentul parat a incasat suma de bani nu dovedeste decat remiterea materiala a unei sume de bani, pe care reclamantul i-o datora, astfel cum a aratat si in intampinare, dar in nici un caz nu poate dovedi acordul sau de vointa in a contracta un imprumut de la acesta, restituibil in termenul convenit unilateral.
Nu se poate dispune obligarea paratului la plata unei sume ca cea mentionata de reclamant in actiune, in lipsa unui inscris concludent care sa dovedeasca acordul de vointa al partilor cu privire la imprumutarea si restituirea acestei sume intr-un termen stabilit de comun acord, doar pe baza sustinerilor reclamantului si a depozitiei subiective a unui martor, care ii este subordonat si a fost angajat de acesta la 2 luni dupa incheierea pretinsei conventii.
In drept, au fost invocate dispozitiile art.304 pct.5 si 9 C.proc.civ.
Recurs legal timbrat.
Intimatul reclamant a formulat intampinare, solicitand respingerea recursului ca nefondat, pentru urmatoarele considerente:
Din textul art.129 alin.4 reiese ca judecatorul „este in drept", deci are posibilitatea, si nu obligatia de a cere explicatii sau sa puna in discutie imprejurari de fapt ori de drept.
Prin urmare, numai in cazul in cazul in care judecatorul considera ca este nevoie de lamuriri sau dezbateri pentru a putea sa apreciere asupra situatiei de fapt sau de drept va pune in dezbatere anumite aspecte de fapt sau de drept.
De altfel, partile trebuie sa faca diligentele de a formula cereri si de a pune in discutie aspectele de fapt si de drept sau de a-si face aparari.
In ce priveste critica prin care se sustine incalcarea principiului disponibilitatii, intimatul sustine caracterul neintemeiat al acesteia, pentru urmatoarele argumente:
Prin cererea de chemare in judecata, intimatul-reclamant a solicitat: obligarea paratului la restituirea sumei de 200.000 lei, suna pe care i-am imprumutat-o acestuia la data de 3.05.2010; obligarea paratului la plata dobanzii legale, calculata de la data introducerii cererii pana la momentul restituirii sumei in integralitate; obligarea cheltuielilor de judecata."
Instanta a retinut ca ordinul de plata, din punct de vedere al dreptului material, are natura unei oferte de a contracta, de a incheia un contract de imprumut.
Astfel, instanta de fond s-a pronuntat strict asupra cererii de chemare in judecata, asa cum a fost formulata.
Impotriva acestei solutii recurentul-parat a formulat apel, formuland printre alte si critici privind consideratiile instantei de fond cu privire la „oferta de a contracta".
Instanta de apel a mentinut solutia pronuntata de instanta de fond.
Avand in vedere faptul ca recurentul-parat a invocat, prin apelul formulat, critici privind calificarea ordinului de plata, si a formulat concluzii privind aceasta calificare data de prima instanta, nu poate sustine ca instanta de apel nu a pus in discutie acest aspect si ca nu a putut formula aparari,si prin urmare nu a fost respectat principiul contradictorialitatii.
Instanta de apel a mentinut solutia primei instantei retinand ca ordinul de plata are natura unei oferte de a contracta, iar contractul de imprumut a luat nastere la momentul la care vointa intimatului a intalnit vointa apelantului, adica in momentul in care apelantul a incasat suma de bani.
In privinta sustinerilor formulate de recurent prin cel de-al doilea motiv de recurs, se arata ca, din respectivele sustineri reiese faptul ca nu se contesta primirea sumei de bani, ci ca aceasta reprezenta o datorie pe care intimatul op avea fata de recurent; insa, faptul ca suma de bani incasata reprezinta o datorie a intimatului nu este sustinuta de nicio dovada. Mai mult decat atat, daca aceasta suma de bani ar fi fost o datorie nu ar fi acceptat incasarea acestei sume cu titlul de imprumut.
Din ordinul de plata reiese ca a fost indicat obiectul ofertei-imprumut, cuantumul sumei imprumutate, cat si beneficiarul platii.
