Actiune in revendicare. Admisibilitate

Neurmarea procedurii administrative sau urmarea acesteia cu consecinta nerestituirii in natura a imobilului nu deschid calea actiunii in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 C. civ.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi.

Decizia ICCJ nr. 33/2008;
Codul civil: art. 480;
Legea nr. 10/2001.

Prin actiunea disjunsa din dosarul 5869/2004 si inregistrata sub nr. 4487/3168/2005 (nr. nou 25/102/2005) din 11 octombrie 2005, reclamantii G. I. A. si G. M. E. au solicitat, in contradictoriu cu paratii Primaria Sovata, SC B. SA, V. Z. si V. G., restituirea in natura a imobilului situat in Xxx si inscris in CF 5799, top. 3300/1, 3301/1/1, respectiv vila in suprafata de 114,59 mp si teren in suprafata de 498,47 mp catre reclamanti, in subsidiar restituirea prin echivalent in suma de 120.000 euro si obligarea paratilor la plata cheltuielilor de judecata.
La data de 21 noiembrie 2013, numitele S. C. D. M. si V. D. C. au depus la dosarul cauzei precizare de actiune in contradictoriu cu Primaria Orasului Sovata - Orasul Sovata, SC B. SA, V. Z. si V. G., prin care au solicitat sa se constate ca imobilul situat in Xxx, evidentiat in CF 5799 top. 3300/1, 3301/1/1 a fost preluat de Statul Roman fara titlu valabil, prin preluare abuziva in temeiul Decretului 92/1950, obligarea paratilor la predarea catre reclamante in calitate de mostenitoare a defunctului proprietar tabular, in deplina proprietate si posesie, imobilul mentionat si sa se dispuna revenirea la situatia anterioara de carte funciara anterior na?ionalizarii, precum si intabularea acestui imobil pe numele reclamantelor, in cote egale.
In motivarea precizarii de actiune se arata ca din actele aflate la dosarul cauzei rezulta ca imobilul in discutie a fost preluat fara titlu valabil, succesiunea preluarii fiind descrisa pe larg in actiunea introductiva de instanta, iar potrivit art. II Decretul 92/1950  imobilul detinut de antecesorul reclamantelor nu putea fi nationalizat, iar numele acestuia sau imobilul in cauza nu apare in anexa la Decretul 92/1950, astfel ca nationalizarea acestui imobil a fost un act abuziv al autoritatilor administrative, care a incalcat chiar si prevederile legale in vigoare la acea data.
Asupra exceptiei autoritatii de lucru judecat invocata de parata SC B. SA prin intampinare.
Cu privire la aceasta exceptie, tribunalul a retinut ca prin actiunea dedusa judecatii antecesorii reclamantelor au solicitat restituirea in natura a imobilului, iar in subsidiar restituirea prin echivalent in suma de 120.000 euro. Reclamantele au precizat actiunea introductiva de instanta formulata de antecesorii lor in sensul ca solicita, alaturi de petitul initial si sa se constate ca imobilul a fost preluat de stat fara titlu valabil, sa fie obligate paratele la predarea catre reclamante a imobilului si revenirea la situatia de CF anterioara nationalizarii.
Parata SC B. SA a invocat exceptia autoritatii de lucru judecat in raport cu sentinta civila 1215/19.11.2004 a Tribunalului Mures.
Analizand sentinta civila 1215 din 19.11.2004 a Tribunalului Mures tribunalul a retinut ca in dosarul 4517/2003 in care a fost pronuntata aceasta sentinta, antecesorii reclamantelor au formulat in contradictoriu cu parata SC B. SA contestatie impotriva deciziei nr. 930 din 08.05.2003 emisa de parata, solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa dispuna anularea deciziei si in consecinta restituirea in natura a imobilului cu cheltuieli de judecata.
Pentru existenta autoritatii de lucru judecat este necesara indeplinirea conditiei triplei identitati dintre cele doua cauze analizate, constand in identitatea de parti, obiect si cauza.
