Dreptul patrimonial exclusiv al organismelor de televiziune de a autoriza sau de a interzice (...) retransmiterea sau reemiterea propriilor emisiuni si servicii de programe de televiziune (Art. 113 lit.e) din Legea nr. 8/1996) este supus gestiunii individ

 Exceptii.
Dreptul patrimonial exclusiv al organismelor de televiziune de a autoriza sau de a interzice (...) retransmiterea sau reemiterea propriilor emisiuni si servicii de programe de televiziune (Art. 113 lit.e) din Legea nr. 8/1996) este supus gestiunii individuale (art. 121 ?i 1211 din Legea nr. 8/1996). Interpretarea dreptului na?ional in concordan?a cu directiva  comunitara nr. 93/83, chiar daca aceasta nu este, in sine, susceptibila a produce efect direct intre doi particulari. Calitatea procesuala activa a organismului de televiziune de a cere plata remunera?iilor compensatorii de la un organism concurent care preia posturile primului.

Din dispozitiile art. 121 si 1211 teza I din Legea nr. 8/1996 - care reprezinta transpunerea fidela a dispozitiilor art. 9 alin. 1 si 10 din Directiva 93/83 privind radiodifuzarea prin satelit si retransmisia prin cablu - reiese ca regimul gestiunii colective obligatorii este exclus in mod expres in cazul drepturilor de retransmitere prin cablu exercitate de organismele de televiziune in privinta propriilor emisiuni sau servicii de programe de televiziune, caz in care este incidenta gestiunea individuala.
Curtea de Justitie a Uniunii Europene a statuat in mod constant ca o directiva nu poate, prin ea insasi, sa creeze obligatii in sarcina unui particular si, prin urmare, nu poate fi invocata ca atare impotriva sa. Prin urmare, in raporturile dintre particulari, nu este posibil ca dispozitiilor unei directive sa i se recunoasca efect direct.
Se admite totodata, in jurisprudenta constanta a CJUE, ca un eventual conflict intre o dispozitie de drept intern si o directiva poate fi solutionat printr-o interpretare a dispozitiei nationale in cauza intr-un sens conform cu directiva, astfel incat sa se reduca aparenta contradictie dintre cele doua norme. Or, dupa cum s-a retinut in cele ce preced, intre textele art. 121 si 1211 din Legea nr. 8/1996, pe de o parte, si ale art. 9 alin. 1 si art. 10 din Directiva 93/83 nu exista decat o aparenta contradictie.
Constatand ca n mod gresit tribunalul a admis exceptia lipsei calitatii procesuale active, si intrucat apelanta-reclamanta a solicitat in mod expres trimiterea cauzei primei instante, Curtea va admite apelul principal declarat de apelanta-reclamanta, va anula sentinta civila apelata si va trimite cauza pentru continuarea judecatii la Tribunalul Bucuresti.

(Decizia civila nr. 205 A/ 16.03.2016 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila)

Materie juridica: Proprietate intelectuala; drepturi conexe ale organismelor de televiziune; Legea nr. 8/1996; Directiva nr. 93/83/EEC.


Obiectul ac?iunii promovate de apelanta-reclamanta SCAconsta in obligarea apelantei-parate SCRRla plata unei remunera?ii compensatorii pentru incalcarea de catre parata a dreptului prevazut de art. 113 lit. e) din Legea nr. 8/1996.
Apelanta-reclamanta a aratat in motivarea cererii de chemare in judecata ca temeiul actiunii il reprezinta faptul ca parata utilizeaza acest drept patrimonial apartinand ATV Group fara plata unei remuneratii si fara o intelegere contractuala, situatie in care apreciaza ca este indreptatita la o remuneratie compensatorie calculata in conformitate cu criteriul legal prevazut de art. 139 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 8/1996.
Cu privire la modalitate de exercitare a dreptului de retransmitere prin cablu, apelanta-reclamanta a invocat, prin cererea de chemare in judecata, dispozitiile art. 1211 din Legea nr. 8/1996.
Prima instanta de fond a respins actiunea astfel promovata, ca fiind introdusa de o persoana lipsita de calitate procesuala activa, aratand tribunalul ca, din interpretarea dispozitiilor art. 1211 din Legea nr. 8/1996, rezulta ca dreptul conex dedus judecatii este supus gestiunii colective obligatorii, astfel ca reclamanta nu-l poate gestiona in mod individual.