Recurentul/beneficiarul a acceptat oferta de imprumut prin ridicarea sumei de bani de la banca fara nicio obiectiune potrivit extrasului de cont.
Avand in vedere aceste considerente, precum si dispozitiile art. 274 C.pr.civ., intimatul solicita respingerea recursului ca nefondat, mentinerea Deciziei recurate, si obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecata.
Nu au fost administrate probe noi in recurs.
Analizand recursul in raport de actele si lucrarile dosarului, de criticile formulate si de limitele stabilite prin dispozitiile art. 304 C.pr.civ., Curtea retine urmatoarele:
Premergator analizarii criticilor dezvoltate prin motivele de recurs, pentru a se putea respecta exigentele impuse controlului judiciar ce poate fi realizat de instanta de recurs, Curtea apreciaza util a sublinia caracteristicile acestei cai de atac, caracteristici derivate din natura extraordinara a acesteia.
Sub acest aspect, Curtea constata ca, potrivit dispozitiilor art. 299 alin. 1 C.pr.civ.,  obiect al recursului il constituie hotararea instantei de apel, iar analiza ce se poate realiza de instanta de control judiciar este limitata – conform dispozitiilor art. 304 partea introductiva din C.pr.civ. - la aspecte care intereseaza legalitatea deciziei recurate.
Instanta de apel, pastrand solutia primei instante, a analizat legalitatea si temeinicia hotararii apelate corespunzator limitelor devolutiunii determinate (potrivit art. 295 alin. 1 C.pr.civ.) prin criticile formulate de apelantul parat.
Curtea noteaza ca pretentia dedusa judecatii prin actiunea exercitata de reclamant a fost aceea ca reclamantul este indreptatit la restituirea sumei de 200.000 lei  din partea paratului, ca urmare a faptului ca a remis acestuia din urma suma respectiva, cu titlu de imprumut acordat pentru o perioada de 3 luni.
Pretentia astfel formulata de reclamantul intimat a fost pusa in dezbaterea partilor, dupa ce cererea de chemare in judecata a fost comunicata paratului apelant, paratul formuland aparari si administrand probe in sustinerea lor, pe parcursul procesului.
Prima instanta, analizand pretentiile reclamantului a retinut, pe de o parte, imposibilitatea morala a preconstituirii unui inscris constatator al conventiei de imprumut, iar pe de alta parte imprejurarea ca ordinul de plata intocmit de reclamant are valoare juridica de oferta de a contracta.
In aceste conditii, tinand seama de faptul ca reclamantul a invocat in mod explicit ordinul de plata (pentru suma a carei restituire a solicitat-o)  ca fundament al pretentiei de restituire deduse judecatii, dar si de imprejurarea ca judecata realizata in apel este una care devolueaza asupra fondului pricinii, iar recurentul - apelant insusi a dezvoltat (prin motivele de apel) critici referitoare la calificarea juridica astfel data ordinului de plata de catre prima instanta, Curtea apreciaza ca este lipsita de temei sustinerea recurentului in sensul ca, in fata instantei de apel, nu ar fi fost cunoscut partilor faptul ca judecata poarta asupra aspectelor referitoare la calificarea ordinului de plata ca oferta de a contracta, si ca, pentru acest motiv, decizia recurata ar fi fost pronuntata cu incalcarea principiului disponibilitatii, a principiului contradictorialitatii, si respectiv a rolului activ al instantei.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs se sustine gresita interpretare si aplicare a legii, de catre instanta de apel.
Desi a formulat aceasta sustinere, recurentul nu a evidentiat o norma juridica concreta (legea) a carei interpretare si/sau aplicare s-ar fi facut in mod eronat.
Pentru a conchide cu privire la realizarea acordului de vointa necesar perfectarii conventiei de imprumut, instanta de apel a evaluat ansamblul probelor administrate in cauza si, in raport de acestea, a stabilit situatia de fapt din care a tras concluzia mentionata.
