Reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei. Proportionalitatea situatiei care a determinat restrangerea cu mijloacele utilizate.

Reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei. Proportionalitatea situatiei care a determinat restrangerea cu mijloacele utilizate.
Art.1 din Legea nr.118/2010
Decizia nr.20/2011 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie

Analiza conditiilor ingerintei statului in dreptul de proprietate pe care reclamantii l-au dobandit asupra salariilor, facuta de catre Curtea Constitutionala are un caracter obligatoriu pentru instantele de judecata, astfel ca se poate retine ca fiind justificata pentru considerentele aratate, masura temporara a reducerii salariilor pana la data de 31.12.2010.
In acelasi sens, Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin decizia nr.20/2011, pronuntata in recurs in interesul legii, a statuat ca prin masurile dispuse prin art.1 din Legea nr.118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Conventie.
S-a retinut ca,  diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei este prevazuta in Legea nr. 118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, act normativ care contine prevederi suficient de clare, precise si accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la scopul ingerintei, masura diminuarii cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei este justificata de un interes public ("utilitatea publica"), astfel cum rezulta din expunerea de motive a Legii nr.118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, si din deciziile Curtii Constitutionale nr.872/2010 si nr.874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare in contextul crizei economice mondiale.
Cu privire la proportionalitatea situatiei care a determinat restrangerea, se apreciaza ca exista o legatura de proportionalitate intre mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei) si scopul legitim urmarit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) si ca exista un echilibru echitabil intre cerintele de interes general ale colectivitatii si protectia drepturilor fundamentale ale individului.
In alta ordine de idei, Inalta Curte de Casatie si Justitie - Completul competent sa judece recursul in interesul legii a retinut faptul ca masura legislativa criticata este aplicata in mod nediscriminatoriu, in sensul ca reducerea de 25% este incidenta tuturor categoriilor de personal bugetar in acelasi cuantum si mod.
Ca atare, se considera ca prin masurile dispuse prin art.1 din Legea nr.118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Conventie (cum sunt nediscriminarea sau preeminenta dreptului).
Totodata, prin decizia de inadmisibilitate pronuntata la data de 6 decembrie 2011 in cauzele Felicia Mihaies impotriva Romaniei (cererea nr.44232/11) si Adrian Gavril Sentes impotriva Romaniei (cererea nr.44605/11), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat neincalcarea de catre Statul roman a dispozitiilor articolului 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la Conventie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicarii Legii nr.118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar[1], cu modificarile si completarile ulterioare.

Decizia civila nr. 3/09 ianuarie 2012

 Constata ca, prin cererea inregistrata la data de 2.09.2010, reclamantii N.N., R.D., R.C., R.V., P.Gh.D., D.C., M.M., O.N., V.A.D., C.F. si G.I. au chemat in judecata pe parata Comuna P.-M. reprezentata prin primar D.A.D., solicitand ca, prin sentinta ca se va pronunta in cauza, sa se dispuna anularea dispozitiilor emise de Primarul comunei P.-M. la data de 7.07.2010, prin care le-au fost diminuate salariile cu 25%, precum si obligarea paratei  la plata diferentelor salariale dintre sumele-drepturi salariale efectiv incasate si cele cuvenite reclamantilor potrivit contractelor individuale de munca  si actelor aditionale la acestea, incepand cu luna iulie 2010, sume actualizate cu indicele de inflatie  pana la data platii efective.
In motivare, reclamantii au aratat ca sunt salariati ai Primariei P.-M., iar la data de 5.08.2010, cand au primit plata salariului aferent lunii iulie 2010, au luat cunostinta despre masura diminuarii drepturilor salariale cu 25% fata de luna precedenta. S-a aratat ca o astfel de masura unilaterala nesocoteste prevederile art. 40 alin.2 lit.c din Codul muncii, privind obligatia angajatorului de a acorda salariatilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractele de munca aplicabile si din contractele individuale de munca, dar nesocoteste deopotriva si principiul fortei obligatorii a contractului de munca si pe cel al consensualismului, potrivit cu care partile sunt libere sa stabileasca modalitatea de incheiere, de modificare ori de incetare a raporturilor de munca, in limitele legii, iar salariul reprezinta unul dintre elementele esentiale ale contractului individual de munca, un drept convenit in continutul contractului, potrivit art.17 alin.2, 3 din cod si asupra caruia nu se pot aduce modificari decat de catre parti, prin acord, iar nu de catre angajator, in mod unilateral, ori de catre stat - care este un tert in raportul juridic de munca. In plus, prin edictarea, de catre stat, a unei legi de diminuare a salariilor numai in sectorul bugetar, s-a creat o diferenta de tratament nejustificata intre personalul bugetar si salariatii incadrati in munca de catre angajatori privati, atat timp cat protectia juridica a raporturilor de munca este realizata prin aceleasi norme, atat pentru sectorul bugetar, cat si pentru mediul privat.