 Apelanta-reclamanta critica pentru nelegalitate hotararea tribunalului, aratand, in primul rand, faptul ca legitimarea sa procesuala activa rezulta din simplul fapt ca este titularul dreptului dedus judecatii, sustinere intemeiata in drept pe prevederile art. 36 C.pr.civ. ?i ale art. 139 alin. 1 din Legea nr. 8/1996.
Intr-adevar, potrivit dreptului comun invocat de apelanta-reclamanta, calitatea de reclamant intr-un litigiu de drept civil apartine titularului dreptului subiectiv dedus judecatii, la fel, calitatea procesual pasiva apartine subiectului pasiv al dreptului din raportul juridic dedus judecatii.
Potrivit regulilor generale, transpunerea pe plan procesual se face in legatura cu un raport juridic de drept material in care partile litigiului au calitatea de titular al dreptului si, corespunzator, de titular al obligatiei corelative.
Insa, Curtea constata ca sunt intemeiate, la acest punct, apararile formulate de apelanta-parata, conform carora in materia drepturilor de autor si a drepturilor conexe exista reguli speciale care reglementeaza exercitiul dreptului la actiune, iar aceste reguli specifice (respectiv regulile referitoare la gestiunea individuala, colectiva obligatorie sau colectiva facultativa) se aplica cu prioritate.
Potrivit art. 153 din Legea nr. 8/1996, dispozitiile acestei legi se completeaza cu dispozitiile dreptului comun, ceea ce inseamna ca se poate apela la dispozitiile de drept comun invocate de apelanta-reclamanta (art. 33-36 C.pr.civ.) doar atunci cand legea speciala care guverneaza raportul juridic de drept material dedus judecatii nu prevede in mod expres altfel. La fel, art. 2 alin. 2 C.pr.civ. prevede aplicabilitatea Codului de procedura civila si in alte materii, in masura in care legile care le reglementeaza nu cuprind dispozitii contrare.
Or, partile sunt de comun acord ca legea dreptului de autor si a drepturilor conexe cuprinde dispozitii referitoare la gestiunea drepturilor conexe, situatie in care acestea se aplica cu prioritate fata de dispozitiile de drept comun cuprinse in Codul de procedura civila.
Nici invocarea, singura, a dispozitiilor art. 139 alin. 1 din Legea nr. 8/1996  nu este suficienta pentru retinerea calitatii procesuale active, deoarece sunt dispozitii cu caracter general, or Legea nr. 8/1996 cuprinde dispozitii speciale cu privire la modalitatea de exercitare de catre titular a drepturilor de autor sau conexe, in raport de specificul fiecarei categorii de drepturi si de modalitatea de utilizare a lor.
In materia in discutie, regulile generale referitoare la gestiunea si apararea drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor sunt cuprinse la art. 123, 1231 si 1232 din lege, iar regulile speciale sunt cuprinse la art. 121, 1211 din lege.
Prin urmare, pentru justa solutionare a exceptiei lipsei calitatii procesuale active este necesar a fi identificat tipul de gestiune reglementat de Legea nr. 8/1996 in materia dreptului organismelor de televiziune de a autoriza/interzice retransmitere prin cablu a propriilor emisiuni sau servicii de programe de televiziune - respectiv gestiune individuala, colectiva obligatorie sau colectiva facultativa.