In speta, tribunalul a constatat ca desi exista identitate intre partile initiale din cele doua cauze, in ce priveste obiectul si cauza celor doua spete nu exista identitate, intrucat in cauza anterioara reclamantii au contestat decizia emisa de parata si numai ca urmare a eventualei anulari a acestei decizii restituirea in natura a imobilului, aceasta din urma fiind o cerere accesorie cererii principale, cea de anulare a deciziei paratei.
In ce priveste fondul cauzei,
Tribunalul a retinut in primul rand ca reclamantele nu au depus la dosarul cauzei niciun inscris din care sa rezulte calitatea de persoane indreptatite in ce le priveste pe reclamante si pe antecesorii acestora.
Pe de alta parte, tribunalul a retinut ca privitor la imobil, antecesoarea reclamantelor G. M. E., reprezentati de reclamanta S. C. D. M. a formulat notificare potrivit dispozitiilor Legii 10/2001, fapt necontestat de parate si care rezulta si din adresa 1037 din 16.05.2003, adresa din care mai rezulta ca documentatia aferenta notificarii a fost transmisa de parata B. SA catre Autoritatea pentru Privatizarea si Administrate Participatiilor Statului. In aceste conditii, tribunalul apreciaza ca in cauza reclamantele aveau posibilitatea de a obtine restituirea prin echivalent din partea acestei autoritati, in dosarul cauzei nefiind depuse inscrisuri din care sa rezulte eventualul raspuns dat de aceasta autoritate reclamantelor.
Mai mult, reclamantele, dand dovada de o evidenta rea credinta, nu au depus la dosarul cauzei niciun inscris doveditor cu privire la pretentiile deduse judecatii, chiar si calitatea lor procesuala fiind probata abia dupa ce instanta le-a pus in vedere acest aspect.
In aceste conditii, avand in vedere dispozitiile art. 129 alin. 1 Cod procedura civila, precum si pe cele ale art. 723 Cod procedura civila, reclamantele aveau indatorirea ca in conditiile legii sa urmareasca desfasurarea si finalizarea procesului, sa indeplineasca actele de procedura in conditiile si termenele stabilite de lege sau de judecator si sa-si probeze pretentiile si apararile.
In cauza reclamantele nu au indeplinit aceste obligatii, in sensul ca nu au probat niciuna din sustinerile cuprinse in actiunea introductiva de instanta sau completarea de actiune.
In ce priveste petitul subsidiar, de restituire prin echivalent, in sensul achitarii catre reclamante a sumei de 120.000 euro, tribunalul a retinut ca desi parata B. SA nu a contestat cuantumul pretentiilor reclamantelor, nu se poate dispune restituirea prin echivalent, pe de o parte, deoarece reclamantele nu au probat calitatea lor de persoane indreptatite, iar pe de alta parte, potrivit dispozitiilor 27 alin. 1 Legea 10/2001 persoana indreptatita are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, constand in bunuri ori servicii, actiuni la societati comerciale tranzactionate pe piata de capital sau titluri de valoare nominala folosite exclusiv in procesul de privatizare, corespunzatoare valorii imobilelor solicitate, notificarea fiind adresata institutiei publice implicate care a efectuat privatizarea, respectiv Autoritatea pentru Privatizare si Administrarea Participatiilor Statului, fiind astfel incidente in cauza dispozitiile art. 12 alin. 4 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001.
In aceste conditii, nu se poate dispune obligarea paratelor la plata echivalentului valorii imobilului, chiar in eventualitatea producerii probei calitatii de persoane indreptatite a reclamantelor.
Fata de toate aceste considerente, tribunalul  s-a pronuntat in sensul aratat.
Impotriva acestei hotarari au declarat apel reclamantele S. C. D. M. si V. D. C., in calitate de mostenitoare ale reclamantilor G. I. V. si D. G. M. E., solicitand desfiintarea in parte a hotararii atacate si admiterea cererii de chemare in judecata.
In opinia apelantelor, instanta de fond a facut o apreciere gresita privitor la inscrisurile doveditoare depuse in sprijinul petitelor cu care instanta de judecata a fost investita.
