Despagubiri solicitate in baza dispozitiilor Legii nr. 247/2005.

Cererile de chemare in judecata  indreptate impotriva statului  prin care se pretinde obligarea  acestuia la masuri reparatorii, altele decat cele prevazute de Legea nr. 10/2001, nu pot avea temei suficient in  CEDO si nici in art. 1 Protocol I Aditional la CEDO.

Asupra recursului de fata:
Constata ca prin sentinta civila nr. 9261/2013 pronuntata de Judecatoria Brasov a fost respinsa actiunea formulata si precizata de reclamantul S.M.E. in contradictoriu cu paratii G.E. si STATUL ROMAN, prin M.F.P., prin D.G.F.P. B.; a obligat reclamantul sa plateasca paratei suma de 300 lei cheltuieli de judecata constand in onorariu avocat.
Impotriva acestei sentinte s-a declarat apel de apelantul S.M.E. criticandu-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Prin decizia civila nr. 105/2014 pronuntata de Tribunalul Brasov a fost respinsa cererea de apel formulata de apelantul reclamant S.M.E., in contradictoriu cu intimatii parati Statul Roman, reprezentat legal de M.F.P., prin D.G.R.F.P. B. si G.E., impotriva sentintei civile nr. 9261/3.06.2013 a Judecatoriei Brasov pronuntata in dosarul nr. 36465/197/2011, pe care a pastrat-o.
A fost obligat apelantul reclamant sa plateasca intimatei parate G.E. suma de 2000 lei, reprezentand cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunta aceasta decizie instanta de apel a retinut urmatoarele:
Legea nr. 10/2001 reglementeaza regimul juridic al imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de catre stat, de organizatiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, inclusiv cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si nerestituite, indiferent daca imobilele au fost preluate cu sau fara titlu valabil.
Rezulta asadar ca, odata cu intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intra sub incidenta acestei legi, persoanele indreptatite pot obtine repararea prejudiciului cauzat numai in conditiile acestei legi, sub sanctiunea pierderii dreptului de a  solicita in justitie masuri reparatorii in natura sau prin echivalent, conform art. 22 alin (5) din Legea nr. 10/2001.
In consecinta, dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunea in revendicarea imobilelor preluate fara titlu, formulata in conditiile dreptului comun (art. 480-481 Cod civil din anul 1864, apoi art. 563 din Noul Cod civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primita, in conditiile in care, reclamantul a si recurs la procedura prealabila obligatorie instituita de acest act normativ.
Sub aspectul analizat, tribunalul retine ca, procedura speciala instituita de legiuitor prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita  perpetuarea starii de incertitudine in ceea ce priveste situatia juridica a imobilelor ce formeaza obiectul acestui act normativ. Instituirea acestei proceduri si a unui termen de decadere in cazul neurmarii ei nu este de natura a aduce atingere substantei dreptului de proprietate, deoarece toate masurile luate in faza prealabila a procedurii speciale instituita de lege, pentru stabilirea si punerea in executare a masurilor reparatorii prevazute de lege, pot fi atacate in justitie de persoanele interesate, asa cum am aratat.
Procedura prealabila obligatorie reglementata de Legea nr. 10/2001 nu incalca nici prevederile art. 6 alin (1) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, deoarece, aceasta procedura are in vedere tocmai celeritatea determinarii situatiei juridice a imobilelor ce formeaza obiectul sau de reglementare, satisfacand astfel cerinta solutionarii cererii de restituire intr-un termen rezonabil.
De asemenea, aceasta procedura nu incalca prevederile art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, avand ca scop asigurarea stabilitatii si securitatii raporturilor civile, astfel cum a sustinut apelantul reclamant. De altminteri, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis in jurisprudenta sa ca statele contractante sunt indrituite sa reglementeze exercitarea dreptului de proprietate in concordanta cu interesul general, adoptand, in acest sens, legile necesare.
In consecinta, de la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate in mod abuziv, in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se face numai in temeiul acestei legi, nefiind posibila promovarea unei actiuni direct in justitie pentru restituirea in natura sau prin echivalent a acestor imobile.
Aceste statuari au fost facute si de Inalta Curte de Casatie si Justitie in decizia nr. 33/9 iunie 2008, ce a fost pronuntata in recurs in interesul legii, retinuta si de prima instanta ca temei al solutiei atacate.