In al doilea rand, din examinarea motivelor de apel, Curtea constata ca apelanta-reclamanta si-a intemeiat criticile pe doua paliere care se contrazic si se inlatura una pe cealalta.
- Pe de o parte, apelanta-reclamanta sustine ca tribunalul a interpretat eronat prevederile legale privind gestiunea colectiva, in sensul ca in cauza este vorba de un drept pentru care legea prevede gestiunea colectiva obligatorie, insa greseala instantei de fond ar consta in aceea ca, si intr-un asemenea caz, titularului dreptului conex dreptului de autor nu i se poate nega dreptul de a si-l gestiona in mod individual.
Pe acest prim palier, argumentele apelantei sunt in sensul ca: (1) gestiunea colectiva este un beneficiu recunoscut de lege in favoarea titularilor dreptului de autor si a drepturilor conexe, astfel incat titularul are posibilitatea de a alege intre a-si proteja prin eforturi personale dreptul subiectiv ori de a apela la organismele de gestiune colectiva; (2) si intr-o situatie in care dreptul este supus gestiunii obligatorii, gestiunea individuala ar avea preeminenta fata de gestiunea colectiva, fapt care ar reiesi din jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie (decizia 317/2013); (3) prezumtia legala de mandat prevazuta la art. 1231 alin. 2 din lege poate fi rasturnata prin proba contrara, care consta in aceea ca dreptul a fost exercitat in mod individual de catre titular.
- Pe de alta parte, apelanta-reclamanta sustine ca tribunalul a interpretat in mod eronat dispozitiile art. 1211 din lege si ca gestiunea dreptului conex dedus judecatii este individuala.
Pe acest al doilea palier, argumentele apelantei sunt in sensul ca: (1) dispozitiile art. 1211 din lege reprezinta transpunerea in dreptul intern a art. 10 din Directiva 93/83/CEE din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor si drepturile conexe aplicabile difuzarii de programe prin satelit si retransmisiei prin cablu, iar art. 10 din directiva prevede o exceptie de la gestiunea colectiva obligatorie a drepturilor de retransmisie prin cablu, respectiv a drepturilor apartinand radiodifuzorilor; (2) interpretarea data de prima instanta de fond dispozitiilor art. 121 si 1211 din Legea nr. 8/996 este de natura sa aduca atingere insasi naturii dreptului prevazut de art. 113 lit. e) din lege, drept care este posibil de gestionat individual in practica, datorita numarului redus de titulari, de utilizatori si de circumstantele legate de uzul operelor; (3) exercitiul atributelor dreptului conex al carei titular este apelanta, ca drept de proprietate in sensul art. 555 Cod civil, poate fi limitat doar prin lege (art. 556 alin. 2 Cod civil), or nu exista nici un text de lege care sa prevada aceasta limitare in mod expres, sens in care invoca interpretarea dreptului national (art. 121 si 1211 din Legea nr. 8/1996) in conformitate cu Directiva 93/83, precum si considerentele deciziei nr. 571/2010 a Curtii Constitutionale.
Sintetizand in acest fel criticile formulate de apelanta-reclamanta prin motivele de apel, Curtea a raspuns acelei aparari prin care apelanta-parata a sustinut ca apelanta-reclamanta nu ar fi contestat aplicabilitatea in cauza a gestiunii colective obligatorii. Este adevarat ca cele doua seturi de argumente sustinute de apelanta-reclamanta se contrazic reciproc, insa acest lucru nu impiedica instanta sa stabileasca regimul gestiunii in cazul din speta, iar in functie de statuarea asupra acestui aspect, vor ramane fara obiect criticile care sustin punctul de vedere contrar.

Instanta de apel constata ca din interpretarea dispozitiilor art. 121 si 1211 din Legea nr. 8/1996 rezulta ca dreptul organismelor de televiziune de retransmitere prin cablu a propriilor emisiuni sau servicii de programe este supus gestiunii individuale. De aceea, primul set de argumente sustinut de apelanta-reclamanta ramane fara obiect si nu va mai fi analizat de instanta.

Potrivit dispozitiilor art. 113 lit. e) din Legea nr. 8/1996, apelanta-reclamanta, in calitate de organism de televiziune, are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza/interzice retransmiterea prin cablu a propriilor emisiuni sau servicii de programe de televiziune.
Apelanta-parata nu contesta calitatea sa de utilizator in sensul Legii nr. 8/1996, aratand ca a retransmis posturile enumerate de reclamanta in cererea de chemare in judecata, in perioada pentru care s-au formulat pretentiile, in regim must carry.
Apelanta-parata arata, de asemenea, ca exista doua regimuri, alternative, ce guverneaza relatia radiodifuzori-distribuitori: regimul must carry si regimul retransmiterii de drept comun (aplicabil posturilor care nu au statut must carry). In primul caz, obligatia apelantei-parate de a retransmite unele posturi ale apelantei-reclamante rezulta din lege - art. 82 din Legea nr. 54/2002; iar in cel de-al doilea caz, obligatia de retransmitere rezulta din acordurile/contractele de retransmisie pe care apelanta-parata le incheie cu radiodifuzorii in temeiul libertatii contractuale. Tot apelanta-parata arata ca, in cadrul regimului de retransmitere de drept comun, radiodifuzorii isi gestioneaza in mod individual dreptul conex prevazut la art. 113 lit. e) din Legea nr. 8/1996. Nu arata, insa, apelanta-parata, care ar fi motivul pentru care ar trebui ca instanta sa stabileasca un regim diferit de gestiune a aceluiasi drept conex, atat timp cat aceasta accepta gestiunea individuala a dreptului de retransmitere - prin purtarea de negocieri individuale urmate de incheierea unor acorduri de retransmisie - in raport cu acele posturi care nu au statut must carry, adica nu indeplinesc criteriul de departajare prevazut de art. 82 din Legea audiovizualului pentru radiodifuzorii privati, respectiv nu au un indice anual de audienta care i-ar califica pentru obtinerea acestui statut. In opinia instantei, modalitatea de nastere in sarcina distribuitorilor a obligatiei de retransmitere - din contract, respectiv din lege - nu justifica o diferentiere cu privire la regimul gestiunii dreptului de retransmitere, acesta fiind supus gestiunii individuale in ambele cazuri.

