Plangere acontraventionala

Prin decizia civila nr. 251A din 18.12.2013 a Tribunalului Arad, pronuntata in dosarul nr. 8016/55/2013, s-a admis apelul declarat de intimat impotriva sentintei  civile nr. 5944 din 02.10.2013 pronuntata de Judecatoria Arad in dosarul nr. 8016/55/2013, a fost schimbata hotararea in tot in sensul ca s-a respins plangerea formulata de petent, impotriva procesului verbal de contraventie incheiat de intimat.
In acest sens, gresit a concluzionat instanta de fond cum ca in speta ar fi incidente dispozitiile art. 11 alin. 1 din OG nr. 2/2001, cu privire la existenta unui caz fortuit de natura sa inlature caracterul contraventional al faptei ce i se imputa petentului ignorand inainte de toate recunoasterea neechivoca pe care a manifestat-o partea petenta cu prilejul constatarii si sanctionarii faptei contraventionale, moment la care a semnat procesul verbal de contraventie intocmit cu mentiunea neechivoca ca "nu are" de facut niciun fel de obiectiuni semnatura sa semnificand prin urmare nu numai ca a luat la cunostinta de continutul actului juridic sanctionator ci si ca recunoaste fara niciun dubiu savarsirea abaterii descrise semnand inca o data acelasi proces verbal mai apoi contestat si la rubrica corespunzatoare privind instiintarea de plata.
Or, recunoasterea petentului se coroboreaza pe deplin si cu prezumtia de legalitate si veridicitate a actului intocmit de catre agentul constatator si prin urmare, sunt justificate criticile pe care intimatul le-a adus sentintei prin motivele de apel atata timp cat s-a ignorat de catre prima instanta ca potrivit legislatiei rutiere enuntata de catre apelant politistului rutier i se acorda inclusiv dreptul/obligatia efectuarii unor constatari directe prin propriile simturi cu privire la incalcarea legii, constatari care impreuna cu actele intocmite se bucura de prezumtia de legalitate si veridicitate chiar daca aceasta nu este una absoluta ci relativa, putand fi rasturnata printr-o dovada contrarie care insa nu a fost administrata in cauza cu intrunirea tuturor conditiilor generale de admisibilitate a probelor in sensul ca desi depozitia martorilor audiati in sedinta publica, in fata judecatoriei, au fost unele permise de lege, verosimile, pertinente si utile cauzei, acestea nu au fost si suficient de concludente spre a se putea concluziona in sensul stabilit prin sentinta judecatoriei; in acest context, cu temei a invederat intimatul apelant prin calea ordinara de atac exercitata ca in solutionarea cauzei ar fi trebuit sa se tina seama si de asertiunile Curtii Europene a Drepturilor Omului din cauza "Haiducu impotriva Romaniei" in conformitate cu care prevederile art. 6 paragraful 2 din Conventie nu se opun aplicarii unui mecanism care ar instaura o prezumtie relativa de conformitate a procesului verbal intocmit cu realitatea in materia legislatiei rutiere; in concret, aspectele noi invederate de catre martorul asistent cu prilejul audierii sale sunt contradictorii fata de pozitia initial exprimata chiar si implicit prin semnarea procesului verbal de contraventie atestand astfel cele descrise in acesta privitor la fapta si autorul acesteia si mai mult decat atat, depozitia acestuia este contradictorie si cu declaratia celuilalt martor audiat care a invederat expres ca "un domn cu bicicleta" adica martorul asistent "intentiona sa traverseze pe trecerea de pietoni" dar a fost "incomodat de autoturismul petentului" si tocmai de aceea si-a si manifestat nemultumirea si a "vociferat" fiindca petentul "a oprit pe trecerea de pietoni".
Astfel fiind, ar fi trebuit judecatoria sa constate ca finalmente recunoasterea petentului se coroboreaza nu numai cu prezumtia relativa despre care s-a amintit deja mai sus, ci intr-o masura suficienta, chiar daca nu in totalitate, si cu probatoriul administrat pe parcursul judecatii, si nicidecum sa constate ca neacordarea de prioritate la trecerea pentru pietoni nu s-ar fi datorat actiunii voluntare a conducatorului auto fiind superflua aprecierea martorului cum ca a fost nevoit petentul sa procedeze astfel fiindca "a oprit masina din fata lui" iar in spatele sau "erau alte masini" atata timp cat imprejurarea relatata nu era de natura sa il impiedice pe petent sa opreasca nu pe trecerea de pietoni ci mai inainte de aceasta in conditii de siguranta, cu atat mai mult cu cat se circula in coloana.
Astfel fiind, nu puteau fi valorificate in sensul preconizat de catre parte apararile pe care aceasta le-a formulat la motivele de apel ale intimatului, dimpotriva apar ca fiind justificate criticile aduse de catre intimatul apelant sentintei in sensul ca tocmai avandu-se in vedere traficul aglomerat din zona la orele diminetii petentul nu ar fi trebuit sa "forteze" zona trecerii de pietoni si sa blocheze accesul pietonilor in situatia in care ar fi observat ca in fata sa s-a produs un blocaj ori ca a oprit deja un alt autovehicul imediat dupa trecerea de pietoni din fata sa, ci ar fi trebuit sa adopte o cu totul alta conduita conforma cu legea in trafic si anume ar fi trebuit sa ruleze cu o viteza redusa si numai in ipoteza in care ar fi avut suficient spatiu ar fi trebuit sa inainteze spre a nu bloca astfel trecerea de pietoni fiind vadit ca incumba conducatorului auto participant la trafic sa ia toate masurile care se impun spre a conduce cu respectarea tuturor dispozitiilor legale in materie rutiera.
Mai mult decat atat, este evident si nu ar fi trebuit sa ignore instanta de fond si faptul ca legiuitorul a stabilit la art. 142 lit. e) din HG nr. 1391/2006 in mod limpede interdictia opririi voluntare a vehiculelor pe trecerile pentru pietoni si chiar la mai putin de 25 metri inainte de acestea si respectiv dupa acestea, asa incat ceea ce petentul dar si judecatorul primei instante au considerat a fi un caz fortuit nu reprezinta altceva decat rezultatul culpei pe care a manifestat-o petentul in trafic prin nesocotirea unor dispozitii legale in materia legislatiei rutiere.
Finalmente, s-a conchis de catre instanta de apel ca prin sentinta pronuntata judecatorul primei instante a rupt justul echilibru care trebuie sa existe intre prezumtia de nevinovatie de care este real ca trebuie sa se bucure cu valoare de principiu orice persoana acuzata de savarsirea unei contraventii si prezumtia de legalitate si veridicitate a procesului verbal de contraventie, concluzie la care instanta de control judiciar a ajuns in conditiile in care a asigurat drepturile la aparare ale partii petente si a luat in calcul gravitatea mizei potrivit jurisprudentei ce rezida din cauzele Telfner impotriva Austriei si Salabiaku impotriva Frantei.