In acest sens, apelantele au aratat ca dosarul nr. 5869/2004, avand ca obiect restituire imobil in natura si constatarea nulitate absoluta a contractului de vanzare-cumparare a fost disjuns, formandu-se doua dosare :unul avand 887/1371/2010 aflat pe rolul Tribunalului Comercial Mures, avand ca obiect anularea contractului de vanzare-cumparare incheiat intre SC B. SA si familia V. si dosarul nr. 25/102/2005, avand ca obiect restituire in natura imobil.
Acest din urma dosar a fost suspendat pana la solutionarea dosarului aflat pe rolul Tribunalului Comercial Mures.
 Apelantii au formulat cerere de repunere pe rol a prezentei cauze, fiind stabilit termen de judecata la 20 februarie 2014.
La termenul de judecata din 6 martie 2014, cererea de amanare a cauzei formulata de reclamante a fost respinsa, cum de altfel au fost respinse si cererile in probatiune, precum si cererea de renuntare la judecata.
Din aceasta perspectiva, in opinia apelantilor, sunt incidente dispozitiile art. 129 alin. 4 si 5 Cod procedura civila, care impun trimiterea cauzei spre rejudecare.
Apelantii mai sustin, prin memoriul de apel, imprejurarea ca, raportat la lipsa opozitiei paratei SC B. SA  fata de petitul privind plata despagubirilor, instanta putea proceda la judecarea acestei solicitari si la admiterea acestei cereri subsidiare.
In fine, se considera ca prin modul in care a redactat dispozitivul, prima instanta nu s-a pronuntat asupra petitelor vizand constatarea preluarii fara titlu valabil a imobilului; obligarea paratilor la predarea catre reclamante a imobilului; revenirea la situatia anterioara de carte funciara; intabularea imobilului in litigiu pe numele reclamantelor.
Toate aceste argumente conduc, in opinia apelantelor, la solutia de admitere a caii de atac si trimitere a cauzei spre rejudecare instantei de fond.
In subsidiar, reclamantele apelante au solicitat rejudecarea cauzei,  constatarea temeiniciei precizarii de actiune depusa la termenul din 21 noiembrie 2013 si admiterea acesteia astfel cum a fost formulata.
Parata SC B. SA a formulat intampinare, solicitand respingerea apelului ca nefondat.
In esenta, intimata parata a aratat ca hotararea pronuntata de tribunal este ferita de critici, in sensul in care, potrivit dispozitiilor art. 129 Cod procedura civila, partile au indatorirea sa urmareasca desfasurarea si finalizarea procesului, sa indeplineasca actele de procedura in conditiile, ordinea si termenele stabilite de lege sau de judecator, sa-si exercite drepturile procedurale conform dispozitiilor art. 723 alin. 1 Cod procedura civila, precum si sa-si probeze pretentiile si apararile.
Din aceasta perspectiva sunt temeinice constatarile instantei de fond potrivit carora reclamantele se afla in culpa, in sensul in care nu au probat niciuna din sustinerile cuprinse in actiunea introductiva.
Parata a reiterat exceptia autoritatii de lucru judecat invocata in fata instantei de fond. La termenul de judecata din 5 noiembrie 2014, reprezentanta paratei intimate a declarat ca nu mai sustine aceasta exceptie.
Pe fondul cauzei, parata a invocat, in esenta, imprejurarea ca a solutionat in favoarea antecesorilor reclamantelor, in procedura administrativa, prin decizia nr. 930/2003, cererea de restituire a aceluiasi imobil. Decizia emisa de parata a fost supusa controlului judecatoresc, in sensul in care instantele au respins acest demers judiciar.
Examinand hotararea atacata, Curtea a retinut urmatoarele :
Prin incheierea sedintei publice din 1 octombrie 2014, instanta a pus in discutia partilor cererea de recalificare a caii de atac, formulata de parata intimata prin intampinare.
Raspunzand acestei cereri, reprezentata reclamantilor apelanti a subliniat ca prezenta actiune, astfel cum a fost formulata si precizata, este o actiune de drept comun si nu una intemeiata pe dispozitiile Legii 10/2001.
Instanta a apreciat, avand in vedere sustinerile partii, continutul actiunii si a precizarii de actiune, ca aceasta este o actiune de drept comun si nu o actiune intemeiata pe dispozitiile Legii 10/2001. Din acest considerent calea de atac a ramas apelul si nu recursul, astfel cum prevad dispozitiile art. 26 din Legea 10/2001, modificat prin art. XII din Legea 202/2010.