Regimul must carry:
Reglementarea comunitara:
Directiva-cadru este Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru retelele si serviciile de comunicatii electronice, care prevede, la Considerentul (5) ca „este necesar sa se separe reglementarea transmisiei de reglementarea continutului”.
Art. 1 alin. 3 din Directiva-cadru prevede: „Prezenta directiva, precum si directivele speciale nu aduc atingere masurilor luate la nivel national sau comunitar, in conformitate cu legislatia comunitara, care urmaresc atingerea unor obiective de interes general, in special in ceea ce priveste reglementarea continutului si politica audiovizualului”.
Art. 31 din Directiva privind serviciul audiovizual – Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal si drepturile utilizatorilor cu privire la retelele si serviciile electronice de comunicatii prevede:
„(1) Statele membre pot impune obliga?ii rezonabile de difuzare („must carry”) pentru transmiterea anumitor canale de televiziune ?i posturi de radio ?i a unor servicii complementare, in special a unor servicii de accesibilitate care sa permita un acces corespunzator al utilizatorilor cu handicap la intreprinderile aflate in jurisdic?ia lor care administreaza re?ele de comunica?ii electronice pentru difuzarea pentru public a canalelor de televiziune ?i a posturilor de radio, in cazul in care un numar semnificativ de utilizatori finali ai acestor re?ele le folosesc ca mijloace principale de recep?ie a posturilor de radio ?i a canalelor de televiziune. Obliga?iile in cauza se impun numai in cazul in care acestea sunt necesare pentru indeplinirea obiectivelor de interes general definite pe cat de clar de catre fiecare stat membru ?i sunt propor?ionale ?i transparente.
Obliga?iile men?ionate la primul paragraf sunt revizuite de catre statele membre cel mai tarziu la un an de la 25 mai 2011, cu excep?ia cazului in care statele membre au efectuat o astfel de revizuire in primii doi ani anteriori.
Statele membre revizuiesc periodic obliga?iile de difuzare („must carry”).
(2) Nici alineatul (1) din prezentul articol, nici articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2002/19/CE (directiva privind accesul) nu aduc atingere capacita?ii statelor membre de a stabili o remunerare adecvata, daca este cazul, privind masurile luate in conformitate cu
prezentul articol, asigurandu-se in acela?i timp ca, in condi?ii similare, nu exista nici o discriminare in tratarea intreprinderilor care furnizeaza re?ele de comunica?ii electronice. In cazul in care se prevede o remunerare, statele membre se asigura ca aceasta se aplica in mod propor?ional ?i transparent”.
Articolul 31 alin. 1 din Directiva 2002/22/CE a fost transpus in dreptul intern prin dispozitiile art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002.
Intre parti au mai existat o serie de litigii, in cadrul carora apelanta-parata SCRRa invocat faptul ca obliga?ia must carry constituie o ingerin?a nejustificata in drepturile ?i obliga?iile sale, neconstitu?ionalitatea ?i neconformitatea cu dreptul comunitar a dispozitiilor art. 82 din Legea nr. 504/2002. In acele litigii – dosarele nr. 21301/3/2013, 29690/3/2011, hotararile judecatoresti fiind depuse la dosar, – instantele au statuat in sensul ca „omisiunea statului de a insera in cuprinsul reglementarii nationale cerintele impuse de Directiva 2002/22/CE nu confera prestatorului de servicii  SCRRposibilitatea de a invoca actul comunitar in contra particularului beneficiat al dreptului stabilit prin norma interna, respectiv impotriva reclamantei din cauza de fata, in scopul de a se exonera de indeplinirea obligatiei ce-i revine potrivit dreptului national”.
De asemenea, asupra criticilor de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 82 din Legea nr. 504/2002 s-a pronuntat Curtea Constitutionala prin decizia nr. 266/2016, prin care Curtea Constitutionala a aratat ca dispozitiile art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 instituie o ingerinta a statului in dreptul de proprietate al distribuitorilor, insa aceasta ingerinta este prevazuta in mod expres de Constitutie (art. 44 alin. 1 din Constitutie), este adecvata (capabila in mod obiectiv sa duca la indeplinirea scopului), necesara (nu depaseste ceea ce este necesar pentru indeplinirea scopului) si proportionala (corespunzatoare scopului urmarit, care este acela de atingere a obiectivelor de interes general definite de legea audiovizualului, asigurarea pluralismului politic si social, diversitatea culturala, lingvistica si religioasa, informarea, educarea si divertismentul publicului).

