1.Recurs nou cod procedura civila, anulare decizie CASJ, prescriptia dreptului de stabilire a creantei fiscale, efecte necomunicare decizie debit principal, putere de lucru judecat, accesorii.

Prin sentinta recurata,  instanta de fond  a anulat  integral decizia de impunere nr. 49907/12.06.2012 emisa de CASA DE ASIGURARI DE SANATATE A JUDETULUI B.
Curtea retine, in fapt, ca prin decizia  de impunere contestata s-a stabilit suma de 3690 lei debit total principal aferent anilor 2005-2011, majorari de 1283,92 lei si dobanzi in cuantum total de 763,96 lei precum si penalitati de 558,54 lei, calculate pana la data de 31.05.2012  veniturile retinute fiind provenite din profesii libere si comerciale ( potrivit fisei de calcul  contribuabilul exercitand profesia de avocat) iar temeiul de drept al deciziei fiind art. 257 alin.2 lit. b din Legea nr. 95/2006.
Sub aspectul criticilor ce vizeaza exceptia prescriptiei dreptului de a stabili creantele fiscale, Curtea retine ca acestea se incadreaza in dispozitiile art. 488 pct. 8 Cod procedura civila  insa nu sunt intemeiate.
Astfel, Curtea retine ca este incontestabil ca, contributia la fondul de asigurari de sanatate are natura unei creante fiscale, prin urmare fiindu-i  aplicabil termenul de prescriptie de 5 ani  cu incepere de la 1 ianuarie al anului urmator, raportat la art. 91 alin.1 din  O.G. 92/2003 prin urmare, pentru anii 2005 si 2006 acesta implinindu-se la 01.01.2011 si 01.01.2012  asa cum corect a retinut instanta de fond.
Criticile recurentei in sensul ca termenul de prescriptie a dreptului de a stabili obligatii fiscale a fost intrerupt prin emiterea titlului executoriu si a somatiei din 31.12.2010  sunt neintemeiate, actele de executare respective fiind anulate  urmare a anularii de catre instanta a deciziei de impunere  asupra debitului principal (aspect precizat de recurenta chiar in cererea de recurs).
In mod corect a retinut instanta de fond ca in speta este incidenta prescriptia dreptului de stabilire a obligatiilor fiscale si nu prescriptia executarii silite a creantelor fiscale, context in care  nu s-a dovedit incidenta nici unei cauze de intrerupere  sau suspendare a termenul de prescriptie dintre cele prevazute la art. 92 din OG 92/2003  iar cat priveste cazul prevazut de art. 16 din Decretul 167/1958  respectiv efectuarea unui act de executare, in conditiile in care actul de executare a fost anulat, este limpede ca efectul intreruptiv ramane ineficient in conditiile art. 17  din acelasi decret.
Pentru aceste considerente, in mod corect instanta de fond a retinut ca intervenita prescriptia dreptului de stabilire a obligatiilor fiscale si in consecinta in mod temeinic si legal a anulat decizia de impunere sub aspectul anilor 2005 si 2006.
Criticile  recurentei vizand  aspectul ca accesoriile sunt  datorate indiferent de indeplinirea obligatiei de informare de catre parata se incadreaza de asemenea in motivul de recurs prevazut de art. 488 pct. 8 NCPCIV  insa sunt neintemeiate.
Curtea retine ca potrivit art. 257 din Legea nr. 95/2006 intimata reclamanta avea obligatia de a declara veniturile realizate din cedarea folosintei si de a achita contributia datorata la FNUASS calculata ca procent aplicat la cuantumul acestora, insa, desi recurenta sustine ca aceasta obligatie de declarare trebuia indeplinita exclusiv la structurile sale, prin inregistrarea declaratiilor contribuabililor privind cuantumul veniturilor realizate, aceasta sustinere nu este corecta.
Potrivit art. 261 alin. 5 din Legea nr. 95/2006 „ persoanele prevazute la art. 257 si 258 au obligatia de a pune la dispozitia ANAF, respectiv a organelor de control ale acesteia sau ale caselor de asigurari, dupa caz, documentele justificative si actele de evidenta necesare in vederea stabilirii obligatiilor la fond.”