Parata a formulat intampinare, solicitand respingerea actiunii ca neintemeiata, pentru considerentul ca  masura dispusa prin dispozitiile contestate de reclamanti a fost impusa de prevederile Legii nr.118/2010, care, in cuprinsul art.1, a prevazut diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizatiilor lunare de incadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, stabilite conform Legii nr. 330/2009 si O.U.G. nr. 1/2010. S-a aratat ca aceasta lege a fost supusa controlului de constitutionalitate, iar Curtea Constitutionala a decis ca sunt respectate prevederile art. 53 din Constitutia Romaniei, ca reprezinta o masura cu caracter temporar si nediscriminatoriu si este justificata de necesitatea restabilirii echilibrului bugetar in conditii de criza economica. De asemenea, s-a aratat ca reducerea cheltuielilor bugetare a determinat si retragerea din bugetul local a sumelor defalcate din TVA, cu destinatia "Cheltuieli de capital", ceea ce a redus si mai mult fondurile aflate la dispozitia primariei, iar la nivel de institutie nu exista contracte colective de munca.
Tribunalul Valcea, prin sentinta civila nr.116/1 februarie 2011, a admis contestatia si a dispus anularea dispozitiilor cu nr.198, 200, 201, 202, 203, 204, 205, 206, 208, 209 si 210  emise la data de 7.07.2010  de catre Primarul comunei P.-M.
A obligat pe parata la plata diferentelor salariale dintre sumele (drepturi salariale) efectiv incasate si cele cuvenite reclamantilor potrivit contractelor  individuale de munca si actelor aditionale la acestea, incepand cu luna iulie 2010 si pana in luna decembrie 2010 inclusiv, sume actualizate cu indicele de inflatie pana la data platii efective.
Pentru a hotari astfel, tribunalul a retinut ca masura diminuarii cu 25% a salariului brut al reclamantilor, incepand cu data de 3 iulie 2010, in temeiul dispozitiilor art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar a avut drept fundament o norma de drept intern si ca, in privinta aplicarii acesteia, intimata nu avea o marja de apreciere ori de interpretare, si nici putere decizionala asupra modalitatii de punere in executare, comportamentul sau fiind predeterminat prin chiar legea in discutie.
S-a constatat insa ca, diminuand intr-o asa de mare masura drepturile  salariale recunoscute si reglementate de legislatia anterioara, astfel cum ele se gaseau in plata, prin adoptarea unui nou act normativ, statul roman si-a incalcat obligatiile asumate prin ratificarea Conventiei Europene asupra Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale, cu speciala referire la protectia proprietatii private, realizata prin art.1 din Primul Protocol Aditional la Conventie, dar si a altor norme din alte documente internationale, respectiv art.17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art.17 alin.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, realizandu-se prin aceasta o ingerinta care afecteaza dreptul in substanta sa, si iata de ce:
Mai intai, s-a precizat ca dreptul la un salariu, corolar al dreptului la munca, este recunoscut in legislatia interna ca un drept fundamental si in jurisprudenta Curtii Constitutionale.
In al doilea rand, s-a aratat ca, in privinta personalului platit din fonduri publice, statul are, in principiu, posibilitatea (recunoscuta ca un drept) de a decide cu privire la drepturile salariale, al caror cuantum il poate modifica in diferite perioade de timp, prin interventii legislative. Problema care se pune, insa, in legatura cu acest aspect, este aceea de a se identifica limitele pana la care se poate intinde aceasta putere discretionara, marimea marjei de apreciere a statului in alegerea politicilor economice si a constructiei bugetare, astfel ca ele sa se mentina in cadrul general de legalitate. In alti termeni, pana unde poate sa fie conceputa ca "legala", "justificata", ori "rationala si rezonabila" o masura de diminuare a salariilor bugetarilor dispusa printr-o modificare legislativa, si asupra caror componente ale salariilor, in final - pana la ce procent de diminuare a drepturilor banesti se poate ajunge prin exercitiul actului de putere.
Nu exista un criteriu fix, imuabil, de transare a acestei chestiuni, nici Curtea Europeana nu a enuntat o "formula" de rezolvare a acestei probleme, ci a oferit o abordare "de la caz la caz", constatand, intotdeauna in concret, daca reclamantul a suferit o incalcare a vreunui drept ocrotit de Conventie. 