Avand in vedere precizarile partilor si dispozitiile instantei cuprinse in incheierea sedintei publice din 1 octombrie 2014, la termenul de judecata din 5 noiembrie 2014, reprezentanta paratei a invocat exceptia inadmisibilitatii cererii formulate de reclamante prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronuntata de ICCJ in solutionarea recursului in interesul legii.
Potrivit incheierii sedintei publice din 5 noiembrie 2014 si avand in vedere calitatea de intimata a paratei, instanta a analizat aceasta exceptie prin prisma unei aparari de fond, retinand urmatoarele :
Prin Decizia 33/2008 ICCJ a stabilit, cu valoare interpretativa obligatorie: “Concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres in legea speciala.
    In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare intemeiata pe dreptul comun, in masura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice."
In considerentele acestei decizii ICCJ a retinut ca neurmarea procedurii administrative sau urmarea acesteia cu consecinta nerestituirii in natura a imobilului nu deschid calea actiunii in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 C. civ. apreciind altfel, s-ar incalca principiul  de drept care guverneaza concursul dintre legea speciala si legea generala - specialia generalibus derogant si care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat in fiecare lege speciala.
Prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 ICCJ a stabilit de asemenea in solutionarea unui recurs in interesesul legii ca:   "Prin dispozitiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate si, fara sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionari sistemului reparator, subordonandu-l, totodata, controlului judecatoresc prin norme de procedura cu caracter special."
Prin aceeasi decizie se arata ca Legea nr. 10/2001, in limitele date de dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun in materia retrocedarii imobilelor preluate de stat, cu sau fara titlu valabil, in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
    Totodata, se apreciaza ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi.
    In consecinta, trebuie retinut ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil.
Cu atat mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, actiuni in revendicare avand in vedere regula “electa una via" si principiul securitatii raporturilor juridice consacrat in jurisprudenta CEDO (Cauza Brumarescu contra Romaniei - 1997 s.a.)."
In situatia reclmantelor, acestea au derulat ambele proceduri, respectiv atat cea administrativa cat si  prezenta procedura de drept comun.
Prin decizia 33/2008, ICCJ a analizat si conventionalitatea dispozitiilor Legii 10/2001 privita ca remediu special si derogator de la dreptul comun, constatand urmatoarele: “Unele instante au considerat ca respingerea ca inadmisibila a actiunii in revendicare intemeiata pe dreptul comun si intentata dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamantului de accesul la justitie, prin incalcarea art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului.
     Acest punct de vedere nu poate fi absolutizat.
     Art. 6 din Conventie garanteaza fiecarei persoane "dreptul la un tribunal", adica dreptul ca o instanta judiciara sa solutioneze orice contestatie privitoare la drepturile si obligatiile sale civile (cauzele Ad‘t Mouhoub contra Frantei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis ca acest drept nu este absolut, ca este compatibil cu limitari implicite si ca statele dispun in aceasta materie de o anumita marja de apreciere.
Totodata, a aratat ca aceasta problema trebuie examinata intr-un context mai larg, si anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natura sa altereze dreptul la un tribunal chiar in substanta sa.
In Romania, legiuitorul a adoptat un act normativ special, in temeiul caruia persoanele care se considera indreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una dintre aceste masuri fiind restituirea in natura a imobilelor.
Faptul ca acest act normativ - Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise in procedura administrativa legea prevede calea contestatiei in instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina."
“In consecinta, intrucat persoana indreptatita are posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justitie."
In urma examinarii hotararilor pronuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin decizia 33/2008 ICCJ a mai retinut: “instanta europeana a stabilit ca exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 si principiul securitatii raporturilor juridice trebuie respectate atat in cazul fostului proprietar, cat si in cel al cumparatorului de buna-credinta.