Prin urmare, din interpretarea gramaticala a acestei norme, astfel cum corect a retinut si tribunalul, rezulta ca declaratia de venituri care sa fie avuta in vedere la stabilirea sumei de plata la FNUASS se putea depune si la AFP B., nu doar la CASJ B, fapt rezultat din folosirea conjunctiei „sau”.
Recurenta nu justifica in nici un fel de ce, desi recunoaste, prin intampinarea depusa la instanta de fond, ca avea incheiat inca din anul 2007 Protocol cu ANAF, nu a emis macar incepand cu acel an decizii de impunere, ci a facut acest lucru abia din 2010, astfel ca lipsa de colaborare intre organele fiscale teritoriale si casele de asigurari judetene in transmiterea informatiilor inregistrate la acestea existenta pana in anul 2010 nu poate fi imputata contribuabilului, cat timp acesta si-a indeplinit obligatia de a declara veniturile realizate la unul dintre cele doua organe stabilite alternativ de catre legiuitor in acest scop.
Prin urmare, Curtea va inlatura motivul de recurs invocat de recurenta CASJ B referitor la inaplicabilitatea in cauza a art. 222 din Legea nr. 95/2006. In opinia Curtii, aceasta norma este pe deplin aplicabila cat timp contribuabilul a depus declaratia de venit la unul din organele stabilite de art. 261 alin. 5 din acelasi act normativ in acest sens – organul fiscal teritorial (AFP) sau casa judeteana de asigurari de sanatate, lipsa de colaborare dintre organele statului in transmiterea informatiilor neputand genera accesorii in sarcina contribuabililor, ca urmare a emiterii cu intarziere a deciziilor de impunere.
 Celelalte critici formulate de recurenta, se incadreaza de asemenea in dispozitiile art. 488 pct. 8 NCPCIV  si sunt intemeiate.
In ce priveste debitul principal instanta de fond a retinut ca decizia de impunere contestata  include perioada 2005-2010, in conditiile in care, pentru acelasi debit, decizia emisa initial a fost anulata pe cale judecatoreasca, stabilind in plus si debitul  aferent anului 2011 si calculand accesorii  aferente pana la 31.05.2012. Instanta de fond nu retine insa  autoritatea de lucru judecat sau puterea de lucru judecat a sentintei anterior in mod explicit.
In plus,  din considerentele instantei de fond mai rezulta si faptul ca parata  emitenta  a deciziei de impunere era obligata  sa emita  decizia la  timp pentru anul in care trebuia platita  contributia si sa i-o comunice  contribuabilului  in timp util, numai dupa aceea incepand sa curga dobanzile si penalitatile de intarziere.
Referitor la anul 2011 considerentele instantei de fond  nu contin  referiri particulare.
Curtea retine ca debitul aferent anilor 2005-2010 a facut obiectul deciziei de impunere nr. 108772/01.06.2010 ce a fost anulata irevocabil prin sentinta civila nr. 3556/CA/13.09.2011 a Tribunalului  Brasov. Potrivit considerentelor acestei sentinte, instanta nu a putut verifica, in lipsa relatiilor paratei, nici corectitudinea bazei de calcul si nici modul de calcul al accesoriilor, decizia de impunere fiind anulata  pentru lipsa motivelor de fapt, si caracterul general al motivelor de drept. In acest context nu se poate retine ca  analiza creantei aferente anilor 2005-2010 a intrat in puterea lucrului judecat,  fara a mai exista posibilitatea emiterii unei alte decizii de impunere, singurul impediment fiind prescriptia dreptului de a stabili creanta fiscala, asa cum s-a si retinut mai sus.