Astfel, instanta suprema a stabilit ca, atata vreme cat pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989  s-a adoptat o lege speciala, care prevede in ce conditii aceste imobile se pot restitui proprietarilor initiali sau succesorilor in drepturi ai acestora, nu se poate  sustine ca  legea  speciala, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica in concurs cu acesta.
De asemenea, Inalta Curte de Casatiei si Justitie a stabilit, referitor la imobilele preluate de stat fara titlu valabil, ca, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede ca acestea pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie. Or, Legea nr. 10/2001 reglementeaza masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fara titlu valabil, astfel ca, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in aceasta situatie.
Prin decizia mentionata, instanta suprema a statuat ca, in cazul in care reclamantul apreciaza ca intre legea interna si Conventia Europeana a Drepturilor Omului  exista neconcordante, el poate sa le invoce in cadrul unei  actiuni in revendicare, fiind insa necesar sa se analizeze, in functie de circumstantele concrete ale cauzei, in ce masura legea interna intra in conflict cu Conventia si daca admiterea actiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice.
In cauza dedusa judecatii, s-a constatat ca, aceste cerinte nu sunt indeplinite, intrucat, asa cum s-a aratat, procedura speciala reglementata de prevederile Legii nr. 10/2001 nu este in contradictie cu dispozitiile Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Nici cea de-a doua conditie la care decizia pronuntata in recurs in interesul legii nu este implinita, in conditiile in care imobilul in litigiu a fost instrainat catre intimata G., iar dreptul sau a fost consolidat potrivit dispozitiilor sentintei civile nr. 11804/12.09.2000 a Judecatoriei Brasov pronuntata in dosarul nr. 6445/2000, prin care s-a constatat ca intervenienta G.E. este proprietara apartamentului si au fost respinse pretentiile reclamantului privind obligarea acestei parti la lasarea in deplina proprietate si linistita posesie a imobilului respectiv.
In consecinta, in mod corect prima instanta a apreciat ca actiunea este inadmisibila.
Prima instanta a solutionat in mod corect si petitul formulat in subsidiar, intemeiat pe dispozitiile art. 224 Cod civil, prin care reclamantul a solicitat atragerea raspunderii subsidiare a Statului si obligarea acestuia la plata sumei de 196.500 lei, reprezentand valoarea de circulatie actuala a imobilului ce face obiectul actiunii.
Raspunderea Satului Roman prin M.F.P. nu poate fi antrenata in cauza de fata, date fiind cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, pronuntata in recurs in interesul legii; astfel, prin aceasta decizie, s-a stabilit ca in �actiunile intemeiate pe dispozitiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata, prin care se solicita obligarea statului roman de a acorda despagubiri banesti pentru imobilele preluate in mod abuziv, statul roman nu are calitate procesuala pasiva�, iar actiunile �in acordarea de despagubiri banesti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit in natura si pentru care se prevad masuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, indreptate direct impotriva Statului Roman, intemeiate pe dispozitiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si ale art. 13 din aceasta conventie, sunt inadmisibile.�
Prima instanta a retinut in mod corect incidenta cauzei Atanasiu vs. Romania solutionata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Aceasta din urma hotarare stabileste neechivoc obligatia fostului proprietar de a apela la forma de despagubire in natura sau in echivalent pe care Statul Roman a reglementat-o normativ sub forma initiala a Legii nr. 112/1995, iar ulterior a Legii nr. 10/2001. Aceeasi hotarare a Curtii Europene a Drepturilor Omului a prevazut si o exceptie de la regula de mai sus, respectiv dreptul fostului proprietar de a-si valorifica pretentia pe calea dreptului comun, dar numai in situatia preexistentei unei hotarari judecatoresti anterioare prin care sa se fi dispus obligarea statului, prin autoritatile sale, la restituirea bunului, ceea ce nu este insa cazul in speta.
 In raport de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului exprimata in cauza Atanasiu impotriva Romaniei, reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate actual, pe care sa-l poata valorifica pe calea revendicarii, intrucat aceasta nu detine  �o hotarare definitiva si executorie, care sa-i fi recunoscut calitatea de proprietar si care, prin dispozitivul ei, sa fi dispus in mod expres restituirea bunului".
