Trimiterea cauzei spre rejudecare. Asigurarea dublului grad de jurisdictie

              In raport de prevederile art. 421 pct. 2 lit. b din Codul de procedura penala, cu referire la art. 2 protocol 7 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in situatia in care prima instanta nu a procedat la dezbaterea materialului probatoriu administrat in cauza, supunand atentiei participantilor la proces in mod exclusiv institutia prescriptiei raspunderii penale (in raport de care nu era implinit termenul prevazut de art. 122 alin. l lit. b si art. 124 din Codul penal din 1969 si nici cel prevazut de art. 154 alin. l  lit. d si ale art. 155 al. 4 din noul Cod penal), se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.
             Curtea observa ca prima instanta a facut o gresita aplicare a legii penale mai favorabile pe institutii autonome, combinand prevederi din cele doua coduri penale (limitele de pedeapsa din noua reglementare, precum si dispozitiile care reglementeaza prescriptia raspunderii penale din Codul penal din 1969), fapt care este in contradictie cu prevederile obligatorii ale Deciziei nr. 265/2014 a Curtii Constitutionale, pe care instanta le-a avut in vedere, totusi, la pronuntarea hotararii si le-a analizat (astfel dupa cum rezulta din considerentele sentintei penale).
Curtea de Apel nu-si insuseste argumentatia primei instante, in conditiile in care chiar Inalta Curte de Casatie si Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala, prin Decizia nr. 21/6 octombrie 2014 (inca nepublicata), dezlegand aceasta chestiune de drept,  a statuat ca „dispozitiile art. 5 alin. l din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv in materia prescriptiei raspunderii penale, in sensul ca legea penala mai favorabila este aplicabila in cazul infractiunilor savarsite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost judecate definitiv, in conformitate cu Decizia nr.265/2014 a Curtii Constitutionale".
In aceste conditii, este evident faptul ca, in cauza, termenul de prescriptie al raspunderii penale nu era implinit, solutia primei instante fiind astfel gresita.
Pe de alta parte, raportat la stadiul actual al cauzei, Curtea de Apel constata ca dupa finalizarea procedurii in Camera Preliminara magistratul investit cu judecarea cauzei nu a administrat alte probe, dezbaterile de la termenul din data de 20 mai 2014 vizand exclusiv aplicabilitatea in cauza a dispozitiilor privind implinirea termenului de prescriptie.
De altfel, hotararea suspusa analizei cuprinde considerente numai privitor la implinirea termenului de prescriptie, judecatorul nefacand referiri la aspecte privitoare la fondul cauzei, la acuzatia adusa si la eventuala vinovatie a inculpatului.
Astfel, nefiind dezbatut materialul probatoriu administrat (chiar in situatia in care atat reprezentantul Ministerului Public, cat si aparatorul inculpatului nu au avut alte cereri si probe de propus), nefiind formulate concluzii care sa vizeze aspecte referitoare la existenta sau nu a infractiunii care a format obiectul cercetarii judecatoresti si a vinovatiei/lipsei de vinovatie a inculpatului in raport de aceasta fapta penala, Curtea de Apel nu poate proceda la suplinirea acestei lipse si sa administreze in calea de atac probatoriul, in vederea pronuntarii unei hotarari pe fondul cauzei, intrucat ar incalca in mod evident prevederile ar. 2 din Protocolul 7 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului (obligatorii din perspectiva art. l alin. 2 din Codul de procedura penala), lipsind inculpatul de posibilitatea exercitarii depline a tuturor drepturilor sale procesuale prin promovarea unei eventuale cai de atac care sa supuna atentiei unei alte instante aspectele de fond dezbatute in apel.
In aceste conditii, singurul remediu procesual este desfiintarea, hotararii atacate si trimiterea cauzei primei instante in vederea continuarii judecatii, avand in vedere lipsa totala a unei cercetari judecatoresti in care sa fie dezbatute in contradictoriu aspecte referitoare la acuzatia adusa, precum si cele referitoare la eventuala vinovatie penala a inculpatului.