Cat priveste obligatia paratei de a emite in timp util  si anual decizii de impunere prin care sa aduca la cunostinta debitorilor cuantumul creantelor si termenul de plata, Curtea retine ca desi o astfel de obligatie exista potrivit dispozitiilor art. 222 din Legea nr. 95/2006, care prevede ca  ”Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel putin o data pe an, prin casele de asigurari, asupra serviciilor de care beneficiaza, a nivelului de contributie personala si a modalitatii de plata, precum si asupra drepturilor si obligatiilor sale” sanctiunea nerespectarii acestei obligatii nu consta in nulitatea deciziilor de impunere, ci dimpotriva sanctiunea pasivitatii creditorului este prescriptia dreptului de stabilire a creantelor fiscale.
Mai mult, chiar daca textul de lege nu prevede sanctiunea pentru lipsa de informare anuala, instanta apreciaza ca parata nu poate percepe si impune reclamantului obligatiile fiscale accesorii, constand in dobanzi si penalitati, care reprezinta veritabile sanctiuni aplicate contribuabilului, pentru neindeplinirea in termen a obligatiei de plata principale, pornindu-se de la premisa ca in situatia in care reclamantul ar fi avut cunostinta de existenta unei obligatii de plata ar fi achitat-o in termenul legal.
Astfel, potrivit art. 44 alin. 1 C.proc.fiscala, actul administrativ – fiscal trebuie comunicat contribuabilului caruia ii este destinat in modalitatile prevazute de alineatele urmatoarele ale aceluiasi articol.
Necomunicarea actului administrativ – fiscal in modalitatile mentionate nu este de natura sa atraga nevalabilitatea obligatiilor fiscale stabilite in sarcina contribuabilului, ci doar inopozabilitatea lui, potrivit art. 45 C.proc.fiscala.
Pentru aceste considerente, apreciind  cele doua critici de recurs ca fiind intemeiate, instanta de fond facand o gresita aplicare a normelor de drept material, si care se reflecta in dispozitivul hotararii prin anularea integrala a deciziei de impunere,  Curtea apreciaza ca  se impune casarea sentintei recurate si retinerea spre rejudecare potrivit art. 498 alin.1 NCPCIV.
Rejudecand, in limitele casarii, potrivit art. 501 NCPCIV,   Curtea  va analiza celelalte aspecte invocate de reclamant in cererea principala si care nu au fost analizate mai sus. 
Critica reclamantului ce vizeaza  calculul gresit al sumelor  retinute in decizia de impunere, raportat la  faptul ca s-au avut in vedere veniturile estimative si nu cele efectiv realizate, va fi inlaturata. Astfel, se retine ca potrivit anexei fisei de calcul la decizia de impunere contestata ( f.28 dos fond )  pentru anii 2007-2008 calculul a vizat salariul minim pe economie in conditiile in care venitul net realizat era inferior acestuia, pentru anul 2009 baza de calcul a constat in venitul net realizat, in 2010 s-a avut  in vedere salariul minim pe economie in conditiile in care venitul net estimat  era inferior acestuia, iar pentru 2011 s-a avut in vedere venitul net estimat.
Curtea retine insa ca baza de calcul a fost corect stabilita in conditiile art. 257 alin.2 lit. b din Legea nr. 95/2006 in vigoare si care nu a facut obiectul vreunui control de constitutionalitate potrivit cu care „veniturilor impozabile realizate de persoane care desfasoara activitati independente care se supun impozitului pe venit; daca acest venit este singurul asupra caruia se calculeaza contributia, aceasta nu poate fi mai mica decat cea calculata la un salariu de baza minim brut pe tara, lunar”  coroborat cu  art. 8 din Ordinul 617/2007 potrivit cu care (1) Contribuabilii care realizeaza venituri din activitati independente vireaza trimestrial contributia calculata la venitul estimat, pana la data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru.
    (2) In cazul in care contribuabilii care realizeaza venituri din activitati independente, la finele anului, inregistreaza pierderi sau realizeaza venituri anuale sub nivelul a 12 salarii minime brute pe tara, contributia se calculeaza la nivelul unui salariu de baza minim brut pe tara pentru fiecare luna si se achita in termenul prevazut la alin. (4).