Pus sa se pronunte asupra acestor chestiuni (in conditiile in care asupra demersului legislativ al statului s-au formulat critici de neconventionalitate), in lipsa unei jurisprudente a Curtii Europene, prin care sa fi fost analizate chiar aceste aspecte, adica posibilitatea de a se invoca o incalcare a art.1 din Primul Protocol prin simplul fapt al diminuarii (importante) a salariilor bugetarilor, de catre stat, printr-o interventie legislativa, judecatorul national are, insa, obligatia de a analiza direct dispozitiile Conventiei, in raport de normele interne (incluzand aici si deciziile Curtii Constitutionale). Deciziile Curtii Europene pronuntate in materia drepturilor salariale au presupus luarea in consideratie a unor particularitati esentiale de speta (cum sunt existenta unor drepturi stabilite anterior prin hotarari judecatoresti, problema dreptului de a primi in continuare anumite sporuri si stimulente, cea a drepturilor stabilite in urma mutarii pe un alt post, ori a platii salariilor pentru munca anterior prestata, ce au constituit circumstantele particulare in cauzele Muresanu c.Romaniei, Aurelia Popa c.Romaniei, Lelas c.Croatiei, Vilho Eskelinen c.Finlandei, Kechko c.Ucrainei); aceasta face exclusa aplicarea, in speta de fata, a argumentelor retinute de Curte in acele decizii.
In abordarea problemei in discutie, trebuie pornit de la premisa ca, daca puterea discretionara a statului nu este cantonata doar la acea componenta a salariului constand in suplimente, sporuri, stimulente si alte adaosuri (fata de care exista deja o jurisprudenta suficient conturata a Curtii Europene, in sensul ca ele nu intra in zona de interes a protectiei unui drept de proprietate in intelesul art. 1 din Primul Protocol) si daca se considera ca puterea de discretie poate fi extinsa si asupra componentei esentiale a salariului (salariul de baza/salariul de incadrare), intr-o proportie atat de insemnata, argumente precum dreptul statului la adoptarea oricaror reduceri de salarii nu mai subzista; altminteri, s-ar ajunge lesne la concluzia ca orice reducere, in orice procent (ex. - de 90%), daca este prevazuta de o lege si daca este justificata formal de o anumita situatie pretins obiectiva, este si permisa, ceea ce, desigur, nu ar constitui decat o expresie pura a arbitrariului si ar lovi in fundamentul statului de drept.
Apoi, reclamantii dobandisera drepturile lor in temeiul unei legi speciale anterioare, suficient de clare si previzibile, lege care le permitea sa-si previzioneze, la nivel individual si familial, o anumita conduita si o maniera de gestionare prezenta si viitoare a acestor venituri; o asemenea prerogativa trebuie recunoscuta ca facand parte din dreptul de dispozitie al oricarei persoane asupra unei componente a patrimoniului sau legal dobandit, iar diminuarea intr-o proportie intr-atat de insemnata a acesteia, prin interventia intempestiva a legiuitorului, nu poate avea alta consecinta decat afectarea substantei dreptului in partea sa cea mai importanta si definitorie - prerogativa dispozitiei.
Nu se poate exclude, deci, de plano, problema incalcarii dreptului la proprietatea asupra bunurilor individului, mai ales ca, in raporturile sale de munca cu statul, el este partea cea mai slaba, fara posibilitatea vreunei negocieri, iar, pe de alta parte, statul este prezumat solvabil.
Notiunea de "bunuri" poate cuprinde atat "bunuri actuale", cat si valori patrimoniale, inclusiv, in anumite situatii bine stabilite, creante al caror titular demonstreaza ca acestea au o baza suficienta in dreptul intern, sau in virtutea carora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o "speranta legitima" sa obtina exercitarea efectiva a unui drept de proprietate (Hotararea Curtii in cauza Draon impotriva Frantei [MC], nr. 1.513/03, & 65, CEDO 2005-IX).
Din aceasta perspectiva, s-a considerat ca reclamantii aveau, la data intrarii in vigoare a noii legi, un bun, in acceptiunea art.1 din Primul Protocol Aditional la Conventie, ce le-a fost afectat printr-o ingerinta din partea statului.
Asupra justificarii ingerintei, instanta trebuie sa analizeze daca ingerinta denuntata se justifica, respectiv daca ea era legala in sensul notiunii de suprematie a dreptului, daca masura era necesara intr-o societate democratica si daca se respecta principiul proportionalitatii si al justului echilibru intre scopul legitim urmarit si urmarile produse. Principiul legalitatii presupune existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor (Ex-Regele Greciei si altii impotriva Greciei [MC], nr. 25.701/94, & 79 CEDO 2000-XII, (Beyler impotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, & 109 - 110, CEDO 2000-I; Fener Rum Patrikligi impotriva Turciei, nr. 14.340/05, & 70, 8 iulie 2008). Or, cum s-a aratat deja, tocmai exigentele legate de caracterul accesibil si previzibil al noii reglementari nu sunt satisfacute, asa incat se poate constata ca, in cazul de fata, claritatea si previzibilitatea impuse de notiunea de "legalitate" au fost serios afectate, iar masura nu mai apare astfel ca fiind justificata si rezonabila, necesara intr-o societate democratica.