Apelanta-parata a mai aratat ca optiunea de a alege intre cele doua regimuri alternative de preluare a unor posturi de televiziune de catre distribuitorii de servicii de programe de televiziune apartine exclusiv radiodifuzorilor, iar ca efect al optiunii pentru regimul must carry radiodifuzorii pierd posibilitatea de a-si exercita individual dreptul de retransmitere deoarece devine aplicabil art. 1211 alin. 1 teza finala din Legea nr. 8/1996, care prevede gestiunea colectiva obligatorie.
Curtea constata ca interpretarea data de apelanta-parata dispozitiilor art. 1211 alin. 2 teza finala din Legea nr. 8/1996 este gresita.
Regimul gestiunii dreptului conex dedus judecatii este reglementat in dreptul intern la art. 121 alin. 1 si 2 si art. 1211 din Legea nr. 8/1996, astfel:
Potrivit art. 121: (1) Titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe isi pot exercita drepturile lor pentru autorizarea sau interzicerea retransmisiei prin cablu numai prin intermediul unui organism de gestiune colectiva.
    (2) Cuantumul remuneratiei privind drepturile de autor si drepturile conexe se stabileste printr-o metodologie negociata intre organismele de gestiune colectiva a drepturilor de autor si a drepturilor conexe si structurile asociative ale distribuitorilor prin cablu, potrivit procedurilor prevazute la art. 131 si 131^1, cu excluderea de la calcul a programelor a caror retransmitere prin cablu este obligatorie conform legii.
    Potrivit art. 1211: (1) Prevederile art. 121 alin. (1) nu se aplica drepturilor exercitate de organismele de radiodifuziune sau de televiziune cu privire la propriile emisiuni si servicii de programe, indiferent daca drepturile in cauza le apartin ori le-au fost cesionate de alti titulari de drepturi de autor sau de drepturi conexe. In acest caz, exercitarea dreptului de retransmitere prin cablu de catre un organism de radiodifuziune sau de televiziune se face prin contracte incheiate cu distribuitorii prin cablu, cu exceptia cazurilor in care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege.
Articolele 9 alin. 1 si art. 10 din Directiva 93/83 din 27 septembrie 1993 privind radiodifuzarea prin satelit si retransmisia prin cablu prevad urmatoarele:
Potrivit art. 9 (Exercitarea dreptului de retransmisie prin cablu): (1)   Statele membre se asigura ca dreptul titularilor dreptului de autor ?i drepturilor conexe de a acorda sau refuza autorizarea unui operator de cablu pentru retransmisia prin cablu a unei emisiuni nu poate fi exercitat decat de catre un organism de gestiune colectiva
Potrivit art. 10 (Exercitarea dreptului de retransmisie prin cablu de catre organismele de radiodifuziune si televiziune): Statele membre se asigura ca articolul 9 nu se aplica drepturilor exercitate de un organism de radiodifuziune sau televiziune asupra propriilor transmisiuni, indiferent daca drepturile in cauza ii apar?in sau i-au fost transferate de catre al?i titulari de drept de autor ?i/sau de drepturi conexe.