  Ca urmare, oricare dintre acestia nu poate fi lipsit de proprietate decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Prin urmare, in procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, in absenta unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectiva si concreta a masurilor reparatorii, poate aparea conflictul cu dispozitiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constitutia Romaniei, prioritatea normei din Conventie, care, fiind ratificata prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, asa cum se stabileste prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentala.
Problema care se pune este daca prioritatea Conventiei poate fi data si in cadrul unei actiuni in revendicare intemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lamurit daca o astfel de actiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, pana la o eventuala interventie legislativa, neconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale.
Desigur, la aceasta problema nu se poate da un raspuns in sensul ca exista posibilitatea de a se opta intre aplicarea Legii nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun in materia revendicarii, si anume Codul civil, caci ar insemna sa se incalce principiul specialia generalibus derogant.
Asa cum s-a mai aratat, instantele care au admis actiunile in revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dand preferinta titlului mai vechi, facand totala abstractie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
 Dar nici nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, in toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea in revendicare, caci este posibil ca reclamantul intr-o atare actiune sa se poata prevala la randul sau de un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie.
Este insa necesar a se analiza, in functie de circumstantele concrete ale cauzei, in ce masura legea interna intra in conflict cu Conventia europeana a drepturilor omului si daca admiterea actiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci cand exista neconcordante intre legea interna si Conventie, trebuie sa se verifice pe fond daca si paratul in actiunea in revendicare nu are, la randul sau, un bun in sensul Conventiei - o hotarare judecatoreasca anterioara prin care i s-a recunoscut dreptul de a pastra imobilul; o speranta legitima in acelasi sens, dedusa din dispozitiile legii speciale, unita cu o jurisprudenta constanta pe acest aspect -, daca actiunea in revendicare impotriva tertului dobanditor de buna-credinta poate fi admisa fara despagubirea tertului la valoarea actuala de circulatie a imobilului etc."
Din acesata perspectiva instanta de recurs a constatat ca reclamantele nu se pot prevala in momentul de fata  de “un BUN" sau o “speranta legitima" in sensul Conventiei avand in vedere solutiile pronuntate in demersurile judiciare anterioare. (dosarul 887/1371/2010 -casare cu rejudecare dosar 1517/1371/2007- sentinta 1445 din 17.10.2011 definitiva prin decizia 41/A din 28.05.2012 a Curtii de Apel Targu-Mures pronuntata in dosar 887/1371/2010* si irevocabila prin decizia din 13.02.2013 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie avand ca obiect anularea contractului de vanzare cumparare a imobilului; sentinta civila 1215 din 19.11.2004 a Tribunalului Mures pronuntata in dosarul 4517/2003 avand ca obiect contestatie impotriva deciziei 930 din 08.05.2003 emisa de parata).
Curtea a constatat ca, desi reclamantele nu au indicat expres vreun temei de drept, actiunea acestora este in mod evident o actiune intemeiata pe dispozitiile dreptului comun, art 480 c.civ., mai cu seama ca procedurile administrative si judiciare reglementate de Legea 10/2001 au fost urmate si epuizate de autorii reclamantelor si de acestea (sentinta civila 1215 din 19.11.2004 a Tribunalului Mures pronuntata in dosarul 4517/2003 avand ca obiect contestatie impotriva deciziei 930 din 08.05.2003 emisa de parata).
Cu referire la petitul privind restituirea sumei de 120.000 Euro reprezentand contravaloarea bunului imobil revendicat, Curtea a retinut ca  argumentele aduse de Tribunal sunt intemeiate in ceea ce priveste incidenta dispozitiilor art. 12 alin. 4 din HG 614/2001(in vigoare la data solutionarii notificarii) mai cu seama ca prin hotarari judecatoresti irevocabile titlul statului si al subdobanditorului au fost consolidate.
Cu alte cuvinte, reclamantelor le este aplicabil, sub aspectul despagubirilor, principiul "electa una via".
In fine, critica apelantelor vizand nepronuntarea instantei de fond asupra petitelor cuprinse in precizarea de actiune nu pot fi primite intrucat solutia de respingere a actiunii a avut in vedere, asa cum rezulta explicit din considerentele hotararii, si aceste precizari.
Avand in vedere cele de mai sus, Curtea a respins apelul declarat de reclamante.