Restrangerea exercitiului unor drepturi, in lumina celui de al treilea paragraf al art. 2 din Protocolul nr. 4 aditional la Conventia Europeana, trebuie sa se raporteze la pastrarea echilibrului intre drepturile individului si interesele mai largi ale unei societati democratice; in acest domeniu, jurisprudenta Curtii Europene a stabilit regula strictei interpretari asupra conditiilor de restrictionare: aceste restrictii trebuie sa fie prevazute de lege si sa fie necesare intr-o societate democratica, "nici un alt criteriu decat acelea mentionate in insasi clauza de exceptare nu va fi la baza vreunei restrictii si ca aceste criterii trebuie sa fie intelese astfel incat limbajul sa nu fie extins dincolo de intelesul obisnuit" (cauza Sunday Times c. Regatului Unit - 1979). Adoptarea de restrictii prevazute de lege impune ca legea respectiva sa fie accesibila si formulata in mod precis, astfel ca orice cetatean sa-si poata adapta conduita, iar exercitiul puterii de discretie al statului sa vizeze un scop legitim (cauza Malone c. Regatului Unit - 1984).
Pe de alta parte, este adevarat ca, asa cum a statuat in mod constant Curtea Europeana, statele dispun de o marja larga de apreciere pentru a stabili ceea ce este in interesul public, mai ales atunci cand este vorba de adoptarea si aplicarea unor masuri de reforma economica sau de justitie sociala (hotararea Viasu impotriva Romaniei - 2008, hotararea Ramadhi si altii impotriva Albaniei, nr. 38.222/02), insa se poate constata ca mecanismul ales de legiuitorul intern, in adoptarea masurilor de austeritate nu a fost implementat intr-un mod compatibil cu art.1 din Protocolul nr.1 si cu celelalte reglementari din Conventie. Curtea Europeana a decis chiar ca un stat nu poate invoca o stare generala de necesitate pentru a justifica restrangerea drepturilor si libertatilor, daca criza sau pericolul public nu au un caracter exceptional, de o asa gravitate incat masurile normale sau restrictiile permise de Conventie pentru asigurarea sigurantei publice, a sanatatii si ordinii sa se dovedeasca ineficiente (Grecia - 1969), si ca in nici un caz nu exista o justificare din partea statului atunci cand criza sau starea exceptionala sunt, ele insele, in tot sau in parte, rezultatul unor politici gresite ori al neluarii masurilor adecvate astfel incat drepturile si libertatile cetatenilor sa nu fie afectate intr-o asa de mare masura incat ei sa suporte o sarcina disproportionata si excesiva.
Pentru a determina daca masura litigioasa respecta justul echilibru necesar si, in special, daca nu obliga pe reclamanti sa suporte o sarcina disproportionata, trebuie sa se ia in considerare modalitatile de compensare prevazute de legislatia nationala. In aceasta privinta, Curtea Europeana a statuat ca, fara plata unei sume rezonabile in raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, de regula, o masura excesiva si ca lipsa totala a despagubirilor nu poate fi justificata in domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decat in imprejurari exceptionale (cauza Ex-regele Greciei si altii impotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski impotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V). Chiar daca aceste statuari vizau o cauza de expropriere, ele dobandesc o valoare de principiu, acolo unde a existat o incalcare a unui drept ocrotit de Conventie si consecintele acestei incalcari nu au fost reparate.
Temeiul legal al obligatiei de indemnizare a fost gasit de Curte tot in dispozitiile art.1 din Protocolul nr.1. Curtea a ajuns la concluzia ca aceasta obligatie decurge implicit din acest text, luat in ansamblul sau. Curtea a statuat in sensul ca, in absenta unei indemnizari, art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura decat o protectie iluzorie si ineficace a dreptului de proprietate, in totala contradictie cu dispozitiile Conventiei.