Este adevarat ca prin O.U.G. nr. 4/2012 s-a prevazut ca, la data intrarii in vigoare a ordonantei de urgenta, se suspenda, pana la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despagubire, a titlurilor de conversie, precum si procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acorda despagubiri, prevazute de titlul VII Legea nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, insa aceasta masura a fost luata tocmai in vederea implementarii hotararii pilot si motivat de necesitatea adoptarii unor masuri care sa permita concretizarea dreptului privind acordarea despagubirilor rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietarilor, astfel incat persoanele indreptatite sa poata beneficia de acordarea unor despagubiri certe, previzibile si predictibile, in conformitate cu practica Curtii Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, nici faptul ca termenul prevazut in hotararea pilot nu a fost respectat de Statul Roman, fiind prelungit de altfel prin acord, nu justifica suprimarea unei legi speciale, pentru a aplica dispozitiile legii generale.
Cat priveste textul de lege care ar consacra in opinia apelantului reclamant, cu titlu de sanctiune, acordarea de despagubiri banesti, respectiv art. 224 alin. 1 Noul Cod civil, in cazul antrenarii raspunderii subsidiare a statului pentru obligatiile organelor, autoritatilor si institutiilor publice care sunt persoane juridice si niciuna dintre aceste persoane juridice nu raspunde pentru obligatiile statului, in mod corect prima instanta a retinut ca dezlegarea data de Inalta Curte prin recursul in interesul legii nu poate fi inlaturata. Astfel, daca Statul nu raspunde in principal pentru o astfel de obligatie, cu atat mai mult nu poate fi antrenata raspunderea sa subsidiara.
Adoptarea art. 224 alin.1 Cod civil, de altfel in vigoare la data pronuntarii deciziei in interesul legii, nu este de natura sa modifice rationamentul juridic al instantei supreme, starea de fapt dedusa judecatii fiind similara cu situatiile asupra carora a fost chemata sa se pronunte Inalta Curte de Casatie si Justitie. Reclamantul a invocat incalcarea dreptului sau de proprietate si ineficienta mecanismelor de despagubire prevazute de legea speciala, pentru a obtine obligarea Statului Roman la plata de despagubiri. Inalta Curte a analizat posibilitatea de a cere despagubiri in justitie pe calea dreptului comun, in alte conditii si in baza altor temeiuri de drept decat cele deschise de legea speciala, astfel incat a avut in vedere inclusiv dispozitiile art. 224 alin. 1 Cod civil, pe care nu le-a exclus in mod expres. Potrivit considerentelor deciziei in interesul legii, o astfel de actiune civila, in despagubire baneasca, directa, indreptata impotriva statului, sub motiv de inaplicabilitate, pentru diverse argumente, a dispozitiilor legii speciale, ignora principiul specialia generalibus derogant.
Decizia in interesul legii mentionata are caracter obligatoriu pentru toate instantele judecatoresti, caz in care instanta de fond, in aplicarea dispozitiilor art. 3307  alin. (4) Cod procedura civila, in mod corect a constatat incidenta in cauza a dezlegarii date problemei de drept supusa analizei de catre reclamant. Cum Decizia in interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost publicata in  Monitorul Oficial nr. 120 la data de 12 februarie 2012, in mod just, la data pronuntarii hotararii atacate, 3 iunie 2013, judecatoria a tinut cont de caracterul obligatoriu al acesteia.
Impotriva acestei decizii s-a declarat recurs de recurenta T.A. criticandu-o pentru nelegalitate si netemeinicie. Aceasta recurenta a fost introdusa in cauza ca urmare a decesului apelantului S.M.E. in calitate de succesoare a acestuia.
In dezvoltarea motivelor de recurs sentinta este criticata pentru urmatoarele:
Recurenta apreciaza ca adoptarea solutiei de respingere ca inadmisibila a cererii de chemare in judecata privind revendicarea imobilului in litigiu il lipseste pe proprietar de orice masura reparatorie, ca daca instanta ar fi constatat retroactiv ca imobilul nu a iesit niciodata din patrimoniul sau ar fi posesorul unui bun actual in intelesul art. 1 din Protocolul 1 Aditional la CEDO.