    (3) Prevederile alin. (2) se aplica numai in situatia in care venitul din activitati independente este singurul venit asupra caruia se calculeaza contributia.
    (4) Diferentele ramase de achitat, calculate in raport cu decizia de impunere anuala, se platesc in termen de cel mult 60 de zile de la data comunicarii deciziei de impunere, perioada pentru care nu se calculeaza si nu se datoreaza majorari de intarziere.
    (5) La expirarea termenului prevazut la alin. (4), pentru sumele datorate si ramase neachitate se vor percepe majorari de intarziere conform procedurii instituite prin Codul de procedura fiscala.
Reclamantul nu a indicat alte erori de calcul si instanta din oficiu nu a putut constata vreo greseala de calcul sub aspectul debitului principal, baza de calcul fiind corect stabilita iar procentul  aplicat nefiind contestat.
Critica vizand  lipsa calitatii paratei de a emite decizia de impunere va fi inlaturata, fata de dispozitiile art. 256 alin.2 din Legea nr. 95/2006 potrivit cu care  „Colectarea contributiilor persoanelor juridice si fizice care au calitatea de angajator se face de catre Ministerul Finantelor Publice, prin ANAF, in contul unic deschis pe seama CNAS in conditiile legii, iar colectarea contributiilor persoanelor fizice, altele decat cele pentru care colectarea veniturilor se face de catre ANAF, se efectueaza de catre casele de asigurari.”
 In ce priveste motivul de nulitate a actului administrativ raportat la calitatea  reclamantului de contribuabil potrivit dispozitiilor art. 7 alin.3 din Ordinul 617/13.08.2007  pentru veniturile realizate din activitati independente contributia se plateste de persoana care le realizeaza. In acest context in mod parata a emis decizia contestata pe numele reclamantului in calitate de persoana fizica realizatoare de venituri independente, in conditiile in care potrivit art. 6 din Ordinul 617/13.08.2007 veniturile realizate de avocat sunt definite ca venituri din profesii libere in acelasi sens fiind si dispozitiile art. 46 din codul fiscal. Totodata in acelasi sens art. 215 din Legea nr. 95/2006  stabileste ca persoanele fizice care realizeaza venituri din activitati independente sunt obligate sa depuna declaratii  privind obligatiile fata de fond.
Sub aspectul criticilor care vizeaza neincheierea contractului de asigurari sociale de sanatate    Curtea retine ca art.208 pct.3 din Legea nr. 95/2006  consacra caracterul obligatoriu prin lege al asigurarii de sanatate si respectiv al participarii obligatorii la plata contributiei, incheierea contractului  cu casa fiind  potrivit art. 211 din aceeasi lege o consecinta a achitarii contributiei. Astfel, reclamantul nu isi poate invoca propria culpa  in sensul exonerarii de plata contributiei pentru neincheierea contractului. Mai mult, reclamantul nu se incadreaza in categoriile de persoane si situatiile in care acestea sunt scutite de la plata contributiei ce enumerate in mod expres  si limitativ de dispozitiile art. 213 din Legea nr. 95/2006. Prin urmare lipsa contractului  de asigurare sau aspectul ca reclamantul nu ar fi beneficiat de servicii medicale nu sunt de natura a-l exonera de plata contributiei legale obligatorii.
Avand in vedere considerentele expuse, in temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004,  Curtea va admite in parte cererea de chemare in judecata formulata si va anula doar in parte decizia de impunere 49907/12.06.2012  sub aspectul  debitului principal aferent anilor 2005  (242 lei ) si 2006  ( 257 lei) intrucat a intervenit prescriptia dreptului  de   a stabili creantele fiscale si sub  aspectul  accesoriilor: majorari de intarziere, dobanzi si penalitati de intarziere (1283,92 lei, 763,96 lei si 558,54 lei), intrucat aceste accesorii nu pot curge in lipsa unei prealabile puneri in intarziere a debitorului prin comunicarea  in mod legal a sumei de plata si a termenului de scadenta.
Va lua act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata in recurs.