Legea nr.118/2010 nu ofera reclamantilor posibilitatea de a obtine despagubiri pentru atingerea adusa dreptului de proprietate in cauza. Lipsa totala a despagubirilor nu se poate justifica, avandu-se in vedere circumstantele spetei, cu atat mai mult cu cat nici o circumstanta exceptionala nu a fost invocata de Guvern pentru a o justifica. In cuprinsul Legii nr.119/2010, a fost justificata necesitatea luarii acestei masuri, dar nu a fost justificata si cauza (straina de conduita cetatenilor) care a condus la starea de lucruri actuala, ce ar reclama interventia de austeritate, cauza care sa nu aiba legatura cu propria sa activitate (a Guvernului), comisiva sau omisiva; nu a fost justificata nici lipsa totala a despagubirilor sau, in genere, a oricaror compensari, statul neoferind posibilitatea reclamantilor de a-si recupera valoarea patrimoniala de care au fost lipsiti. Nu s-a justificat de catre stat nici nealegerea altor variante care ar fi inlaturat consecintele incalcarii dreptului, cum ar fi, bunaoara, eliberarea unor titluri de creanta platibile la momentul cand s-ar fi considerat ca este cu putinta, preferandu-se varianta in care, recunoscandu-se totusi ca partea diminuata din salarii trebuie restituita bugetarilor, s-a decis ca masura va dura pana la data de 31.12.2010, dupa care se va reveni la vechile salarii, anterioare diminuarii, dar nu s-a compensat diminuarea deja realizata. Statul isi asumase o obligatie de rezultat, odata cu adoptarea masurii de austeritate, anume aceea de a reveni, la data de 31.12.2010, la situatia anterioara, pentru ca altfel nu  mai subzista constitutionalitatea legii, numai ca acest lucru nu s-a intamplat, iar la expirarea termenului, Guvernul a invocat din nou aplicarea art. 53 din Constitutie pentru restrangerea exercitiului drepturilor, prin expunerea de motive a Legii privind salarizarea in anul 2011 a personalului platit din fonduri publice, adoptand conceptul de "revenire etapizata" la cuantumul salariilor la nivelul anterior Legii nr. 118/2010, si hotarand o majorare salariala de 15% din salariile diminuate cu 25%; aceasta lege a fost, de asemenea, declarata constitutionala, prin Deciziile nr. 1655 si 1657 din 2010 ale Curtii Constitutionale, cu motivarea, de esenta, ca este prerogativa legiuitorului, care va decide in functie de situatia economica si financiara a tarii, stabilirea modalitatii de realizare a procesului de revenire etapizata a cuantumului drepturilor salariale, Curtea retinand si Opinia nr.598/20.12.2010 a Comisiei de la Venetia, ale carei argumente au fost extinse pana la a considera ca statul poate, temporar, decide reducerea salariilor intregului personal platit din fonduri publice, raspunzand astfel unei situatii de grava criza economica ce afecteaza statul - "qui potest plus, potest minus".
Or, intr-o asemenea maniera de abordare, reclamantii sunt, practic, lipsiti in mod esential de dreptul de previzionare si de orice certitudine cu privire la momentul sau la anul in care isi vor putea vedea restabilite, cel putin pentru viitor, vechile cuantumuri anterioare Legii nr.118/2010. Aceasta, impreuna cu lipsa totala a despagubirilor sau, in genere, a oricaror compensari pentru reducerile deja aplicate, le-a impus cetatenilor (si reclamantilor) o sarcina disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul lor de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1.
In aceste conditii, chiar presupunand ca ingerinta in dreptul reclamantilor este prevazuta de lege si ca ea ar servi unei cauze de utilitate publica (aceea de a se preveni colapsul financiar si amenintarea la adresa statului), tribunalul a apreciat ca reducerea salariilor de incadrare, intr-o asa de mare masura, si imposibilitatea reclamantilor de a-si mai recupera vreodata sumele de bani rezultate din aplicarea masurilor de austeritate, reunite cu imprejurarea ca statul, dupa ce si-a asumat obligatia de a reveni asupra acestor masuri dupa un termen determinat, nu a facut-o, fac ca justul echilibru - care trebuie pastrat intre protectia proprietatii reclamantilor asupra bunurilor lor si cerintele interesului general - sa fi fost distrus, reclamantii  suportand, astfel, o sarcina speciala si exorbitanta.
Daca se are in vedere ca, prin Deciziile Curtii Constitutionale nr.872 si 874 din 2010 (dar si prin Deciziile nr.1655 si 1657 din 2010), s-a apreciat ca legea noua este conforma cu anumite dispozitii constitutionale, pe care Curtea le-a analizat in limitele investirii sale, in egala masura nu se poate ignora ca aceste decizii nu pot sa acopere, prin problema de drept analizata si prin considerentele acolo expuse, toate aspectele referitoare la speta dedusa judecatii; concordanta Legii nr.118/2010 cu textele constitutionale, pe care Curtea a constatat-o, cu toata ampla motivare asupra amenintarii la adresa stabilitatii economice, nu se poate substitui aprecierii instantelor in orice situatie in care sunt invocate incalcari ale unor drepturi.
Instantele interne, care alcatuiesc puterea judecatoreasca in acceptiunea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciara (art.1 alin.1 si art.2), independente si impartiale, sunt si trebuie sa ramana singurele care au plenitudine de competenta si singurele investite cu puterea de a aprecia, in litigiile cu care sunt sesizate, daca trebuie sa aplice un text dintr-o lege interna, ori sa aplice direct o norma internationala, in baza prevederilor art.20 alin.2 din Constitutie, potrivit cu care "Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile."