Se mai arata ca in cazul sau  cerinta  proportionalitatii  nu a fost respectata impunandu-i-se doar masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001 in conditiile in care Fondul Proprietatea nu functioneaza. Astfel in lipsa unei despagubiri juste, actiunea in revendicare devine admisibila.
In ceea ce priveste aplicarea Deciziei  nr. 33/2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie se arata ca actiunea in revendicare are prioritate in cazul in care se constata ca exista neconcordante intre legea speciala si CEDO situatia in care comparand titlul de proprietate al recurentei � reclamante cu titlul de proprietate al cumparatoarei de buna-credinta s-ar fi putut constata ca titlul acesteia din urma vine de la un neproprietar fata de constatarea ca recurenta � reclamanta nu a pierdut niciodata dreptul de proprietate.
Decizia mai este criticata si pentru faptul ca instanta de apel a solutionat in mod eronat capatul de cerere subsidiar privind obligarea Statului Roman la acordarea de despagubiri reprezentand contravaloarea imobilului de care este lipsita la valoarea de circulatie.
Statul Roman prin M.F.P.  poarta raspunderea pentru modul in care a gestionat aceasta situatie, iar  raspunderea este  reglementata in cuprinsul dispozitiilor art. 224 din Codul civil si in acest sens trebuie acceptat ca are calitate procesual pasiva din perspectiva faptului ca este garantul dreptului de proprietate descris la art. 44 din Constitutie.
Examinand decizia atacata in raport de criticile formulate instanta apreciaza ca recursul nu este intemeiat si in consecinta va fi respins iar decizia pronuntata in apel va fi mentinuta ca legala si temeinica in baza dispozitiilor art. 312 Cod procedura civila pentru  urmatoarele considerente:
Primele instante de judecata au retinut in mod corect starea de fapt si au procedat la aplicarea judicioasa a textelor de lege incidente in cauza, a deciziilor pronuntate in interesul legii si a practicii CEDO.
Astfel in legatura cu admisibilitatea actiunii in revendicare formulata de persoana indreptatita dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 instanta de apel a confirmat si consolidat considerentele sentintei civile atacate prin care a fost adoptata solutia de respingere a cererii de chemare in judecata.
In mod corect s-a retinut de catre ambele instante ca procedura instituita prin Legea nr.  10/2001, nu reprezinta o reglementare alternativa, ci este mijlocul legal, pe care legiuitorul a inteles sa il puna la indemana persoanelor nedreptatite de vechiul regim, instituind astfel  si un termen pentru aceasta, tocmai in ideea de a nu se crea un paralelism si suprapunere a activitatii  institutiilor statului, si de a se mentine, pe  cat posibil, o stabilitate, a raporturilor sociale.
S-a mai retinut in mod corect si s-a analizat suficient de amplu si bine argumentat, de  ce in cauza este aplicabila decizia nr. 33/2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie  in solutionarea unui recurs in interesul legii si nu s-a constatat existenta unei contradictii intre CEDO si legea nationala respectiv Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 33/2008 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, s-a statuat ca in principiu, sunt aplicabile dispozitiile  legii speciale, Legea nr. 10/2001 si numai in cazul in care exista neconcordante intre legea speciala si CEDO se acorda prioritate acesteia din urma, in masura in care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securitatii raporturilor juridice.
Prevalandu-se pe un presupus drept de proprietate ca urmare a solicitarii de a se constata ca imobilul in discutie a fost preluat de Statul Roman de la antecesorul sau, fara un titlu valabil, prin prezenta actiune reclamanta solicita in principal sa se compare titlurile de proprietate pe calea actiunii in revendicare, in raport de dreptul de proprietate al paratei I, dobandit pe baza Legii nr. 112/1995 iar  prima instanta a apreciat in mod corect ca acest capat de cerere nu poate fi admisibil dupa pronuntarea deciziei nr. 33/2008 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
De asemenea se mai retine ca instanta de apel a  analizat si incidenta  Cauzei  Atanasiu contra Romaniei pronuntata de CEDO retinandu-se in mod corect ca reclamanta nu detine un titlu care sa constituie un drept de proprietate susceptibil de a fi protejat prin prezenta actiune iar reclamanta solicita in realitate readucerea bunului in patrimoniul antecesorului prin derogare de la legea speciala.
Ca efect al obligativitatii deciziilor pronuntate in interesul legii instantele de judecata in mod corect au retinut ca acestea sunt incidente in cauza.   