Curtea constata ca este intemeiata sustinerea apelantei-reclamantei conform careia din dispozitiile art. 121 si 1211 teza I din Legea nr. 8/1996 - care reprezinta transpunerea fidela a dispozitiilor art. 9 alin. 1 si 10 din Directiva 93/83 privind radiodifuzarea prin satelit si retransmisia prin cablu - reiese faptul ca regimul gestiunii colective obligatorii este exclus in mod expres in cazul drepturilor de retransmitere prin cablu exercitate de organismele de televiziune in privinta propriilor emisiuni sau servicii de programe de televiziune, caz in care este incidenta gestiunea individuala.
„In acest caz”, prevede teza a II-a a art. 1211 din Legea nr. 8/1996, adica in cazul gestiunii individuale stabilite de prima teza a aceluiasi articol, organismul de televiziune isi va exercita dreptul de retransmitere prin cablu: (1) prin contracte  incheiate cu distribuitorii prin cablul sau (2) conform legii, in cazurile in care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege, deoarece este logic ca in acest caz nu mai exista posibilitatea incheierii de contracte de retransmisie intre radiodifuzori si distribuitori, acestia fiind obligati prin lege sa preia posturile ce au statut must carry, asa cum s-a aratat in cele ce preced.
Teza a II-a a art. 1211 din Legea nr. 8/1996 reglementeaza cele doua regimuri alternative in relatia radiodifuzori-distribuitori la care a facut referire apelanta-parata: regimul de retransmitere de drept comun (in care „exercitarea dreptului de retransmitere prin cablu de catre un organism de radiodifuziune sau de televiziune se face prin contracte incheiate cu distribuitorii prin cablu” – art. 1211 teza a II-a prima ipoteza) si, respectiv, regimul must carry (in care exercitarea acestui drept de catre radiodifuzori nu mai este posibil a se face prin contracte - de unde rezulta exprimarea legiuitorului: „cu exceptia cazurilor in care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege” – art. 1211 teza a II-a, a doua ipoteza).
Ceea ce rezulta insa din textul analizat este faptul ca cele doua regimuri alternative in relatia radiodifuzor-distribuitor (respectiv regimul de drept comun si regimul must carry) sunt reglementate de legiuitor in cadrul aceleiasi ipoteze normative - „in acest caz” -, respectiv in ipoteza reglementata la prima teza a art. 1211 din lege, a gestiunii individuale a dreptului conex de catre titularul sau.