Asadar, a nega prerogativa instantelor de a aprecia ele insele, in mod independent si impartial, asupra modului de aplicare si interpretare a unei legi, sub motivul ca o anumita interpretare a aceleiasi legi a fost facuta de Curtea Constitutionala (care nu reprezinta un "tribunal independent si impartial" in acceptiunea Conventiei), inseamna a le nega acestora puterea (si obligativitatea) de a solutiona pretentia dedusa judecatii, ceea ce ar insemna un regretabil regres in evolutia statului de drept, din perspectiva cerintelor primului paragraf al art. 6 din Conventie.
Fara a nega obligativitatea unei hotarari pronuntate de Curtea Constitutionala, trebuie totusi amintit ca deciziile acesteia (inclusiv considerentele decisive) sunt general obligatorii numai atunci cand se constata o incalcare a vreunei norme constitutionale printr-o alta norma interna (in interpretarea sistematica a art. 12 alin. 3 din Legea nr.47/1992 cu modificarile ulterioare), ceea ce, evident, nu este cazul in speta. In cazul respingerii obiectiilor sau exceptiilor de neconstitutionalitate, este, de altfel, posibila formularea unor noi exceptii, iar Curtea Constitutionala poate proceda, pe baza unor noi argumente, sau ca urmare a revenirii la practica anterioara, la admiterea acestora, chiar daca anterior s-a pronuntat in sensul constitutionalitatii.
Asa cum reglementarile internationale au intaietate in fata celor interne, inclusiv in fata Constitutiei Romaniei, statuarile Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate fata de cele ale Curtii Constitutionale a Romaniei, fiind obligatorii pentru instantele de judecata.
Instantele judecatoresti sunt tinute, in temeiul prevederilor art.20 din Constitutia Romaniei si a obligatiilor pe care Romania si le-a asumat in urma ratificarii acestor pacte, conventii si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, sa nu aplice legile interne si interpretarile Curtii Constitutionale care contravin reglementarilor internationale si interpretarilor date acestora de Curtea Europeana a Drepturilor Omului si de Curtea de Justitie a Uniunii Europene.
In sensul aplicarii cu prioritate a normelor internationale in materia protectiei juridice a drepturilor fundamentale ale omului fata de dreptul intern, chiar daca exista o decizie a Curtii Constitutionale in care s-a constatat constitutionalitatea, precum si asupra obligatiei judecatorului national de a analiza el insusi compatibilitatea textului national (retinut de Curte Constitutionala ca fiind constitutional) cu dispozitiile internationale si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, s-a pronuntat chiar Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg si chiar intr-o cauza impotriva Romaniei.
Astfel, in considerentele deciziei Curtii Europene din 07 decembrie 2007, in cauza Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr.2), publicata in M.Of. nr.830/05 decembrie 2007 (cererea nr. 71.525/01), s-a analizat raportul dintre dreptul intern (dat de o decizie a Curtii Constitutionale) si Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata de Romania prin Legea nr.30/18 mai 1994 si jurisprudenta sa, precum si obligatiile judecatorului national in legatura cu acestea. In cazul concret (dar statuarile au valoare de principiu, cu aplicabilitate ori de cate ori se pune in discutie aceeasi problema), Curtea a decis ca "In masura in care capatul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un repros la adresa instantelor nationale (_) de a nu fi analizat ele insele temeiul de drept vizand incompatibilitatea legislatiei nationale cu art. 8 din Conventie, Curtea apreciaza ca un sistem bazat pe suprematia Conventiei si a jurisprudentei aferente acesteia asupra drepturilor nationale este apt sa asigure buna functionare a mecanismului de aparare implementat de Conventie si de protocoalele sale aditionale. (_) Acest aspect implica obligatia pentru judecatorul national de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurandu-le preeminenta fata de orice alta prevedere contrara din legislatia nationala, fara sa fie nevoie sa astepte abrogarea acesteia de catre legiuitor (mutatis mutandis, Vermeire impotriva Belgiei, Hotararea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 214-C, p. 84, & 26)."
Obligativitatea judecatorului national de a aplica cu prioritate reglementarile internationale fata de legislatia interna, chiar daca s-a procedat la verificarea constitutionalitatii acesteia de catre Curtea Constitutionala, a fost statuata si in materia dreptului comunitar, care are, de asemenea, preeminenta fata de dreptul intern, la fel ca si prevederile internationale referitoare la protectia juridica a drepturilor omului.
Principiul suprematiei dreptului comunitar a fost consacrat prin Hotararea Curtii de Justitie a Comunitatii Europene din 15 iulie 1964, in cauza Costa c. E.N.E.L., 6/64, Recueil 1964, p.1141, iar prin hotararea Curtii din 9 martie 1978, in cauza Administrazione delle finanze dello Stato c. Simmenthal, 106/77, Rec., p. 629, s-a statuat, cu aceeasi forta, ca: "Judecatorul national insarcinat sa aplice, in cadrul competentei sale, dispozitiile dreptului comunitar, are obligatia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, impotriva oricarei dispozitii contrare a legislatiei nationale, chiar ulterioara, fara a solicita sau a astepta eliminarea prealabila a acesteia pe cale legislativa sau de instanta de contencios constitutional."