Cum, din perspectiva limitelor impuse de prevederile art. 304 partea introductiva din C.pr.civ., instanta de recurs nu are posibilitatea de a proceda la reevaluarea probelor si, corespunzator unei astfel de reevaluari, sa concluzioneze asupra situatiei de fapt, Curtea constata ca excede limitelor analizarii recursului aspectele evocate de recurent cu privire la situatia retinuta de instanta de apel sub aspectul circumstantelor de fapt in care a avut a luat nastere raportul juridic obligational dedus judecatii..
Curtea retine ca sediul materiei contractului de imprumut se regaseste in prevederile art. 1576 – 1590 C.civ., prin aceste reglementari nefiind instituita conditia vreunei forme cerute ad validitatem.
  In absenta unei reglementari exprese prin care sa fie instituita o astfel de cerinta de validitate, devine aplicabil principiul consensualismului, principiu potrivit caruia simpla manifestare de vointa este nu numai necesara, ci si suficienta pentru ca actul juridic civil sa ia nastere in mod valabil. Modul de exprimare a consimtamantului fiecarei parti nu are nicio relevanta in ce priveste formarea contractului, adica intalnirea concordanta a vointelor individuale.
Astfel contractul, in coordonatele sale de negotium iuris, exista din momentul realizarii acordului de vointa, fiind lipsit de relevanta daca acest acord a fost sau nu constatat printr-un inscris.
Prin art. 1191 C.civ. nu este instituita o exceptie de la principiul mentionat, ci reglementarea respectiva se refera la o conditie ceruta ad probationem – deci una care intereseaza contractul in dimensiunea sa juridica de instrumentum -, iar din aceasta perspectiva instanta de apel a retinut ca incasarea fara obiectiuni, de catre recurentul parat, a sumei care a intrat in contul sau ca urmare a transferului bancar realizat in baza ordinului de plata intocmit de intimatul reclamant, are valoare juridica de acceptare a ofertei de imprumut. Conditia formei scrise a acceptarii acestei oferte este satisfacuta atata vreme cat institutia bancara care ii administra contul i-a eliberat suma de bani, fiind intocmite in mod corespunzator formalitatile bancare de remitere materiala a sumei ce provenea din oferta de a contracta facuta de intimat.
Se cuvine a fi mentionat ca, in conditiile in care – astfel cum s-a retinut prin decizia atacata - recurentul parat nu numai ca nu a formulat obiectiuni relativ la mentiunile din cuprinsul ofertei de a contracta facute de intimatul reclamant, dar a si incasat respectiva suma de bani, conduita acestuia are valentele juridice ale unei acceptari pure si simple a respectivei oferte, in conditiile si termenii  stabiliti prin oferta. Astfel, nu se poate aprecia ca instanta de apel ar fi retinut/impus paratului recurent conditii contractuale stabilite in mod unilateral de reclamantul intimat.
Curtea noteaza ca instanta de apel a subliniat imprejurarea ca nu tacerea paratului valoreaza acceptare a ofertei de a contracta, ci aceasta acceptare rezulta  din faptul incasarii sumei pe care intimatul reclamant i-a transferat-o in contul bancar. Ca atare, argumentele critice expuse – in motivarea recursului – in sensul ca tacerea nu poate valora acceptare sunt lipsite de corespondent in rationamentul expus de instantei de apel in sustinerea solutiei pronuntate.
Avand in vedere considerentele expuse si dispozitiile legale mentionate, Curtea constata caracterul nefondat al criticilor aduse de  recurent deciziei atacate, neputandu-se retine incidenta in speta a motivelor de recurs reglementate prin art. 304 pct.5 si 9 din C.pr.civ.
Pe cale de consecinta, in conformitate cu prevederile art.312 alin.1 C.pr.civ., urmeaza a se dispune respingerea recursului sustinut prin criticile analizate in cele ce preced.
Se va lua act de faptul ca recurentul nu a solicitat cheltuieli de judecata, iar  intimatul a precizat ca va solicita pe cale separata cheltuielile ocazionate de sustinerea recursului pendinte.