Apelanta-parata se opune la o interpretare a textelor art. 121 si art. 1211 din Legea nr. 8/1996 in conformitate cu Directiva 93/83, pentru urmatoarele argumente: a) directiva 93/83 nu are efect direct in litigiile pe orizontala; b) efectul indirect al directivei nu poate duce la o interpretare contra legem a normelor nationale si c) reclamanta, daca se considera vatamata de o transpunere gresita a directivei, nu poate obtine inlaturarea de la aplicare a normei de drept intern intr-un litigiu contra unui particular, ci are la dispozitie numai o actiune directa in despagubiri contra statului.
Curtea va respinge aceste aparari, pentru urmatoarele considerente:
Intr-adevar, in jurisprudenta sa, Curtea de Justitie a Uniunii Europene a statuat in mod constant ca o directiva nu poate, prin ea insasi, sa creeze obligatii in sarcina unui particular si, prin urmare, nu poate fi invocata ca atare impotriva sa.
Prin urmare, in raporturile dintre particulari, nu este posibil ca dispozitiilor unei directive sa i se recunoasca efect direct.
Se admite totodata, in jurisprudenta constanta a CJUE, ca un eventual conflict intre o dispozitie de drept intern si o directiva poate fi solutionat printr-o interpretare a dispozitiei nationale in cauza intr-un sens conform cu directiva, astfel incat sa se reduca aparenta contradictie dintre cele doua norme.
Or, dupa cum s-a retinut in cele ce preced, intre textele art. 121 si 1211 din Legea nr. 8/1996, pe de o parte, si ale art. 9 alin. 1 si art. 10 din Directiva 93/83 nu exista decat o aparenta contradictie, creata de adaugarea de legiuitor, in anul 2004 adica dupa reglementarea la nivel comunitar al regimului must carry, a tezei a doua a textului art. 1211 din lege, prevazand insa, in mod expres, ca se situeaza in ipoteza normativa a primei teze („in acest caz”, adica in cazul in care legiuitorul a exclus in mod expres gestiunea colectiva obligatorie), cand radiodifuzorii vor putea sa-si exercite dreptul de retransmitere, fie prin incheierea contractelor de retransmisie, fie fara incheierea unor astfel de contracte deoarece obligatia de retransmitere izvoraste din lege.
In ceea ce priveste cea de-a doua aparare, Curtea retine ca, intr-adevar, jurisprudenta CJUE este in sensul ca cerinta unei interpretari conforme a dreptului national are anumite limite. Astfel, obligatia instantei nationale de a se referi la continutul si la finalitatea directivei atunci cand interpreteaza si aplica normele relevante de drept intern este limitata la principiile generale ale dreptului, in special al securitatii juridice, si nu poate fi utilizata ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului sau national.
Insa, Curtea subliniaza ca aceasta modalitate de interpretare si implicit aceasta limita a interpretarii conforme se aplica doar atunci cand se dovedeste ca reglementarea nationala in cauza este contrara dreptului Uniunii. Or, teza a doua a art. 1211 din Legea nr. 8/1996 („in acest caz, exercitarea …”) nu intra in conflict cu Directiva 93/83, atat timp cat intentia expresa si neechivoca a legiuitorului a fost sa se plaseze exact in ipoteza gestiunii individuale reglementata de prima teza, al carei text este identic cu cel al art. 10 din directiva.
Pe de alta parte (la nivel teoretic), cu privire la limitarea instantei nationale de a efectua o interpretare a dreptului sau national conform directivei, atunci cand exista riscul de a efectua o interpretare contra legem, Curtea retine ca CJUE a decis in sensul ca, in cazul in care o interpretare conforma este imposibila, instanta nationala are obligatia sa lase neaplicata, daca este necesar, orice dispozitie a dreptului sau national care este contrara unui principiu general al dreptului comunitar; aceasta obligatie nefiind repusa in discutie nici de principiile securitatii juridice si protectiei increderii legitime, nici de posibilitatea particularului care se considera lezat prin aplicarea unei dispozitii nationale contrare dreptului Uniunii de a angaja raspunderea statului membru in cauza pentru incalcarea dreptului Uniunii.
Revenind la apararea apelantei-parate, se constata ca unicul motiv pentru care aceasta considera ca nu se poate realiza o interpretare a dreptului national care sa fie conforma cu directiva consta in acela ca teza a doua a art. 1211 din Legea nr. 8/1996 ar reglementa o exceptie de la exceptie. Acceptand ca regula instituita de prima teza a art. 1211 din lege este aceea a gestiunii individuale, apelanta-parata considera ca din expresia „cu exceptia cazurilor in care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege” din cadrul celei de-a doua teze rezulta intentia legiuitorului de a se reveni la regula gestiunii colective obligatorii, instituite la art. 121 din lege.
Or, interpretarea sustinuta de apelanta-parata - si imbratisata de prima instanta de fond - este una contrara legii, deoarece introduce o exceptie pe care legea nu o prevede in mod expres.
Ca principiu de baza, situatiile de exceptie trebuie sa fie prevazute in mod expres de lege. In al doilea rand, exceptia de la regula este de stricta interpretare, ea aplicandu-se strict in limitele reglementate de legiuitor, caci in caz contrat s-ar adauga in mod nepermis la lege.
Expresia mentionata anterior nu introduce o exceptie la exceptie (adica revenirea la gestiunea colectiva obligatorie desi textul art. 1211 prevede expres ca gestiunea colectiva obligatorie este exclusa, fiind aplicabila gestiunea individuala) ci prevede ca, exercitiul individual al dreptului de retransmitere prin cablu se va face prin contracte incheiate intre radiodifuzor si distribuitor, cu exceptia cazului in care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege, caz in care nu se mai incheie contracte bilaterale de retransmisie.