Aplicand cu prioritate reglementarile internationale in materia drepturilor omului sau dreptul comunitar, instantele de judecata nu depasesc limitele puterii judecatoresti si nu isi aroga atributii specifice celorlalte doua puteri in stat (legislativa si executiva), deoarece nu creeaza noi norme juridice, ci le aplica pe cele internationale existente in defavoarea celor interne, norme internationale care, prin ratificare sau prin aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, au devenit parte a dreptului intern.
Asadar, fata de toate considerentele expuse, salariul reclamantilor, la care acestia au dreptul in baza contractelor individuale de munca, poate fi considerat un "bun" in sensul art.1 alin.1 din Primul Protocol aditional la Conventie, iar prin actiunea (comisiva si omisiva) a statului, care avea sarcina sa gaseasca solutii pentru contracararea efectelor crizei economice prin politici economice si sociale adecvate, s-a adus atingere chiar substantei dreptului de proprietate al reclamantilor, atingere care, in conceptia instantei europene, este incompatibila cu dispozitiile art.1 din Protocolul nr.1 la Conventie.
Ca urmare a acestei constatari si in aplicarea dispozitiilor art. 41 din Conventie, instanta a apreciat ca reclamantii sunt indreptatiti sa li se restituie sumele de bani aferente acestui procent, retinute in mod nelegal, sume ce urmeaza a fi actualizate cu indicele de inflatie de la data scadentei si pana la data platii efective.
In ceea ce priveste perioada de timp pentru care se solicita restituirea sumelor retinute nelegal, cererea de chemare in judecata are o formulare ambigua, precizand numai momentul de la care se solicita plata acestor sume, iar nu si cel pana la care se apreciaza ca ar fi indreptatiti la primirea lor. Avand in vedere aceasta formulare, in care s-a precizat ca se solicita si sume ulterioare introducerii cererii de chemare in judecata, faptul ca salariul se acorda lunar, fiind o plata succesiva ce devine scadenta la sfarsitul lunii pentru care se datoreaza, tribunalul a apreciat, in limitele investirii, ca obligarea paratei la plata diferentelor dintre sumele datorate si cele efectiv platite trebuie sa priveasca toata perioada in care Legea nr.118/2010 si-a produs efectele, adica perioada iulie 2010 - decembrie 2010, intrucat, de la 1.01.2011 a intrat in vigoare o noua lege de salarizare, cu alte dispozitii.
Impotriva acestei hotarari a declarat recurs in termen legal parata Comuna P.-M. prin Primar, criticand-o pentru urmatoarele motive:
Dispozitiile a caror anulare a fost dispusa de instanta au fost emise in conformitate cu prevederile art.1 din Legea nr.118/2010, privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar, avand drept fundament o norma de drept intern cu privire la care recurenta nu putea sa aprecieze, sa interpreteze sau sa aiba o putere decizionala. Masurile de restrangere luate s-au aplicat tuturor salariatilor din institutiile si autoritatile publice, fiind obiective, rezonabile si proportionale cu amploarea consecintelor crizei economice.
Masura mentionata indeplineste cerintele art.53 din Constitutie, Curtea Constitutionala a Romaniei a decis ca Legea nr.118/2010 este constitutionala; cum rezulta din motivarea Guvernului, determinata de evaluarea Comisiei Europene solutia legislativa cuprinsa in art.1 din legea criticata a fost determinata de apararea securitatii nationale, fiind necesar intr-o societate democratica si existand o legatura de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul legitim urmarit.
Curtea, analizand sentinta recurata, a constatat ca recursul este fondat pentru argumentele ce se vor arata in continuare:
Reclamantilor le-a fost diminuat salariul cu 25%, incepand cu data de 1.07.2010, in temeiul art.1 din Legea nr.118/2010, adoptata de catre Parlamentul Romaniei pentru apararea securitatii nationale, asa cum rezulta din expunerea de motive, masura fiind dispusa in conditiile art.53 din Constitutia Romaniei.
Apararea securitatii nationale, precum si a altor valori fundamentale prevazute in Legea fundamentala pot constitui temeiuri suficiente pentru ca statul sa intervina si sa restranga drepturi si libertati, cu conditia ca restrangerea sa fie necesara intr-o societate democratica, proportionala cu situatia care a determinat-o, sa nu aiba caracter discriminatoriu si sa fie limitata in timp, potrivit dispozitiilor art.53 din Constitutia Romaniei.
Cu privire la aceasta lege, Curtea Constitutionala, prin decizia nr.872 din 25.06.2010, a retinut ca restrangerea drepturilor salariale este conforma cu principiile constitutionale la care s-a facut referire, scopul sau fiind acela sa mentina democratia si salvgardarea fiintei statului, care poate sa intervina prin masuri legislative la restrangerea exercitiului unor drepturi, solutia fiind in conformitate cu principiile de drept international.
Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului a recunoscut posibilitatea statului de a interveni in restrangerea unor drepturi pentru apararea unui interes de ordin public, insa ingerinta sa trebuie sa fie prevazuta de lege, sa fie justificata de un interes public si sa existe o proportionalitate a masurii cu situatia care a determinat-o.
Tot in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca politica salariala a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, fiindca aceste drepturi sunt strans legate de nivelul resurselor bugetului ce asigura sumele necesare platilor, dar odata stabilit titularul se poate bucura de un drept de proprietate si de o speranta legitima in sensul ca va fi primit si pe viitor.
Salariul este considerat a fi un bun, atat in intelesul dreptului intern, cat si in acceptiunea Primului Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, referitor la dreptul de proprietate si protectia juridica a acestuia.
Intr-o asemenea acceptiune este cert ca reclamantii au dobandit un drept de proprietate asupra drepturilor salariale, cu privire la care Statul putea sa intervina numai in conditiile art.53 din Constitutia Romaniei, a principiilor Conventiei Europene a Drepturilor Omului si Jurisprudentei CEDO, precum si a celorlalte principii de drept international.
Interventia statului de a diminua salariile cu 25% a fost prevazuta prin Legea nr.118/2010, apreciata de catre Curtea Constitutionala ca fiind conforma cu principiile Legii fundamentale, ingerinta Statului Roman in limitarea acestui drept fiind supusa indeplinirii unor conditii, respectiv a pastrarii unui echilibru just intre interesul de ordin general si interesele reclamantilor ale caror drepturi salariale au fost astfel diminuate.
In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii nr.118/2010, ce diminueaza salariul cu 25%, Curtea Constitutionala a analizat si masura proportionalitatii, in sensul ca restrangerea dreptului salarial nu a creat o disproportie intre cele doua interese aflate in concurs, pastrandu-se un just echilibru intre scopul legitim urmarit de reducere a cheltuielilor bugetare ce corespunde interesului general al societatii si protectia drepturilor salariatilor, stare de echilibru care a aparat si substanta acestui drept, o alta cauza a neafectarii dreptului in substanta sa fiind si caracterul temporar al masurii diminuarii salariului, respectiv aceasta trebuia sa dureze pana la data de 31.12.2010.
Analiza conditiilor ingerintei statului in dreptul de proprietate pe care reclamantii l-au dobandit asupra salariilor, facuta de catre Curtea Constitutionala are un caracter obligatoriu pentru instantele de judecata, astfel ca se poate retine ca fiind justificata pentru considerentele aratate, masura temporara a reducerii salariilor pana la data de 31.12.2010.
In acelasi sens, Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin decizia nr.20/2011, pronuntata in recurs in interesul legii, a statuat ca prin masurile dispuse prin art.1 din Legea nr.118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Conventie.
S-a retinut ca,  diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei este prevazuta in Legea nr. 118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, act normativ care contine prevederi suficient de clare, precise si accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la scopul ingerintei, masura diminuarii cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei este justificata de un interes public ("utilitatea publica"), astfel cum rezulta din expunerea de motive a Legii nr.118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, si din deciziile Curtii Constitutionale nr.872/2010 si nr.874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare in contextul crizei economice mondiale.
Cu privire la proportionalitatea situatiei care a determinat restrangerea, se apreciaza ca exista o legatura de proportionalitate intre mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizatiei/soldei) si scopul legitim urmarit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) si ca exista un echilibru echitabil intre cerintele de interes general ale colectivitatii si protectia drepturilor fundamentale ale individului.
In alta ordine de idei, Inalta Curte de Casatie si Justitie - Completul competent sa judece recursul in interesul legii a retinut faptul ca masura legislativa criticata este aplicata in mod nediscriminatoriu, in sensul ca reducerea de 25% este incidenta tuturor categoriilor de personal bugetar in acelasi cuantum si mod.
Ca atare, se considera ca prin masurile dispuse prin art.1 din Legea nr.118/2010, cu modificarile si completarile ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Conventie (cum sunt nediscriminarea sau preeminenta dreptului).
Totodata, prin decizia de inadmisibilitate pronuntata la data de 6 decembrie 2011 in cauzele Felicia Mihaies impotriva Romaniei (cererea nr.44232/11) si Adrian Gavril Sentes impotriva Romaniei (cererea nr.44605/11), Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat neincalcarea de catre Statul roman a dispozitiilor articolului 1 din Protocolul Aditional nr. 1 la Conventie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicarii Legii nr.118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar[1], cu modificarile si completarile ulterioare.
Fata de argumentele mai sus expuse, a fost admis recursul in baza art.312 Cod procedura civila, modificata sentinta, iar pe fond a fost respinsa actiunea.