In ceea ce priveste a doua critica din recurs, referitoare la convertirea pretentiilor reclamantilor in despagubiri si inaplicabilitatea deciziei nr. 27/2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, nici aceasta nu este fondata si in consecinta va fi respinsa.
Faptul ca mecanismul pus la dispozitie de legiuitor, respectiv Fondul Proprietatea  nu functioneaza, nu justifica suprimarea unei proceduri judiciare. Legea nr. 10/2001, de care, de altfel, a si uzat nu  confera reclamantei, dreptul de a apela direct la procedurile judiciare, in cadrul carora sa obtina o hotarare judecatoreasca, in obligarea la despagubiri,  in afara oricarei previziuni si prospectiuni bugetare.
S-ar ajunge astfel la pronuntarea unor hotarari judecatoresti care sa inlocuiasca titlurile de despagubiri emise de Comisia Centrala, infiintata pe baza legii speciale si a caror eficienta este minima, neputand avea nici o garantie de executare, atata timp cat sunt in afara mecanismului legal al mijloacelor reparatorii si a bugetului de stat.
Actiunile indreptate direct impotriva statului, prin care se pretinde obligarea acestuia la alte masuri reparatorii, decat cele prevazute de lege nu pot avea temei suficient nici  in CEDO si nici in dispozitiile art. 1 al Protocolului I aditional la CEDO asa cum pretinde recurenta.
Aceasta pentru ca CEDO, nu garanteaza dobandirea dreptului de proprietate ci sanctioneaza doar nerespectarea drepturilor si libertatilor ocrotite prin Conventie.
Reclamanta nu a facut dovada existentei unui �bun actual� in patrimoniul lor, astfel ca nu poate pretinde in mod direct, despagubiri de la stat,  motivat de faptul ca i-a fost nesocotit acest drept. Pretentiile reclamantei, se intemeiaza pe un eventual drept de creanta, care nu poate fi considerat un �bun� in sensul art. 1 din Protocolul 1 Aditional, decat daca ar fi fost constatat sau stabilit printr-o hotarare judecatoreasca intrata in puterea lucrului judecat, lucru care se putea realiza in speta de fata pe calea procedurii instituita de Legea nr. 247/2005.
Intrucat, notificarea formulata de reclamanta, a fost finalizata prin emiterea deciziei nr. 755/2009 de catre S.C. R. S.R.L., in care s-a dispus acordarea de titluri de despagubiri in conditiile Legii nr. 247/2005, inseamna ca dreptul invocat de reclamanta, nu constituie un �bun existent� si nu este titulara a unei creante exigibile susceptibila de executare.
In plus, fata de cele de mai sus, a admite actiunea in obligarea Statului Roman, la despagubiri, cu depasirea limitelor stabilite de Legea nr. 10/2001 asa cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005, prin care s-a stabilit un mecanism de acordare al despagubirilor, plaseaza  judecatorul in sfera legislativului, asumandu-si rolul de a crea legea si nu de a o aplica, ceea ce conduce la un dezechilibru institutional al statului.
Temeiul de drept invocat de recurenta respectiv dispozitiile art. 224 din Noul Cod civil nu poate fi aplicabil in cauza acesta fiind un fundament legal cu caracter de norma generala care nu se aplica in raport de norma speciala instituita prin Legea nr. 247/2005 si care era in vigoare la momentul pronuntarii deciziei nr. 27/2011.
Este cu neputinta repunerea in discutie a calitatii procesual pasive a Statului Roman in actiuni in despagubiri indreptate direct impotriva acestuia atata timp cat acest lucru a fost statuat deja printr-o decizie in interesul legii.
Instantele de judecata au obligatia de a respecta deciziile pronuntate in solutionarea recursurilor in interesul legii in baza dispozitiilor art. 3307 din Codul de procedura civila potrivit carora, �dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante de la data publicarii deciziei in interesul legii in Monitorul Oficial�.
Pentru toate aceste considerente instanta apreciaza ca recursul este nefondat si in consecinta va  fi respins iar decizia  atacata  va fi mentinuta ca legala si temeinica cu aplicarea dispozitiilor art. 274 din Codul de procedura civila privind obligarea la plata cheltuielilor de judecata.