In fine, este intemeiata si critica apelantei-reclamante referitoare la incidenta in cauza a deciziei nr. 571/2010 (publicata in M. Of. nr. 430 din 28 iunie 2010) prin care Curtea Constitutionala a admis exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 121 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, care prevedeau excluderea de la calcul remuneratiei privind drepturile de autor si drepturile conexe a programelor a caror retransmitere prin cablu este obligatorie conform legii.
Curtea Constitutionala a aratat ca programele a caror retransmitere prin cablu este obligatorie fac parte din asa-numitul pachet „must-carry”. Operatorii de cablul sunt obligati sa preia aceste programe, dar ei nu au obligatia de a plati vreo suma de bani pentru preluarea acestor posturi, legea referindu-se strict doar la posturile”libere de retransmisie si fara conditionari tehnice sau financiare, ale radiodifuzorilor privati, aflati sub jurisdictia Romaniei (…)”.
Analizand coroborat dispozitiile legale criticate pentru neconstitutionalitate si a celor care reglementeaza regimul „must carry”, Curtea Constitutionala a ajuns la concluzia ca „pe aceste posturi de televiziune retransmise de operatorii de cablu sunt retransmise si opere ale unor autori, iar in conditiile in care prevederile criticate exclud de la calculul cuantumului remuneratiei privind drepturile de autor si drepturile conexe programele a caror retransmitere este obligatorie conform legii, se incalca prevederile art. 44 privind dreptul de proprietate privata coroborate cu dispozitiile art. 53 din Constitutia Romaniei”.
In continuare, Curtea Constitutionala a analizat daca restrangerea exercitiului dreptului de proprietate al autorilor ale caror opere sunt difuzate pe posturile a caror retransmitere este obligatorie potrivit legii respecta criteriile prevazute de art. 53 din Constitutie, si a ajuns la concluzia ca nu este justificata eventuala intentie a legiuitorului de a pune in balanta dreptul de proprietate al operatorilor de cablul, care sunt obligati sa retransmita anumite programe, cu dreptul de proprietate al autorilor ale caror opere sunt difuzate pe acele posturi, intrucat operatorii de cablu nu au obligatia de a plati vreo suma de bani pentru retransmiterea acestor programe.
Curtea Constitutionala a subliniat faptul ca „titularii drepturilor de autor si ai drepturilor conexe trebuie sa poata culege, ca expresie a prevederilor art. 44 din Constitutie, beneficiul muncii lor, in conditiile in care operatorii de cablu asigura difuzarea operelor lor unei mari parti a populatiei Romaniei, prin retransmiterea, chiar si obligatorie, a anumitor posturi si in conditiile in care acesti operatori percep sume de bani de la abonatii lor”.

Pentru aceste considerente, in temeiul dispozitiilor art. 480 alin. 3 C.pr.civ., constatand ca in mod gresit tribunalul a solutionat procesul fara a intra in judecata fondului, prin admiterea in mod gresit a exceptiei lipsei calitatii procesuale active, si intrucat apelanta-reclamanta a solicitat in mod expres trimiterea cauzei primei instante, Curtea va admite apelul principal declarat de apelanta-reclamanta S.C. ATV GROUP S.A., va anula sentinta civila apelata si va trimite cauza pentru continuarea judecatii la Tribunalul Bucuresti.

In ceea ce priveste apelul incident formulat de apelanta-parata RR, prin care aceasta a solicitat schimbarea considerentelor primei instante de fond in sensul ca exista un organism de gestiune colectiva competent in domeniul drepturilor invocate de apelanta-reclamanta AGroup si ca acesta este UPFAR ARGOA, Curtea constata ca a ramas lipsit de obiect.
Curtea va respinge exceptia lipsei de interes a apelului incident, astfel cum a fost motivata de apelanta-reclamanta, deoarece interesul apelantei-parate consta in inlaturarea din considerentele sentintei apelate a acelor paragrafe prin care tribunalul a respins una din apararile formulate de parata in fata primei instante, referitoare la existenta in concret a unui organism de gestiune colectiva competent sa gestioneze drepturile conexe pretinse de reclamanta in prezentul proces.
Apelul incident a ramas fara obiect, in conditiile in care Curtea a constatat, in apelul apelantei-reclamante si pentru considerentele aratate in cele ce preced, ca in cauza de fata este incidenta gestiunea individuala a dreptului conex a carui protectie o reclama reclamanta prin promovarea actiunii, fapt pentru care apelanta-reclamanta nu este obligata sa mandateze vreun organism de gestiune colectiva pentru colectarea remuneratiilor ce i se cuvin din utilizarea dreptului de retransmitere prin cablu de catre apelanta-parata.

Pentru aceste considerente, in temeiul dispozitiilor art. 461 alin. 2 rap. la art. 427 si art. 480 alin. 1 C.pr.civ., va respinge apelul incident declarat de apelanta-parata RR impotriva aceleiasi sentinte, ca ramas fara obiect.